S-a făcut așa târziu...
Nu mai suflă vântu-n pânze,
Ci vâslesc mereu din greu,
Toamna dorm pe pat de frunze,
Învelit în curcubeu.
Norul umbră nu-mi mai face,
În răcoare mă visez,
Stau ca puiul în găoace,
Și aștept să eclozez.
În văzduhuri uliul țipă,
Se rotește vreme lungă,
Viața mi-o adun în pripă,
Moartea trebuie s-ajungă.
Se bat cuiele-n sicriu,
Numai ploaia mă mai plânge,
S-a făcut așa târziu...
Vântul suflă iar în pânze.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 28 ianuarie 2024
Vizualizări: 561
Poezii din aceiaşi categorie
Familia!
Lumina zilei o primim de Sus
Trimisă când soarele răsare,
E dimineață și rugă înălțăm
S-avem și azi pâine și sare
Părinții zi de zi se duc la muncă
Să câștigăm s-avem ceva pe masă,
Copiii merg la grădi și la școală
Bunicii singuri ne așteaptă-acasă
Pe înserat familia se reunește
După o zi cu bune și chiar rele,
Bunica, mama cina pregătește
Și toți vorbim câte-n lună și-n stele
Bunicul ne ridică pentru rugăciune
Și mulțumește pentru tot ce-avem,
Îl ascultăm și cu evlavie ne închinăm
Și-apoi ne așezăm și-n liniște mâncăm
Când masa de bunătăți este golită
Cu toții începem ziua să o povestim,
Unii la alții ne spunem cum a fost
Și în final spre dormitoare o țâșnim
Pe fir se-așează o nouă zi de muncă
Sau e duminică și-i mare sărbătoare,
Când pașii se îndreaptă către biserică
Să căpătăm iertare și binecuvântare
.........................................
E zi sau săptămână, lună sau an
E viața noastră toată pe pământ,
Sunt ei bunicii, părinții și copiii
Familia, cuvântul dulce..atât de sfânt!
De ce?
De ce e frig și inima mă doare,
Iar tu nu simți răceala dintre noi,
Stăm amândoi tăcuți în așteptare,
Și știm că pe-năuntru suntem goi
Ne punem tot mai des o întrebare,
De ce noi nu mai suntem ca-nainte,
Când știm că-n viața totu-i încercare,
Și uneori călcăm pe jar fierbinte
Și știm cu siguranța amândoi,
Că drumul nostru n-a fost un vis,
Am stat în vânt, bătuți de ploi,
Și nimeni și nimic nu ne-învins
A fost și greu, dar am trecut,
Peste necazuri, ce au durut,
A fost ușor și ne-a plăcut,
De mână tot timpul ne-am ținut
Pe calea vieții am evitat,
Să-ne-acuzăm unul pe altul,
Și am știut să ne purtăm,
Și-n spate să ne ducem sacul
Și anii ni s-au adunat cu plus,
Riduri adânci lăsând pe chipuri,
Și tinerețea ni s-a dus pe-ascuns,
La fel cum fură apa din nisipuri
..................................
În tinerețe totul ți se cuvine,
Nu știi să scazi și doar sa-aduni,
Iar când timpul bătrâneții vine,
Spui rugăciuni, speri în minuni ..............................
Un sfat aș da acum eu tuturor,
Trăieste, dar nu cu viața la pariu,
Și toate să le faci la timpul lor,
Ca nu cumva să fie...prea târziu!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
din cartea „lirică de mini cartier” #2
aș vrea să scap de griji și să plutesc ca Dazai
spre liniștea aia care trebuie să vină natural.
aș vrea să dau mâna cu el și să îl rog
să mă ia cu el la un sake,
cu condiția să mă învețe cum să îl beau.
gândurile îți dau ideile;
tu iei ce-i mai bun din ele
și le dai mai departe ca un Sisif
inconștient și bine intenționat,
cu conștiința neîncărcată de
bolovanul care vine
— inevitabil —
să te îmbrățișeze călduros.
Pășind printre ziduri..
Din culoarul de demult,
Împăienjenit pe la colțuri,
Ecoul trecutului ascult
Din căntul de pe timpuri.
Podeaua scârțâie sub talpă,
Gem balamalele n rugină,
Oglinda mată se crapă,
Clipocind în surdină..
Ticăie pendula uitată
Din odaia părăsită,
Pălpăie lampa pătată
De sub bolta gălbejită
,
În fața mesei scorojite
Foșnea umbra gărbovită,
Cu ochii scurși din orbite,
Privea în gol măhnită.
