Pădure
Ies în pădurea dragă
toată atenția imi capturează,
si văd o veveriță cum aleargă.
Stau și mă plimb încet
și aud din crengi un clarinet.
Merg ce merg si mă opresc
si mă uimesc la ceea ce privesc,
că văd legat de o creangă,
o lungă frânghie largă.
Și ma trezesc sub pom,
și văd in depărtare un om,
ce se uită la acea frănghie,
și-l vad cum se agață de creangă,
iară pe mine un sentiment mă-njunghie,
ma ridic să-l depărtez de frânghie,
și cum se-ntâmplă sa mă-mpiedic,
și-l văd pe omul vrednic,
cum își ia adio tragic.
Categoria: Poezii despre moarte
Toate poeziile autorului: Bogdan
Data postării: 22 martie
Vizualizări: 114
Poezii din aceiaşi categorie
Tulburarea lui Narcis
Aripi de înger cu oase ieșite,
Sângele ce-ți pică pe buze-mi ciupite.
E negru ca smoala cu-n iz de metal
Ruginiu si vâscos altminteri nectar.
Înger al morții întinde-mi tu mâna,
Vreau ca la păcate eu să-mi dezleg frâna.
Alți zeci de mustangi galopând evreiește,
Doar unul e glasul cel care-mi șoptește.
Păstrează-mi secretul,îngroapă-mi și taina,
Pășește viclean lepădându-ți doar haina.
Înger, fă-mă tu astru, O, fă-mă tu zeu!
Instruiește tu-mi viața să nu dea rateu.
Ochi de tron și ochi de soare,
Învârte-te-n inele goale,
Poleite cu lumină ascuzând acea duzină,
Cea plângând și fumegând,
Mută, moartă dar tunând.
Păcatul ce mă veghează
Am semnat un pact,
Cu păcătosul ce-mi râde-n oglindă,
Iar fiecare clipă e un fir rupt
Al gândului ce-mi sorta blesteamă.
Am căutat în abisurile minții,
Cioburi de fericire, dar am fost orb,
Zdrobit-am sufletul pe drumuri tăcute,
Către cicatrici adânci, nenumărate.
Am strigat în sine-mi, dar nu s-a auzit,
Păcatul se naște și moare în mine,
Iar oglinda-mi arată chipul ucis,
Un strigăt mut răsunând prin timp.
Caut răspunsuri în liniștea nopții,
Dar întunericul mă devorează,
În fiecare colț, un demon mă privește,
Și-l văd zâmbind, înfricoșător, fără teamă.
Rătăcesc în cercuri vicioase,
Cu fiecare pas mai pierdut,
Și nu se termină niciodată,
Pentru inamicii ce mă veghează.
Să fim împreună din nou...
La căpătâiul tău,bărbate
Ore n șir nenumărate
Vegheam nopți și zile,
Rătăcindu mi mințile
Te zvărcoleai în așternut,
Răzbit de cancerul temut,
Istovit de a i ține piept,
Domnul meu,cel bun și drept.
Te căzneai din răsputeri,
Să nu mi divulgi căt suferi,
Ștergeai lacrima în taină
Și o pitulai sub haină .
Zâmbeai din colțul gurii,
Sfidănd chinul tumorii.
Eu îți plângeam de milă,
Rugăciuni rosteam, umilă.
Și te ai stins pe inserat;
Urlă marea,clopotele bat..
Eu mă târăsc prin amintiri
Pustie n simțuri și trăiri .
Ce rost am eu,fără tine,
Să te urmez ar fi mai bine?..
Sa fim împreună din nou,
Mă bântuie al tău ecou;
Mă ntind in patul răvășit
Să mi aștept al meu sfârșit ..
Colacul amintirilor
Aud picăturile căzând,
E furtuna afară.
Dansez în ploaie,
Pe lângă apă,
Pe chipul meu o lacrimă arzătoare.
