Deznădejde
Se stinge focul vechi din vatra lumii,
Și-n scrum rămâne umbra unui vis,
Pe umeri ne apasă greu străbunii,
Iar moartea ne trimite jalbe-n scris.
Sub pașii lenți se frâng făpturi uitate,
Ecoul lor se pierde-n nesfârșit,
Iar cerul, obosit de nedreptate,
Își varsă stelele pe un pământ rănit.
S-a 'ncimentat tăcerea printre ziduri,
Și nici un glas n-ajunge până-n cer,
Iar moartea s-a 'ncrețit de riduri,
Și tristă-și bate coasa-ntr-un ungher.
Pe străzi, tăcerea curge ca o boală,
Din ochi străini cad lacrimi și oftat,
Toți câinii latră noaptea pe afară,
Căci duhul morții se plimbă ne-ncetat.
Pământul geme sub atâtea cruci,
Iar cerul tace-n semn de neputință,
La porți de case se zăresc năluci,
Ce-mpart scripturi și cer credință.
În piepturi, inimi bat fără de vlagă,
Și de pe umeri îngerii-au fugit,
Căință așteaptă o lume întreagă,
Și-un nou Iisus să fie răstignit.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 25 ianuarie
Vizualizări: 183
Poezii din aceiaşi categorie
"Cu capul în nori"
Cu capul în nori,
Mă regăsesc din nou această dimineață.
Aparent am uitat unde e pământul,
Deoarece calc pe o pufoasă albeață.
Pas cu pas, îmi ghidez drumul,
Prin plapuma de nori, din cer.
Dar am făcut o greșeală...
M-am uitat în jos, de sus.
Nu mi-a fost frică,
Din contră am rămas uimit.
De priveliștea, ce ai mei ochi au captat,
A pământului de jos, ce senin îmi zâmbea.
Deodată, norii au dispărut,
Și m-au lăsat să cad.
Dar eu nu cădeam,
Și totuși mă întrebam.
Ceea ce aud, e alarma mea?
pustiu
oamenii se incalzesc in paltoane, fulare,
dar privirea de ura, razbunare li-e plina.
e banal si prostesc, dar mie acum imi pare,
ca orasul pluteste in formalina.
nici credinta-n mai bine, nici iubire (pustiu),
caut, dar nimic omenesc nu gasesc.
daca lumea e moarta, nici chiar tu nu esti viu,
cum se face, ca eu inca traiesc?
Insomnie
Mi-e somnul rupt din vise fără vină,
Mi-e gândul frânt în ceasuri fără drum,
Tăcerea mușcă nopțile de-acum,
Iar zorii par o rană clandestină.
Mi-e frig în oase și mi-e dor de-o clipă,
În care somnul să mă ia pribeag,
Să mă îmbrace-n umbrele ce trag,
Cortina peste lacrima ce-n taină țipă.
Târziu mă poartă noaptea către mine,
Dar somnul nu mă prinde nicidecum,
Sunt doar un gând ce rătăcește-n fum,
O umbră prinsă-n orele străine.
Dar n-am să dorm, și n-am să caut tihnă,
Căci somnul nu-i decât un duh străin,
Și-n trupul meu de gheață și venin,
Am hotărât să nu mai am odihnă.
La fel ca somnambulii, cu pleopele în bernă,
Voi merge fără drum, pe-acolo unde,
E casa zeului Morfeu, și voi pătrunde,
Să-i fur un pui de somn, să-l pun sub pernă.
Și dacă-n vis nu-mi este dat ca să ajung,
Voi merge obosit, cât mai departe,
Nesomnul mi-l voi scrie într-o carte,
Iar pleoapele cu beznă-am să le ung.
Însingurare
Sub pleoape țin oglinzi de întuneric,
unde lumina moare ceas de ceas,
și-n piept cocori îmi bat din aripi grele,
rătăcitori prin mersu-mi fără pas.
Pe umeri port o haină de tăcere,
țesută din atâtea răni ascunse,
iar zborul meu fără repere,
se pierde-n taine nepătrunse.