Mima din brațele chircite
Ìngäna cu glas släbit
Fraze n dodii ,bântuite
De stafia celui iubit..
O prind uşor de mână,
Tresare din gânduri,
Mä urmäri ca o străină
Pășind printre ziduri..
O lume-n așteptare
Suspin adânc, adânc suspin,
Specific vremilor ce vin,
Cârd de cocori, ce strigã-n cor
Durerea noastr-a tuturor;
Poem al anilor târzii,
Cântat cu glasul celor vii!
Oftat, de pace rãpitor,
Venindu-ne din viitor,
Prelungã zicere din nai
Şi crainic, care strigã: "Vai!",
Jãratic, flacãrã de foc,
Neaşteptat sfârşit de joc...
Pe culmi de munţi şi jos, în grind,
Sunt luminiţe ce se-aprind
Sclipind, ca-n palmã, doi bãnuţi,
Nãdejde, celor ce-s pierduţi,
Prãdaţi de haitele de lupi,
Precum o hainã, când o rupi.
Un nor trecu înspre apus.
Mã uit mai bine: alţii nu-s
Sau, cel puţin, nu fac scântei,
Sã cadã flãcãri lungi, din ei,
S-aprindã pulberea de jos,
C-un bubuit gãlãgios!...
O, ţara mea! Ah, Neamul meu!
Speranţa ta, e Dumnezeu!
Fãrã de El, scãpare nu-i!
El, sprijin este orişicui
Care Îl cheamã-n ajutor:
Îl face prinţ moştenitor!
Ajungã rãul, cât a fost,
Dar nici sã plângem, n-are rost!
Ci sã-ndreptãm privirea-n sus,
Sã-L aşteptãm, cum ni s-a spus,
Pe Mirele neprihãnit,
Cu suflet bun şi liniştit.
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Familia!
Lumina zilei o primim de Sus
Trimisă când soarele răsare,
E dimineață și rugă înălțăm
S-avem și azi pâine și sare
Părinții zi de zi se duc la muncă
Să câștigăm s-avem ceva pe masă,
Copiii merg la grădi și la școală
Bunicii singuri ne așteaptă-acasă
Pe înserat familia se reunește
După o zi cu bune și chiar rele,
Bunica, mama cina pregătește
Și toți vorbim câte-n lună și-n stele
Bunicul ne ridică pentru rugăciune
Și mulțumește pentru tot ce-avem,
Îl ascultăm și cu evlavie ne închinăm
Și-apoi ne așezăm și-n liniște mâncăm
Când masa de bunătăți este golită
Cu toții începem ziua să o povestim,
Unii la alții ne spunem cum a fost
Și în final spre dormitoare o țâșnim
Pe fir se-așează o nouă zi de muncă
Sau e duminică și-i mare sărbătoare,
Când pașii se îndreaptă către biserică
Să căpătăm iertare și binecuvântare
.........................................
E zi sau săptămână, lună sau an
E viața noastră toată pe pământ,
Sunt ei bunicii, părinții și copiii
Familia, cuvântul dulce..atât de sfânt!
De ce?
De ce e frig și inima mă doare,
Iar tu nu simți răceala dintre noi,
Stăm amândoi tăcuți în așteptare,
Și știm că pe-năuntru suntem goi
Ne punem tot mai des o întrebare,
De ce noi nu mai suntem ca-nainte,
Când știm că-n viața totu-i încercare,
Și uneori călcăm pe jar fierbinte
Și știm cu siguranța amândoi,
Că drumul nostru n-a fost un vis,
Am stat în vânt, bătuți de ploi,
Și nimeni și nimic nu ne-învins
A fost și greu, dar am trecut,
Peste necazuri, ce au durut,
A fost ușor și ne-a plăcut,
De mână tot timpul ne-am ținut
Pe calea vieții am evitat,
Să-ne-acuzăm unul pe altul,
Și am știut să ne purtăm,
Și-n spate să ne ducem sacul
Și anii ni s-au adunat cu plus,
Riduri adânci lăsând pe chipuri,
Și tinerețea ni s-a dus pe-ascuns,
La fel cum fură apa din nisipuri
..................................
În tinerețe totul ți se cuvine,
Nu știi să scazi și doar sa-aduni,
Iar când timpul bătrâneții vine,
Spui rugăciuni, speri în minuni ..............................