Ce n-aș da, Doamne,
Să pot iubi din nou,
Dar golul din inimă
Mă distruge
Bucățică cu bucățică.
Lacrimile cad
În apa de ploaie.
Îmi aprind o țigară,
Gândurile prin cap suroaie.
Vremuri frumoase…
Fericită eram, îndrăgostită
De un băiat
Ce mă făcea să ard.
Râdeam, nu fumam,
Fericită eram.
O cutie de energii pozitive
Ce acum abia de mă mai ține.
Fumul se pierde prin ploaie,
Surâd, dar tot mă doare.
Mi-e dor de tine,
Inima mă înțeapă.
Inspir și expir fumul,
Ceva mă apasă.
Sunt pierdută…
În fiecare seară mă rog
Să fii bine, să fii iubit,
Chiar dacă pe mine m-ai zăpăcit.
Încep să înnebunesc.
Nu pot dormi,
Nu pot râde.
Trecutul mă ajunge.
Mi-e dor de vremurile vechi
În care râsul era real.
Acum e doar o mască
Care mă ține departe de viață.
Furtuna începe mai tare,
Este 12 noaptea.
20 de apeluri ratate…
Nu-mi pasă, oricum nu sunt departe.
Nimeni nu mă observă.
Toți știu că fumez,
Toți mă judecă,
Dar nimeni nu înțelege
Că o să mă curăț cât mai repede.
La dracu!
Cineva vine.
E un băiat, ceva cunoscut îmi atrage atenția.
E el, e cineva pe care cândva îl iubeam.
Nu m-a rănit,
Dar ceva din el mă făcea să ard.
Eram fericită…
Ceva e ciudat.
Începe să se facă negru.
La naiba, doar nu se termină…
Am clipit, eram în viață.
Ploaia încă se aude.
Deschid ușor ochii…
Am avut iar o viziune.
Telefonul sună,
Toată lumea e îngrijorată.
Dar eu sunt atât de calmă.
Nu știu dacă o să trec peste,
Dacă o să mai pot iubi.
Nu îmi pot vedea viitorul,
Doar trecutul care trebuie dat uitării.
Telefonul încă sună.
Am terminat țigara.
Mai scot una.
Dar pentru prima dată
După mult timp,
Văd luna.
Era așa de luminoasă.
Prin picăturile de ploaie care o reflectau,
O lumină duioasă
Care o gheață rece îmi arătau.
Îmi aduce aminte de el.
Arată ca ea:
Atât de rece pe exterior,
Dar așa de cald pe interior.
La naiba, îmi fac rău singură.
Trebuie să-l uit.
Are pe altcineva,
E fericit.
Dar eu?
Eu nu mai exist.
Nu știu ce fac aici.
Părinții mă sună,
Prietena mea mă caută.
Acum un minut am văzut-o,
Era disperată.
Dar hanoracul negru
Mi-a acoperit fața.
Picăturile de apă cad de pe mine.
Ajung acasă.
Spre surprinderea mea,
Toată lumea panicată.
Era doar mama nervoasă.
Eram pedepsită iar,
Dar nu-mi pasă.
Făceam ce voiam.
Oricum nimeni nu mă înțelege.
Ce rost are să-i înțeleg,
Când ei mă tratează cu regret?
Nu mă chinui să ascund mirosul de țigară
Care venea din cale afară.
Dar nimeni nu vorbea.
Știau că oricum nu mă pot opri,
Așa că nu-și risipeau cuvintele pe nimic.
Am adormit.
Coșmarul a apărut.
Cineva este cu mine în cameră.
Am un cuțit la gât.
Mă ridic.
Nimeni nu este aici.
Nu mai suport, îmi zic.
Este ora 4.
Toți dorm.
Ușa e încuiată.
Nu pot ieși să-mi văd de dor.
Am cheie de rezervă.
Îmi iau niște snackuri.
Mă uit la părinții mei dormind,
Apoi la prietena mea.