Mi-e somnul o fereastră către frig,
prin care visul plouă fără milă,
întreaga noapte mă frământ și strig,
că existența mea e practic inutilă.
Și dacă plâng, nu-i lacrimă, ci scrum,
din focul ce m-a ars în ani de-a rândul,
și-aș vrea să fug, dar nu pe același drum,
unde-am pierdut și dragostea, și cântul.
Dar nu-i sfârșit, e numai umbra unui gând,
ce-și caută în vechi păcate mântuire,
și în același trup cu sânge fumegând,
ar vrea să reînvie pârdalnica iubire.
Picătura
Timpul tace.
Doar infinitul
îmbrățișează.
Curg –
dar nu mă mișc.
Sunt apa
și setea.
Iubirea șoptește:
„Nu e nimic
în afară de tine.”
Din același izvor
Toți suntem la fel,
Suntem asemenea miilor de maci
Ce-mpodobesc câmpiile,
Suntem asemenea păsărilor
Ce dau glas văzduhului,
Suntem asemenea peștilor
Ce săgetează apele,
Suntem asemenea copacilor
Ce înfrumusețează fața pământului,
Suntem asemenea frunzelor
Ce izvorăsc din muguri
Primăvară de primăvară,
Iar toamna iau foc
Și îngrașă pământul.
Suntem Adami și Eve;
Nimic diferit la o primă privire,
Simetrie,
Aceleași urechi, ochi sau petale,
Suntem un tot
Asemenea firelor de păr
Ce împreună alcătuiesc
Frumusețea capilară,
Suntem un tot
Într-un nucleu al vieții,
Dar fiecare are rolul lui,
Așa cum ochiul adună lumina,
Iar nasul parfumurile,
Trăim, simțim, dar facem parte
Din același izvor.
Suntem la fel,
Toți izvorâm din aceeași rădăcină,
Urcăm munți,
Coborâm văi,
Unii suntem mai buni,
Alții mai răi,
Unii par mai bogați,
Alții mai săraci.
Deși avem aceeași identitate,
Cursul fiecăruia e diferit;
Totul depinde el însuși
Cum se educă.
Prin educație
Florile tale pot străluci
Într-un mod unic,
Apa ta e mai limpede,
Păsările tale
Pot cânta asemenea privighetorilor,
Educația e cea care face diferența,
Însă tu trebuie să știi ce-ți dorești,
Cântecul corbului sau al mierlei.
Punctul de pornire
E izvorul aceleiași stânci,
Dar drumurile sunt diferite,
Tulpinile mai netede
Sau mai ascuțite.
(Din volumul Regăsiri, Ana-Cristina Popescu)
"Cu capul în nori"
Cu capul în nori,
Mă regăsesc din nou această dimineață.
Aparent am uitat unde e pământul,
Deoarece calc pe o pufoasă albeață.
Pas cu pas, îmi ghidez drumul,
Prin plapuma de nori, din cer.
Dar am făcut o greșeală...
M-am uitat în jos, de sus.
Nu mi-a fost frică,
Din contră am rămas uimit.
De priveliștea, ce ai mei ochi au captat,
A pământului de jos, ce senin îmi zâmbea.
Deodată, norii au dispărut,
Și m-au lăsat să cad.
Dar eu nu cădeam,
Și totuși mă întrebam.
Ceea ce aud, e alarma mea?
pustiu
oamenii se incalzesc in paltoane, fulare,
dar privirea de ura, razbunare li-e plina.
e banal si prostesc, dar mie acum imi pare,
ca orasul pluteste in formalina.
nici credinta-n mai bine, nici iubire (pustiu),
caut, dar nimic omenesc nu gasesc.
daca lumea e moarta, nici chiar tu nu esti viu,
cum se face, ca eu inca traiesc?
Insomnie
Mi-e somnul rupt din vise fără vină,
Mi-e gândul frânt în ceasuri fără drum,
Tăcerea mușcă nopțile de-acum,
Iar zorii par o rană clandestină.
