Reunire

E rece, tot mai rece inima caldă

Vântul usucă pe buze  cuvintele

Gândul încet se veștejește nerostit

Foșnește sufletul plutind ruginiu

Șoptește liniștea primind ecouri pustii

Norii de dor acoperă zâmbetul

E întuneric de speranță rănită și plouă

Plouă rece cu tăcere înecând lumina

Spre nicăieri umblă pașii desculți

Pictează umbre reci pe cărări uitate

Bruma crește alburie sclipid orbitor

Și-atunci pierdut nu se mai vede mâine

Privirea arde stămutată în visare

Caută stelele aprinse în trecut

Vara plecată e spre soare călătoare

E toamnă rece de mă scutură plângând

Vreau sa fiu nemuritor.

Sa ma Asculți ușor.

Sa ma iubești de mor,

Sa mi treacă din dor.

Vreau sa fiu nemuritor.

Sa nu fiu doar un călător.

De inimi,de iubire,

Orice pentru a ta zambire.

Vreau sa fiu nemuritor,

sa ma vezi căzând la sol.

Vreau sa fiu nemuritor,

Sa invat sa iubesc un scriitor

S-a înserat,vântul mai bate,

Se aude un glas de clopot

Ce vine de departe...

Focul în căsuța mică arde

Fumul se destramă în vănt

Cade pacea pe pământ...

Vastele căi, timpurii cuvinte ale sufletului cheie
Rochia rece a vântului, veșmânt alb de
paie
Emanări a două note, sentimente inimii gazde
Acum oferind numai ale sufletului versuri
calde
Urechii blânde trecătoare să lase dor de șoade,
Stătătoare versuri care,
A mea repetată venire, nefericire a două aure
Trecătoare note-n vânt
Est al culoarului, vechi gânduri în urmă lăsând
Partituri de nedescris
Undelemn pentru amândoi, pe foaia albă
scris
Pandantiv nevăzut de mulți, pentru ce-i decis.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Atunci cand ma gandesc la tine

Simt ca plutesc in zero gravitatie

Nimic pe lume nu e mai usor

Decat sa iti spun cat de mult tin la tine

Nu pot sa cred ca am ajuns intr-un punct

Si lucrurile au continuat de la sine

Vreau sa stii ca ma pot schimba

Si iarasi ma gandesc la tine

Citesc de-ale lui Cărtărescu

Lângă biserica adormirii maici domnului

Absorb sângele vărsat pe foaie

Sânge stins, sânge aprins

Oamenii vin, se uita și trec mai departe

Oh, cu toții atât de trecători

Doar unii stau, luptându-se cu timpul

Suflete răzvrătite

Iar eu

Țigareta înecându-mi plămânii

Chopin înecându-mi urechile

Iar el

Înecându-mi mintea

Înecându-mi inima

de S-L Macavei

Azi am plecat pe ultim drum,

Cu îngerul plângând pe umăr,

Purtam în plete vin și scrum,

Femei și dansuri fără număr.

El tot plângea pe înfundate,

Oprind la crâșma lui Satan,

Şi am băut pe nemâncate,

Plătind ca-ntodeauna cu un an.

Pe toți i-am cheltuit cu ardoare,

Şi nu mai am o zi în buzunare,

Aș mai lua puţin de la fârtaţi,

Dar toţi sunt lefteri şi plecaţi.

În timp ce acuma îţi scriu,

Podeaua miroase a sicriu,

Cerneala-i vâscoasă şi neagră,

Foaia de tine întreabă.

În timp ce amintiri croşetez,

Ascuns în dulapul obez,

Rochia ta de dantelă,

Mi te-arată în trup de gazelă.

O lacrimă-mi pătează suspinul,

Amorul mi-l cântă delfinul,

Cântec de valuri şi stâncă,

Cântec de rană adâncă.

Acum pentru tine recit,

Poem parfumat şi-ncâlcit,

Versul se întoarce-n silabă,

Căci vocea mi-e tristă şi slabă.

Chiar acum văd cum cade o stea,

Sicriul miroase a podea,

Gândul de tine mă întreabă,

Cineva firul vieţii-mi dezleagă.

Chiar acum mă aplec să îţi scriu,

Un cuvânt ce doar eu îl mai ştiu,

De dezlegi a sa taină, subit …

O să ştii cât de mult te-am iubit.

Aleargă spre mine, aleargă nu sta,

Calcă cu pasul pe rană și sânge,

De mână mă prinde ca pe o stea,

Căci noapte mi-e tristă și plânge.

Aleargă spre mine, aleargă întruna,

Căci lațul de gât mi se strânge,

Cară în spate de-o fi și furtuna,

Aleargă iubito, aleargă, nu plânge.

Aleargă spre mine, aleargă o zi,

Amurgul de aramă lasă-l în spate,

De mână mă prinde, nu te opri,

Căci inima abia de-mi mai bate.

Aleargă spre mine, aleargă nu sta,

Căci moartea e iute, te întrece,

Privește spre cer cum cade o stea,

Aleargă iubito...că mâna mi-e rece!

Stau nopţi în şir şi tot privesc,

La stelele din univers,

Mă mir, socot şi tot gândesc,

Că totuşi au ceva lumesc.

Şi-a lor lucire învăpăiată,

Ba roşie, ba galbenă lămâi,

Mi-aduce aminte de acea fată,

Pe care am sarutat-o întâi.

Iar forma lor cerească,

Îmi pare că-i leit,

Icoana părintească,

Sub care am trăit.

Şi-a lor cădere de pe cer,

Când lasă-n urmă o pată,

E a mea durere de mai ieri,

Când a plecat şi al meu tată.

În Micul Maroc am stat câțiva ani,

Loara îmi cânta lângă geam,

Vapoare-mi urau La mulți ani!

Și totuși străin mă simțeam.

În zare priveam către casă,

C-o fi înspre nord ori spre est,

Dorul pe suflet m-apasă,

Și pasul mi-i tot mai funest.

Atlanticul e chiar lângă mine,

Cu apa turcoaz mă încântă,

Dar valuri, mari valuri străine,

Doine de doruri îmi cântă.

Lumina din Far mi-i speranța,

Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,

De aici, de departe, din Franța,

Vă simt dragii mei răsuflarea.

Mi-s zilele din ce în ce mai triste,

Și-n culpa mea, nebun mă sfâșii,

Spre cer înalț lungi acatiste,

Deși de vină-s numai dânșii.

Absorb lumini tot mai obscure,

Și bântui drumuri lungi, ferite,

Din mine crește falnic o pădure,

Și-n loc de ramuri cresc cuțite.

E nefiresc dar umbra-mi curge,

Și nici nu stă-n lumina mea,

De fapt e rana mea cu sânge,

Și dâra strălucind în urma sa.

E-un râu ce-și scurmă albia în taină,

Pe maluri plâng fantomele din el,

Iar umbra mi-o îmbracă într-o haină,

Pe care-o port în drumul meu stingher.

Neînfricat pășesc pe lacrimi ce dispar,

În visuri stinse-n focuri prea devreme,

Și-n mine ascund un dor primordial,

Ce-n mijlocul pădurii de cuțite geme.

Pe cer mi-e steaua fără strălucire,

Iar luna ca o candelă la cap mă plânge,

Mă prăbușesc pe umbra mea subțire,

De fapt în rana mea și-n dâra ei de sânge.