Un sfat aș da acum eu tuturor,
Trăieste, dar nu cu viața la pariu,
Și toate să le faci la timpul lor,
Ca nu cumva să fie...prea târziu!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
din cartea „lirică de mini cartier” #2
aș vrea să scap de griji și să plutesc ca Dazai
spre liniștea aia care trebuie să vină natural.
aș vrea să dau mâna cu el și să îl rog
să mă ia cu el la un sake,
cu condiția să mă învețe cum să îl beau.
gândurile îți dau ideile;
tu iei ce-i mai bun din ele
și le dai mai departe ca un Sisif
inconștient și bine intenționat,
cu conștiința neîncărcată de
bolovanul care vine
— inevitabil —
să te îmbrățișeze călduros.
Pășind printre ziduri..
Din culoarul de demult,
Împăienjenit pe la colțuri,
Ecoul trecutului ascult
Din căntul de pe timpuri.
Podeaua scârțâie sub talpă,
Gem balamalele n rugină,
Oglinda mată se crapă,
Clipocind în surdină..
Ticăie pendula uitată
Din odaia părăsită,
Pălpăie lampa pătată
De sub bolta gălbejită
,
În fața mesei scorojite
Foșnea umbra gărbovită,
Cu ochii scurși din orbite,
Privea în gol măhnită.
Mima din brațele chircite
Ìngäna cu glas släbit
Fraze n dodii ,bântuite
De stafia celui iubit..
O prind uşor de mână,
Tresare din gânduri,
Mä urmäri ca o străină
Pășind printre ziduri..
O lume-n așteptare
Suspin adânc, adânc suspin,
Specific vremilor ce vin,
Cârd de cocori, ce strigã-n cor
Durerea noastr-a tuturor;
Poem al anilor târzii,
Cântat cu glasul celor vii!
Oftat, de pace rãpitor,
Venindu-ne din viitor,
Prelungã zicere din nai
Şi crainic, care strigã: "Vai!",
Jãratic, flacãrã de foc,
Neaşteptat sfârşit de joc...
Pe culmi de munţi şi jos, în grind,
Sunt luminiţe ce se-aprind
Sclipind, ca-n palmã, doi bãnuţi,
Nãdejde, celor ce-s pierduţi,
Prãdaţi de haitele de lupi,
Precum o hainã, când o rupi.
Un nor trecu înspre apus.
Mã uit mai bine: alţii nu-s
Sau, cel puţin, nu fac scântei,
Sã cadã flãcãri lungi, din ei,
S-aprindã pulberea de jos,
C-un bubuit gãlãgios!...
O, ţara mea! Ah, Neamul meu!
Speranţa ta, e Dumnezeu!
Fãrã de El, scãpare nu-i!
El, sprijin este orişicui
Care Îl cheamã-n ajutor:
Îl face prinţ moştenitor!
Ajungã rãul, cât a fost,
Dar nici sã plângem, n-are rost!
Ci sã-ndreptãm privirea-n sus,
Sã-L aşteptãm, cum ni s-a spus,
Pe Mirele neprihãnit,
Cu suflet bun şi liniştit.
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Alte poezii ale autorului
Dacă soarta m-ar lăsa...
Dacă soarta m-ar lăsa,
Să te fac cu mâna mea,
Aş lua un boț de humă,
Și o inimă de mumă,
Aş lua un glas de înger,
Şi o ramură de sânger,
Și un pic de praf de stele,
Să fii maica mamei mele,
Aş lua boabe de rouă,
Pentru buzele amândouă,
Și lumini din univers,
Pentru al tău surâs imens,
Aş lua flori din năframă,
Să te fac frumoasă mamă
Şi culori din curcubeu,
Pentru copilașul meu,
Aş lua din cer iertare,
Să-ți pun fire iubitoare,
Și aș plânge peste tine,
Să fii lacrimă din mine,
Aş lua farmec de zână,
Și te-aș face cea mai bună,
Și oriunde vei umbla,
Să fiu respirația ta,
Şi te-aș răstigni pe-o cruce,
Să mă ierți când mă voi duce,
Să mă învii apoi cândva,
Și să stau de-a dreapta ta.
A nu mai putea trăi
Simt că mor de iubire, disperare, ură,
De tot ce lumea asta îmi poate oferi,
Mă dispersez în propria-mi făptură,
Mă îneacă sentinţa: a nu mai putea trăi.
Orice trăire e peste a mea rezistenţă,
Depăşesc graniţa fiinţei mele,
Sunt prins într-un vârtej de violenţă,
Ce mă târăşte prin chinuri rebele.