Mi-e frig în oase și mi-e dor de-o clipă,
În care somnul să mă ia pribeag,
Să mă îmbrace-n umbrele ce trag,
Cortina peste lacrima ce-n taină țipă.
Târziu mă poartă noaptea către mine,
Dar somnul nu mă prinde nicidecum,
Sunt doar un gând ce rătăcește-n fum,
O umbră prinsă-n orele străine.
Dar n-am să dorm, și n-am să caut tihnă,
Căci somnul nu-i decât un duh străin,
Și-n trupul meu de gheață și venin,
Am hotărât să nu mai am odihnă.
La fel ca somnambulii, cu pleopele în bernă,
Voi merge fără drum, pe-acolo unde,
E casa zeului Morfeu, și voi pătrunde,
Să-i fur un pui de somn, să-l pun sub pernă.
Și dacă-n vis nu-mi este dat ca să ajung,
Voi merge obosit, cât mai departe,
Nesomnul mi-l voi scrie într-o carte,
Iar pleoapele cu beznă-am să le ung.
Însingurare
Sub pleoape țin oglinzi de întuneric,
unde lumina moare ceas de ceas,
și-n piept cocori îmi bat din aripi grele,
rătăcitori prin mersu-mi fără pas.
Pe umeri port o haină de tăcere,
țesută din atâtea răni ascunse,
iar zborul meu fără repere,
se pierde-n taine nepătrunse.
Mi-e somnul o fereastră către frig,
prin care visul plouă fără milă,
întreaga noapte mă frământ și strig,
că existența mea e practic inutilă.
Și dacă plâng, nu-i lacrimă, ci scrum,
din focul ce m-a ars în ani de-a rândul,
și-aș vrea să fug, dar nu pe același drum,
unde-am pierdut și dragostea, și cântul.
Dar nu-i sfârșit, e numai umbra unui gând,
ce-și caută în vechi păcate mântuire,
și în același trup cu sânge fumegând,
ar vrea să reînvie pârdalnica iubire.
Picătura
Timpul tace.
Doar infinitul
îmbrățișează.
Curg –
dar nu mă mișc.
Sunt apa
și setea.
Iubirea șoptește:
„Nu e nimic
în afară de tine.”
Din același izvor
Toți suntem la fel,
Suntem asemenea miilor de maci
Ce-mpodobesc câmpiile,
Suntem asemenea păsărilor
Ce dau glas văzduhului,
Suntem asemenea peștilor
Ce săgetează apele,
Suntem asemenea copacilor
Ce înfrumusețează fața pământului,
Suntem asemenea frunzelor
Ce izvorăsc din muguri
Primăvară de primăvară,
Iar toamna iau foc
Și îngrașă pământul.
Suntem Adami și Eve;
Nimic diferit la o primă privire,
Simetrie,
Aceleași urechi, ochi sau petale,
Suntem un tot
Asemenea firelor de păr
Ce împreună alcătuiesc
Frumusețea capilară,
Suntem un tot
Într-un nucleu al vieții,
Dar fiecare are rolul lui,
Așa cum ochiul adună lumina,
Iar nasul parfumurile,
Trăim, simțim, dar facem parte
Din același izvor.
Suntem la fel,
Toți izvorâm din aceeași rădăcină,
Urcăm munți,
Coborâm văi,
Unii suntem mai buni,
Alții mai răi,
Unii par mai bogați,
Alții mai săraci.
Deși avem aceeași identitate,
Cursul fiecăruia e diferit;
Totul depinde el însuși
Cum se educă.
Prin educație
Florile tale pot străluci
Într-un mod unic,
Apa ta e mai limpede,
Păsările tale
Pot cânta asemenea privighetorilor,
Educația e cea care face diferența,
Însă tu trebuie să știi ce-ți dorești,
Cântecul corbului sau al mierlei.
Punctul de pornire
E izvorul aceleiași stânci,
Dar drumurile sunt diferite,
Tulpinile mai netede
Sau mai ascuțite.