Planuri mari aveam,
Dar eu nu mai pot rezista.
Am lăsat un bilet pe masă.
Urma să fac ceva greșit.
Am luat o funie.
I-am lăsat prietenei mele un jurnal,
Să nu-mi plângă de milă.
Nu o puteam vedea așa, deoarece o iubeam.
O lacrimă a curs.
Am ieșit din casă.
În locul în care ne-am cunoscut,
M-am așezat pe o bancă.
În față era un copac,
Era copacul amintirilor,
Care urma să fie al morților.
Am legat funia,
Mi-am așezat capul.
Aveam un bilet în mână
Pentru iubitul meu,
Care era al alteia.
Lacrimi au început să curgă.
Nu puteam face asta.
Inima îmi bătea.
Îmi era frică.
Nimeni nu era,
Doar eu.
Până când din umbră cineva apărea.
Tot ce am văzut a fost că a luat-o la fugă.
Înspre mine venea,
Iar după am căzut.
M-am trezit la spital.
Cineva era lângă mine.
Nu era el, dar era prietena mea,
Care mă iubea.
Am început să plâng.
Inima mi s-a luminat.
Părinții mei nu erau.
Nu le păsa.
Dar în schimb era toată școala mea,
Toți speriați.
Am tresărit.
Nu-mi venea să cred
Ce vedeam în față.
O coadă imensă
Cu flori de viață.
Întunericul a dispărut.
Cei care trebuiau să fie au plecat.
Cei care din lumină făceau întuneric
M-au lăsat.
Le simțeam dorul,
Dar nu voiam să mă întorc.
Din umbra speriată a venit lumina încurajată.
Din negru tot e alb.
Aveam o viață normală.
Lumina a învins
În momentul din noaptea amară.
Nu știu cine m-a salvat,
Dar îl iubesc
Și-i voi mulțumi mereu.
viata nu e viata de e moarta
Traiesc trairile uitate
Si privesc prin ochi privirea
Calator printre morminte
Las in urma amintirea
Ratacit sub cerul vesnic
Sunt purtat de propria soarta
Caut casa parinteasca,mama
Tot umblind din poarta-n poarta
Timpul sterge amintirea
Daruind-umi somnul infinit
Unde parc-o viata trece
Ne simtind ca am trait
Nu traiesc sa fac istorie
Doar traiesc ca asta imi este dat
Incerc sa schimb ceva in viata mea
Dar ce-am putut c-am am schimbat
Viata nu e viata de e moarta
Casa nu e casa de no ai
Visul nu e vis daca nu dormi
Ingerii nus ingeri fara rai
Concert în pivniță
Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,
La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,
Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,
Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,
foarte păcat de așa moarte...
Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,
Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,
Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,
Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,
tristă mare a lor soartă...
Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,
Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,
Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,
Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,
ce pornire, doar timp era și mâine...
Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,
Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,
Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,
Goana după acel nimic a provocat multe tentații,
noroc aveau, dar în alte spații...
Observând împuținarea sângelui întors pe față,
Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,
Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,
Povara altora va fi să le sape lor mormântul,
s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...
Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,
Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,
Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,
Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.
Tulburarea lui Narcis
Aripi de înger cu oase ieșite,
Sângele ce-ți pică pe buze-mi ciupite.
E negru ca smoala cu-n iz de metal
Ruginiu si vâscos altminteri nectar.
Înger al morții întinde-mi tu mâna,
Vreau ca la păcate eu să-mi dezleg frâna.
Alți zeci de mustangi galopând evreiește,
Doar unul e glasul cel care-mi șoptește.
Păstrează-mi secretul,îngroapă-mi și taina,
Pășește viclean lepădându-ți doar haina.
Înger, fă-mă tu astru, O, fă-mă tu zeu!
Instruiește tu-mi viața să nu dea rateu.
Ochi de tron și ochi de soare,
Învârte-te-n inele goale,
Poleite cu lumină ascuzând acea duzină,
Cea plângând și fumegând,
Mută, moartă dar tunând.