Trosneşte în mine prea multă intensitate,
Dar şi mult dezechilibru în acelaşi timp,
Sunt consumat până la absurditate,
Roiesc în mine forţe ce mă înving.
Flăcări mă ard, dar căldura nu poate ieşi,
Nici măcar o mică primejdie nu simt,
Nu mai am ce salva, nu mai am ce oferi,
Nu mai cunosc noţiunea de timp.
Sunt la marginea vieţii mele murdare,
Fiecare trăire este un salt în necunoscut,
Am consumat tot cu supremă ardoare,
Nu mai am ce trăi, nu mai am nimic de făcut.
Vraja mării...
Marea pare liniștită,
Vântul doarme pe sub stânci,
Tu, cu inima rănită,
Parc-ai vrea să mă mănânci.
Cântă o sirenă-n larg,
Cântec dulce de răpire,
Eu mă-nalț sus pe catarg,
Drept drapel pentru iubire.
Hai să ne-aruncăm în mare,
S-ancorăm în orizont,
Tu, prințesa mea de sare,
Eu, nebunul vagabond,
Să ne batem joc de lună,
Pe pirați să-i atacăm,
Să ne-ascundem pe sub spumă,
Vraja mării s-o gustăm.
Marea încă-i liniștită,
Vântul doarme pe sub stânci,
Hai, tu inima rănită,
Că te las să mă mănânci!
Ultima iubire
Striveşte-mi sărutul de bolta cerească,
Ascunde-mi iubirea în cozi de comete,
Măduva în oase să-mi înflorească,
Amorul din tine crunt să mă îmbete.
Pasul tău să-mi sprijine viaţa,
Să-mi tremure celula în ţesuturi,
Să înşfac cu ochi dulci dimineaţa,
Să plâng peste noi începuturi.
Să mă zbat în orgasme, convulsii,
Apoi să apar cianozat la botez,
Să te ung pe sân cu alese emulsii,
Şi apoi cu un sărut să-l crestez.
Să-ţi curg peste privire şi trup,
Să mă simţi ca pe sânge în vene,
Inima să-ţi bată undeva în văzduh,
Din umeri să-ţi crească îngeresc două pene.
Focul din tine în priviri să mi-l torni,
Orb să mă prăvăl peste lume,
Să muşc ca o fiară din suflet şi cărni,
Să înviez a treia zi în genune.
Pentru tine...
Pentru păsări, pentru fluturi,
Cerul e casă, vântul e zbor,
Pentru tine mii de săruturi,
Sunt al iubirii izvor.
Pentru copaci, pentru o floare,
Pământul e casă, apa e viață,
Pentru tine o îmbrățișare,
E zâmbetul de pe față.
Pentru deșertul ce-n arșiță piere,
Ploaia e viață, ploaia e hrană,
Pentru tine o mângâiere,
Este vindecarea de rană.
Pentru un suflet, pentru divin,
Omu-i creare, virtuți și porunci,
Pentru tine-un destin...
E zămislirea de prunci.
Las rana mea...
Țin rana strâns, iar sângele se-adună,
ca roua grea pe rugul unor spini,
și cartea mea, cu slovele-mpreună,
devine strigătul lipsit de rădăcini.
Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,
aștern o filă ce nu va mai pieri,
iar focul stins ce întremează ceața,
va naște cerul nopții de a doua zi.
Din rana mea se-nalță un poem,
ce-și plânge rostul într-o lume surdă,
iar ultimul meu sânge, ca un semn,
prin versuri e-ndemnat să zburde.
Acum salut pământul și uitarea,
dar las un vers să-mi fie testament,
cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,
iar rana mea va fi al lor prezent.
Și dacă tot ce scriu va fi uitat,
cum valul șterge urmele discret,
las rana mea, un far întunecat,
să ardă-n calea unui alt poet.
Dacă soarta m-ar lăsa...
Dacă soarta m-ar lăsa,
Să te fac cu mâna mea,
Aş lua un boț de humă,
Și o inimă de mumă,
Aş lua un glas de înger,
Şi o ramură de sânger,
Și un pic de praf de stele,
Să fii maica mamei mele,
Aş lua boabe de rouă,
Pentru buzele amândouă,
Și lumini din univers,
Pentru al tău surâs imens,
Aş lua flori din năframă,
Să te fac frumoasă mamă
Şi culori din curcubeu,
Pentru copilașul meu,
Aş lua din cer iertare,
Să-ți pun fire iubitoare,
Și aș plânge peste tine,
Să fii lacrimă din mine,
Aş lua farmec de zână,
Și te-aș face cea mai bună,
Și oriunde vei umbla,
Să fiu respirația ta,
Şi te-aș răstigni pe-o cruce,
Să mă ierți când mă voi duce,
Să mă învii apoi cândva,
Și să stau de-a dreapta ta.