(Din volumul Regăsiri, Ana-Cristina Popescu)
Alte poezii ale autorului
Bătrânețe
Pe hruba-mi veche și întunecată,
Tăcerea o îmbracă în uitare,
Iar timpul stă cu tâmpla aplecată,
Ca un bătrân ce-și caută iertare.
Și plouă-n mine gânduri fără glas,
Târzii, uitate-n umbra înserării,
Tânjește piatra după obositu-mi pas,
Căci iarba o-nconjoară ca pradă a uitării.
Prin ramuri frânte, viscolind tăcerea,
Alunecă umbre în gropi de lumină,
Un dor renăscut îmi strigă durerea,
Printr-un oftat ce se pierde-n surdină.
Pământul înghite fum din crucile arse,
Cărările-mi sunt cufundate-n noroaie,
Trăirile toate îmi sunt azi reîntoarse,
Prin liniștea sumbră ce-mi plânge-n odaie.
Pe prispa-n ruină, beteag și nătâng,
Ascult o litanie rostită-n vechile altare,
Iar timpul, uitatul, mi-l molfăi și-l frâng,
În rugi neîncetate, și-n lacrimi amare.
Miracol
Biserica-i pe primul loc la bursă,
Iar milostenia stă atârnată-n garduri,
Dansează sfinți spre ați întinde-o cursă,
Iar popa mustăcește de sub farduri.
Hai vino păcătoaso că-i deschis bazarul,
Și cumpără icoane, insigne și fulare,
Și nu uita să vizitezi și altarul,
Și varsă tot ce ai prin buzunare.
Ți-e cruce strâmtă, hai pune-o pe tarabă,
Și-aduți copiii ca să-nvețe ritualul,
De la amvon ne predică râzând o babă,
Apocalipsa întârzie că îi vândură calul.
Stau îngerii în cercuri și vând aripi,
Iar demonii-și fac cruce cu-amândouă gheare,
Îți vine să te rogi dar trebuie să țipi,
Căci morții din cavouri au început să zboare.
Hai vino să te ung cu mir sfințit,
Și închină-te smerit cu ochii rugători,
Că astăzi în biserici Miracol s-a împlinit,
Preoții orbit-au pe aceia văzători.
Portret
Plimbându-mă prin parc discret,
Aud o voce sugrumată de tutun,
"Maestre, hai să-ți fac portret,
Că pentru astăzi e preț bun..."
Mi-e gândul abătut în altă parte,
Mă uit cu coada ochiului la el,
"Sunt prea bătrân de poză frate,
Și prea hidos pentru al tău penel."
Dar mă gândesc cu jind la tinerețe,
Că - mi era drag de cum eram,
Mă întorc, și apoi cu politețe,
Îi spun doleanța ce-o aveam:
" De ești așa de bun cum zici,
Pictura să mi-o faci din vorbe,
De mă privești portretul ai să-l strici,
Și nici nu te-ncadrezi în norme.
Mi-e fața ponosită și ridată,
Căci mult am plâns în viața mea,
Te rog s-o faci puțin catifelată,
Exact ca-n tinerețe cum era.
Mi-s ochii șterși fără sclipire,
Cu irisul umbrit, nedefinit...
Te rog să-i pui pe cei de mire,
Că îmi erau de albastru infinit.
Mi-e părul alb ca neaua de zăpadă,
Că mult am chinuit și suferit,
Să-i pui un pic de negru, să se vadă,
C-am fost îndestulat și fericit.
Mi-e mâna moale ca de moaște,
Trudită-n grele munci de vulg,
Tu să mi-o faci c-atunci la oaste,
Când arma-n palmă îmi părea un fulg.
Un singur lucru însă îți mai cer,
Chiar dacă ție ți se pare inutil,
Să-mi pui și suflet... dar la el
Nu schimbi nimic, că-i de copil."
Sub somnul tău
Sub somnul tău cad clipele în neant,
Iar visele trec toate prin al nopții staul,
De unde Luna mulge laptele șarmant,
Și ți-l oferă spre băut amestecat cu aur.