Păcatul ce mă veghează
Am semnat un pact,
Cu păcătosul ce-mi râde-n oglindă,
Iar fiecare clipă e un fir rupt
Al gândului ce-mi sorta blesteamă.
Am căutat în abisurile minții,
Cioburi de fericire, dar am fost orb,
Zdrobit-am sufletul pe drumuri tăcute,
Către cicatrici adânci, nenumărate.
Am strigat în sine-mi, dar nu s-a auzit,
Păcatul se naște și moare în mine,
Iar oglinda-mi arată chipul ucis,
Un strigăt mut răsunând prin timp.
Caut răspunsuri în liniștea nopții,
Dar întunericul mă devorează,
În fiecare colț, un demon mă privește,
Și-l văd zâmbind, înfricoșător, fără teamă.
Rătăcesc în cercuri vicioase,
Cu fiecare pas mai pierdut,
Și nu se termină niciodată,
Pentru inamicii ce mă veghează.
Să fim împreună din nou...
La căpătâiul tău,bărbate
Ore n șir nenumărate
Vegheam nopți și zile,
Rătăcindu mi mințile
Te zvărcoleai în așternut,
Răzbit de cancerul temut,
Istovit de a i ține piept,
Domnul meu,cel bun și drept.
Te căzneai din răsputeri,
Să nu mi divulgi căt suferi,
Ștergeai lacrima în taină
Și o pitulai sub haină .
Zâmbeai din colțul gurii,
Sfidănd chinul tumorii.
Eu îți plângeam de milă,
Rugăciuni rosteam, umilă.
Și te ai stins pe inserat;
Urlă marea,clopotele bat..
Eu mă târăsc prin amintiri
Pustie n simțuri și trăiri .
Ce rost am eu,fără tine,
Să te urmez ar fi mai bine?..
Sa fim împreună din nou,
Mă bântuie al tău ecou;
Mă ntind in patul răvășit
Să mi aștept al meu sfârșit ..
Colacul amintirilor
Aud picăturile căzând,
E furtuna afară.
Dansez în ploaie,
Pe lângă apă,
Pe chipul meu o lacrimă arzătoare.
Ce n-aș da, Doamne,
Să pot iubi din nou,
Dar golul din inimă
Mă distruge
Bucățică cu bucățică.
Lacrimile cad
În apa de ploaie.
Îmi aprind o țigară,
Gândurile prin cap suroaie.
Vremuri frumoase…
Fericită eram, îndrăgostită
De un băiat
Ce mă făcea să ard.
Râdeam, nu fumam,
Fericită eram.
O cutie de energii pozitive
Ce acum abia de mă mai ține.
Fumul se pierde prin ploaie,
Surâd, dar tot mă doare.
Mi-e dor de tine,
Inima mă înțeapă.
Inspir și expir fumul,
Ceva mă apasă.
Sunt pierdută…
În fiecare seară mă rog
Să fii bine, să fii iubit,
Chiar dacă pe mine m-ai zăpăcit.
Încep să înnebunesc.
Nu pot dormi,
Nu pot râde.
Trecutul mă ajunge.
Mi-e dor de vremurile vechi
În care râsul era real.
Acum e doar o mască
Care mă ține departe de viață.
Furtuna începe mai tare,
Este 12 noaptea.
20 de apeluri ratate…
Nu-mi pasă, oricum nu sunt departe.
Nimeni nu mă observă.
Toți știu că fumez,
Toți mă judecă,
Dar nimeni nu înțelege
Că o să mă curăț cât mai repede.
La dracu!
Cineva vine.
E un băiat, ceva cunoscut îmi atrage atenția.
E el, e cineva pe care cândva îl iubeam.
Nu m-a rănit,
Dar ceva din el mă făcea să ard.
Eram fericită…
Ceva e ciudat.