A nu mai putea trăi
Simt că mor de iubire, disperare, ură,
De tot ce lumea asta îmi poate oferi,
Mă dispersez în propria-mi făptură,
Mă îneacă sentinţa: a nu mai putea trăi.
Orice trăire e peste a mea rezistenţă,
Depăşesc graniţa fiinţei mele,
Sunt prins într-un vârtej de violenţă,
Ce mă târăşte prin chinuri rebele.
Trosneşte în mine prea multă intensitate,
Dar şi mult dezechilibru în acelaşi timp,
Sunt consumat până la absurditate,
Roiesc în mine forţe ce mă înving.
Flăcări mă ard, dar căldura nu poate ieşi,
Nici măcar o mică primejdie nu simt,
Nu mai am ce salva, nu mai am ce oferi,
Nu mai cunosc noţiunea de timp.
Sunt la marginea vieţii mele murdare,
Fiecare trăire este un salt în necunoscut,
Am consumat tot cu supremă ardoare,
Nu mai am ce trăi, nu mai am nimic de făcut.
Vraja mării...
Marea pare liniștită,
Vântul doarme pe sub stânci,
Tu, cu inima rănită,
Parc-ai vrea să mă mănânci.
Cântă o sirenă-n larg,
Cântec dulce de răpire,
Eu mă-nalț sus pe catarg,
Drept drapel pentru iubire.
Hai să ne-aruncăm în mare,
S-ancorăm în orizont,
Tu, prințesa mea de sare,
Eu, nebunul vagabond,
Să ne batem joc de lună,
Pe pirați să-i atacăm,
Să ne-ascundem pe sub spumă,
Vraja mării s-o gustăm.
Marea încă-i liniștită,
Vântul doarme pe sub stânci,
Hai, tu inima rănită,
Că te las să mă mănânci!
Ultima iubire
Striveşte-mi sărutul de bolta cerească,
Ascunde-mi iubirea în cozi de comete,
Măduva în oase să-mi înflorească,
Amorul din tine crunt să mă îmbete.
Pasul tău să-mi sprijine viaţa,
Să-mi tremure celula în ţesuturi,
Să înşfac cu ochi dulci dimineaţa,
Să plâng peste noi începuturi.
Să mă zbat în orgasme, convulsii,
Apoi să apar cianozat la botez,
Să te ung pe sân cu alese emulsii,
Şi apoi cu un sărut să-l crestez.
Să-ţi curg peste privire şi trup,
Să mă simţi ca pe sânge în vene,
Inima să-ţi bată undeva în văzduh,
Din umeri să-ţi crească îngeresc două pene.
Focul din tine în priviri să mi-l torni,
Orb să mă prăvăl peste lume,
Să muşc ca o fiară din suflet şi cărni,
Să înviez a treia zi în genune.
Pentru tine...
Pentru păsări, pentru fluturi,
Cerul e casă, vântul e zbor,
Pentru tine mii de săruturi,
Sunt al iubirii izvor.
Pentru copaci, pentru o floare,
Pământul e casă, apa e viață,
Pentru tine o îmbrățișare,
E zâmbetul de pe față.
Pentru deșertul ce-n arșiță piere,
Ploaia e viață, ploaia e hrană,
Pentru tine o mângâiere,
Este vindecarea de rană.
Pentru un suflet, pentru divin,
Omu-i creare, virtuți și porunci,
Pentru tine-un destin...
E zămislirea de prunci.
Las rana mea...
Țin rana strâns, iar sângele se-adună,
ca roua grea pe rugul unor spini,
și cartea mea, cu slovele-mpreună,
devine strigătul lipsit de rădăcini.
Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,
aștern o filă ce nu va mai pieri,
iar focul stins ce întremează ceața,
va naște cerul nopții de a doua zi.
Din rana mea se-nalță un poem,
ce-și plânge rostul într-o lume surdă,
iar ultimul meu sânge, ca un semn,
prin versuri e-ndemnat să zburde.
Acum salut pământul și uitarea,
dar las un vers să-mi fie testament,
cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,
iar rana mea va fi al lor prezent.
Și dacă tot ce scriu va fi uitat,
cum valul șterge urmele discret,
las rana mea, un far întunecat,
să ardă-n calea unui alt poet.