Prin vălul alb ce baldachinul înconjoară,
Ca o regină închisă-n turn aidoma pari,
O rază din fereastră făptura îți măsoară,
Să-ți facă o statuie din țurțuri glaciari,
La care să se-nchine bolnav de insomnie,
Un chip plăpând ce plânge astăzi pe o stea,
Fugit demult, de tânăr, să-i țină companie,
Frumoasei Venus pe când nu prea dormea.
Aș da o lege…
Aș da o lege nefirească,
Ca toți să scriem poezie,
Şi om cu om să se iubească,
Să nu existe tragedie.
Aș da o lege mai profundă,
În fiecare zi o carte să citim,
Și-apoi în fiece secundă,
Copiilor s-o povestim.
Aș pune bir cuvintelor murdare,
Aş coase gura celor mai zevzeci,
Le-aș pune-n mână abecedare,
Și i-aș închide în biblioteci.
Aş da și-o lege mai nepotrivită,
Să facem cu savanții terapie,
Ca prin formule, lumii să transmită,
Că universul s-a născut din poezie.
Și l-aș ruga smerit pe Creator,
Chiar dacă pare nefiresc, bizar,
Să nu mă lase, trist să mor,
Ci-ntre coperți, deodată să dispar.
De mine, de vrei să mai ştii...
De mine, de vrei să mai ştii,
Caută-n abisuri ori stele,
Nu mai căuta printre cei vii,
Căci vei găsi doar poemele mele.
Pe mine, de vrei să mă vezi,
Un zâmbet de orfan priveşte,
Ori ochii întrebători şi umezi,
Ai căprioare-i când moartea-şi primeşte.
De vrei să-mi mai auzi glasul,
Fluier de doină ascultă,
Şi-ai să auzi sunet din pasul…
Ce-a părăsit o lume absurdă.
Acum să cauţi ... e târziu,
Am fost aici şi mult am aşteptat,
Am stat plângând cu sufletul pustiu,
Cu dor flămând şi înstrăinat.
Bătrânețe
Pe hruba-mi veche și întunecată,
Tăcerea o îmbracă în uitare,
Iar timpul stă cu tâmpla aplecată,
Ca un bătrân ce-și caută iertare.
Și plouă-n mine gânduri fără glas,
Târzii, uitate-n umbra înserării,
Tânjește piatra după obositu-mi pas,
Căci iarba o-nconjoară ca pradă a uitării.
Prin ramuri frânte, viscolind tăcerea,
Alunecă umbre în gropi de lumină,
Un dor renăscut îmi strigă durerea,
Printr-un oftat ce se pierde-n surdină.
Pământul înghite fum din crucile arse,
Cărările-mi sunt cufundate-n noroaie,
Trăirile toate îmi sunt azi reîntoarse,
Prin liniștea sumbră ce-mi plânge-n odaie.
Pe prispa-n ruină, beteag și nătâng,
Ascult o litanie rostită-n vechile altare,
Iar timpul, uitatul, mi-l molfăi și-l frâng,
În rugi neîncetate, și-n lacrimi amare.
Miracol
Biserica-i pe primul loc la bursă,
Iar milostenia stă atârnată-n garduri,
Dansează sfinți spre ați întinde-o cursă,
Iar popa mustăcește de sub farduri.
Hai vino păcătoaso că-i deschis bazarul,
Și cumpără icoane, insigne și fulare,
Și nu uita să vizitezi și altarul,
Și varsă tot ce ai prin buzunare.
Ți-e cruce strâmtă, hai pune-o pe tarabă,
Și-aduți copiii ca să-nvețe ritualul,
De la amvon ne predică râzând o babă,
Apocalipsa întârzie că îi vândură calul.
Stau îngerii în cercuri și vând aripi,
Iar demonii-și fac cruce cu-amândouă gheare,
Îți vine să te rogi dar trebuie să țipi,
Căci morții din cavouri au început să zboare.