Începe să se facă negru.
La naiba, doar nu se termină…
Am clipit, eram în viață.
Ploaia încă se aude.
Deschid ușor ochii…
Am avut iar o viziune.
Telefonul sună,
Toată lumea e îngrijorată.
Dar eu sunt atât de calmă.
Nu știu dacă o să trec peste,
Dacă o să mai pot iubi.
Nu îmi pot vedea viitorul,
Doar trecutul care trebuie dat uitării.
Telefonul încă sună.
Am terminat țigara.
Mai scot una.
Dar pentru prima dată
După mult timp,
Văd luna.
Era așa de luminoasă.
Prin picăturile de ploaie care o reflectau,
O lumină duioasă
Care o gheață rece îmi arătau.
Îmi aduce aminte de el.
Arată ca ea:
Atât de rece pe exterior,
Dar așa de cald pe interior.
La naiba, îmi fac rău singură.
Trebuie să-l uit.
Are pe altcineva,
E fericit.
Dar eu?
Eu nu mai exist.
Nu știu ce fac aici.
Părinții mă sună,
Prietena mea mă caută.
Acum un minut am văzut-o,
Era disperată.
Dar hanoracul negru
Mi-a acoperit fața.
Picăturile de apă cad de pe mine.
Ajung acasă.
Spre surprinderea mea,
Toată lumea panicată.
Era doar mama nervoasă.
Eram pedepsită iar,
Dar nu-mi pasă.
Făceam ce voiam.
Oricum nimeni nu mă înțelege.
Ce rost are să-i înțeleg,
Când ei mă tratează cu regret?
Nu mă chinui să ascund mirosul de țigară
Care venea din cale afară.
Dar nimeni nu vorbea.
Știau că oricum nu mă pot opri,
Așa că nu-și risipeau cuvintele pe nimic.
Am adormit.
Coșmarul a apărut.
Cineva este cu mine în cameră.
Am un cuțit la gât.
Mă ridic.
Nimeni nu este aici.
Nu mai suport, îmi zic.
Este ora 4.
Toți dorm.
Ușa e încuiată.
Nu pot ieși să-mi văd de dor.
Am cheie de rezervă.
Îmi iau niște snackuri.
Mă uit la părinții mei dormind,
Apoi la prietena mea.
Planuri mari aveam,
Dar eu nu mai pot rezista.
Am lăsat un bilet pe masă.
Urma să fac ceva greșit.
Am luat o funie.
I-am lăsat prietenei mele un jurnal,
Să nu-mi plângă de milă.
Nu o puteam vedea așa, deoarece o iubeam.
O lacrimă a curs.
Am ieșit din casă.
În locul în care ne-am cunoscut,
M-am așezat pe o bancă.
În față era un copac,
Era copacul amintirilor,
Care urma să fie al morților.
Am legat funia,
Mi-am așezat capul.
Aveam un bilet în mână
Pentru iubitul meu,
Care era al alteia.
Lacrimi au început să curgă.
Nu puteam face asta.
Inima îmi bătea.
Îmi era frică.
Nimeni nu era,
Doar eu.
Până când din umbră cineva apărea.
Tot ce am văzut a fost că a luat-o la fugă.
Înspre mine venea,
Iar după am căzut.
M-am trezit la spital.
Cineva era lângă mine.
Nu era el, dar era prietena mea,
Care mă iubea.
Am început să plâng.
Inima mi s-a luminat.
Părinții mei nu erau.
Nu le păsa.
Dar în schimb era toată școala mea,
Toți speriați.
Am tresărit.
Nu-mi venea să cred
Ce vedeam în față.
O coadă imensă
Cu flori de viață.
Întunericul a dispărut.
Cei care trebuiau să fie au plecat.
Cei care din lumină făceau întuneric
M-au lăsat.
Le simțeam dorul,
Dar nu voiam să mă întorc.
Din umbra speriată a venit lumina încurajată.
Din negru tot e alb.
Aveam o viață normală.
Lumina a învins
În momentul din noaptea amară.
Nu știu cine m-a salvat,
Dar îl iubesc
Și-i voi mulțumi mereu.
viata nu e viata de e moarta
Traiesc trairile uitate
Si privesc prin ochi privirea
Calator printre morminte
Las in urma amintirea
Ratacit sub cerul vesnic
Sunt purtat de propria soarta
Caut casa parinteasca,mama
Tot umblind din poarta-n poarta
Timpul sterge amintirea
Daruind-umi somnul infinit
Unde parc-o viata trece
Ne simtind ca am trait
Nu traiesc sa fac istorie
Doar traiesc ca asta imi este dat
Incerc sa schimb ceva in viata mea
Dar ce-am putut c-am am schimbat
Viata nu e viata de e moarta
Casa nu e casa de no ai
Visul nu e vis daca nu dormi
Ingerii nus ingeri fara rai
Concert în pivniță
Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,
La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,
Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,
Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,
foarte păcat de așa moarte...
Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,
Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,
Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,
Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,
tristă mare a lor soartă...
Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,
Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,
Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,
Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,
ce pornire, doar timp era și mâine...
Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,
Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,
Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,
Goana după acel nimic a provocat multe tentații,
noroc aveau, dar în alte spații...
Observând împuținarea sângelui întors pe față,
Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,
Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,
Povara altora va fi să le sape lor mormântul,
s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...
Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,
Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,
Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,
Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.
Alte poezii ale autorului
Apel
Ea sună - X
Sună
Sună
Sună
-Buna? - Y
-Salut! - X
-Cu ce te ajut? - Y
-Dintr-o dată-i prea mult! - X
-Ce? - Y
-Nu mai pot! - X
-Tre' să poți! - Y
Și-nchide.
Adolescent incult! -Y
Ea acum de păr se prinde,
Și stă și plânge.
Ea iarași sună.
Sună.
Sună.
Dar nimeni nu mai zice „Bună!”
Și cei aproape de ea vor zice:
„Dumnezeu s-o ierte că era o fată bună”
Imposibil
"Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni il incarca;
Tresarind in cercuri albe
El cutremura o barca."
Acest copil oricat incearca,
Stie ca nu va fi niciodata
Ca si cel ce a scris odata,
Acele versuri, dar el tot incearca.
De cand?
De ce?
De ce nu vreau colegii sa afle
de literele aici aflate?
De cand o poezie,
apartine doar din timpul imparatiei?
Adica as vrea sa scriu
si sa stiu
ca nu-s de ras.
De ce nu pot?
Zar
Un om mergea.
Mergea mergea,
și vede-n depărtare barul,
și curând dă cu zarul.
-Bă! Adă aci o sticlă Ursus.
-Imediat!
Se uită la unu de lângă el.
-Bă ai 20 de lei în plus?
-Da să mi dai înapoi.
Că doar Iisus a înviat.
-Ho! potoleștete nițel.
Că ți dau eu înapoi!
-Uite-ți sticla aci!
Te ajut să desfaci?
-Nu. Mersi!
-10 lei!
-Uite-i!
-Mersi.
Se uită la omul din fața lui.
-BĂ! Am învățat cum e treaba unghiului!
-Ești bine?
-200 lei! Șase dau!
-Ești sigur?
El dă cu zarul,
crezând că știe cum să arunce.
Și zarul se-nvârte,
și pică trei.
-Văleu! Uite specialistul!
Trage aer în piept și dintr-o dată zice.
-Trebe să plec acasă ca mi rău!
-Nu pleci nicaieri. Hai. 220!
Eu și celălalt!
-Hai amu! Te rog io că mi rău.
-Lasă lasă!
-Băăă!!
Se-ntoarce seara târziu și vede pe ușă o foaie.
„Chiar și de-aș merge-n ploaie,
caut unu care nu dă bani pe gunoaie”
Și stă omul și plânge.