Hai vino să te ung cu mir sfințit,
Și închină-te smerit cu ochii rugători,
Că astăzi în biserici Miracol s-a împlinit,
Preoții orbit-au pe aceia văzători.
Portret
Plimbându-mă prin parc discret,
Aud o voce sugrumată de tutun,
"Maestre, hai să-ți fac portret,
Că pentru astăzi e preț bun..."
Mi-e gândul abătut în altă parte,
Mă uit cu coada ochiului la el,
"Sunt prea bătrân de poză frate,
Și prea hidos pentru al tău penel."
Dar mă gândesc cu jind la tinerețe,
Că - mi era drag de cum eram,
Mă întorc, și apoi cu politețe,
Îi spun doleanța ce-o aveam:
" De ești așa de bun cum zici,
Pictura să mi-o faci din vorbe,
De mă privești portretul ai să-l strici,
Și nici nu te-ncadrezi în norme.
Mi-e fața ponosită și ridată,
Căci mult am plâns în viața mea,
Te rog s-o faci puțin catifelată,
Exact ca-n tinerețe cum era.
Mi-s ochii șterși fără sclipire,
Cu irisul umbrit, nedefinit...
Te rog să-i pui pe cei de mire,
Că îmi erau de albastru infinit.
Mi-e părul alb ca neaua de zăpadă,
Că mult am chinuit și suferit,
Să-i pui un pic de negru, să se vadă,
C-am fost îndestulat și fericit.
Mi-e mâna moale ca de moaște,
Trudită-n grele munci de vulg,
Tu să mi-o faci c-atunci la oaste,
Când arma-n palmă îmi părea un fulg.
Un singur lucru însă îți mai cer,
Chiar dacă ție ți se pare inutil,
Să-mi pui și suflet... dar la el
Nu schimbi nimic, că-i de copil."
Sub somnul tău
Sub somnul tău cad clipele în neant,
Iar visele trec toate prin al nopții staul,
De unde Luna mulge laptele șarmant,
Și ți-l oferă spre băut amestecat cu aur.
Prin vălul alb ce baldachinul înconjoară,
Ca o regină închisă-n turn aidoma pari,
O rază din fereastră făptura îți măsoară,
Să-ți facă o statuie din țurțuri glaciari,
La care să se-nchine bolnav de insomnie,
Un chip plăpând ce plânge astăzi pe o stea,
Fugit demult, de tânăr, să-i țină companie,
Frumoasei Venus pe când nu prea dormea.
Aș da o lege…
Aș da o lege nefirească,
Ca toți să scriem poezie,
Şi om cu om să se iubească,
Să nu existe tragedie.
Aș da o lege mai profundă,
În fiecare zi o carte să citim,
Și-apoi în fiece secundă,
Copiilor s-o povestim.
Aș pune bir cuvintelor murdare,
Aş coase gura celor mai zevzeci,
Le-aș pune-n mână abecedare,
Și i-aș închide în biblioteci.
Aş da și-o lege mai nepotrivită,
Să facem cu savanții terapie,
Ca prin formule, lumii să transmită,
Că universul s-a născut din poezie.
Și l-aș ruga smerit pe Creator,
Chiar dacă pare nefiresc, bizar,
Să nu mă lase, trist să mor,
Ci-ntre coperți, deodată să dispar.
De mine, de vrei să mai ştii...
De mine, de vrei să mai ştii,
Caută-n abisuri ori stele,
Nu mai căuta printre cei vii,
Căci vei găsi doar poemele mele.
Pe mine, de vrei să mă vezi,
Un zâmbet de orfan priveşte,
Ori ochii întrebători şi umezi,
Ai căprioare-i când moartea-şi primeşte.
De vrei să-mi mai auzi glasul,
Fluier de doină ascultă,
Şi-ai să auzi sunet din pasul…
Ce-a părăsit o lume absurdă.
Acum să cauţi ... e târziu,
Am fost aici şi mult am aşteptat,
Am stat plângând cu sufletul pustiu,
Cu dor flămând şi înstrăinat.