Și-și dă seama ce-a greșit!
O colega
Da-o naibii de zdreanta!
Imi vine sa o lovesc in fata.
Nu pot crede ca o fata
este asa enervanta.
Se comporta de zici ca-i bauta.
Ea singura se face urata.
Se comporta de zici ca-i proasta,
dar cred ca-i prefacuta.
Se comporta ca o maimuta
Pietroi
Pietroi
Unu-doi.
Trei foi.
Aoleu!
Valeu!
Pietroiu nu mai e.
Doar foi.
Vai de mine!
Nu-iu de bine.
Uite o foarfeca.
Taie foaia,
Si o duce ploaia.
Dar ce sa vezi,
Uite departe
cum vine un pietroi.
Apel
Ea sună - X
Sună
Sună
Sună
-Buna? - Y
-Salut! - X
-Cu ce te ajut? - Y
-Dintr-o dată-i prea mult! - X
-Ce? - Y
-Nu mai pot! - X
-Tre' să poți! - Y
Și-nchide.
Adolescent incult! -Y
Ea acum de păr se prinde,
Și stă și plânge.
Ea iarași sună.
Sună.
Sună.
Dar nimeni nu mai zice „Bună!”
Și cei aproape de ea vor zice:
„Dumnezeu s-o ierte că era o fată bună”
Imposibil
"Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni il incarca;
Tresarind in cercuri albe
El cutremura o barca."
Acest copil oricat incearca,
Stie ca nu va fi niciodata
Ca si cel ce a scris odata,
Acele versuri, dar el tot incearca.
De cand?
De ce?
De ce nu vreau colegii sa afle
de literele aici aflate?
De cand o poezie,
apartine doar din timpul imparatiei?
Adica as vrea sa scriu
si sa stiu
ca nu-s de ras.
De ce nu pot?
Zar
Un om mergea.
Mergea mergea,
și vede-n depărtare barul,
și curând dă cu zarul.
-Bă! Adă aci o sticlă Ursus.
-Imediat!
Se uită la unu de lângă el.
-Bă ai 20 de lei în plus?
-Da să mi dai înapoi.
Că doar Iisus a înviat.
-Ho! potoleștete nițel.
Că ți dau eu înapoi!
-Uite-ți sticla aci!
Te ajut să desfaci?
-Nu. Mersi!
-10 lei!
-Uite-i!
-Mersi.
Se uită la omul din fața lui.
-BĂ! Am învățat cum e treaba unghiului!
-Ești bine?
-200 lei! Șase dau!
-Ești sigur?
El dă cu zarul,
crezând că știe cum să arunce.
Și zarul se-nvârte,
și pică trei.
-Văleu! Uite specialistul!
Trage aer în piept și dintr-o dată zice.
-Trebe să plec acasă ca mi rău!
-Nu pleci nicaieri. Hai. 220!
Eu și celălalt!
-Hai amu! Te rog io că mi rău.
-Lasă lasă!
-Băăă!!
Se-ntoarce seara târziu și vede pe ușă o foaie.
„Chiar și de-aș merge-n ploaie,
caut unu care nu dă bani pe gunoaie”
Și stă omul și plânge.
Și-și dă seama ce-a greșit!
O colega
Da-o naibii de zdreanta!
Imi vine sa o lovesc in fata.
Nu pot crede ca o fata
este asa enervanta.
Se comporta de zici ca-i bauta.
Ea singura se face urata.
Se comporta de zici ca-i proasta,
dar cred ca-i prefacuta.
Se comporta ca o maimuta
Pietroi
Pietroi
Unu-doi.
Trei foi.
Aoleu!
Valeu!
Pietroiu nu mai e.
Doar foi.
Vai de mine!
Nu-iu de bine.
Uite o foarfeca.
Taie foaia,
Si o duce ploaia.
Dar ce sa vezi,
Uite departe
cum vine un pietroi.