De ce?
De ce e frig și inima mă doare,
Iar tu nu simți răceala dintre noi,
Stăm amândoi tăcuți în așteptare,
Și știm că pe-năuntru suntem goi
Ne punem tot mai des o întrebare,
De ce noi nu mai suntem ca-nainte,
Când știm că-n viața totu-i încercare,
Și uneori călcăm pe jar fierbinte
Și știm cu siguranța amândoi,
Că drumul nostru n-a fost un vis,
Am stat în vânt, bătuți de ploi,
Și nimeni și nimic nu ne-învins
A fost și greu, dar am trecut,
Peste necazuri, ce au durut,
A fost ușor și ne-a plăcut,
De mână tot timpul ne-am ținut
Pe calea vieții am evitat,
Să-ne-acuzăm unul pe altul,
Și am știut să ne purtăm,
Și-n spate să ne ducem sacul
Și anii ni s-au adunat cu plus,
Riduri adânci lăsând pe chipuri,
Și tinerețea ni s-a dus pe-ascuns,
La fel cum fură apa din nisipuri
..................................
În tinerețe totul ți se cuvine,
Nu știi să scazi și doar sa-aduni,
Iar când timpul bătrâneții vine,
Spui rugăciuni, speri în minuni ..............................
Un sfat aș da acum eu tuturor,
Trăieste, dar nu cu viața la pariu,
Și toate să le faci la timpul lor,
Ca nu cumva să fie...prea târziu!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Zugun
Data postării: 31 ianuarie 2023
Vizualizări: 811
Poezii din aceiaşi categorie
DUMNEZEU - ATOTȚIITOR
În Hristos să ne încredem
Căci El ne e Pastor,
Călăuza ce ne duce
Sus în cer la Creator.
Noi trebuie să ne smerim
Ajutor în El găsim;
S-ajutăm pe fiecare
Să ajungă la scăpare.
Авария
Только что я помню.
Это то что я попала в аварию.
Уже проснулась я,
В белой палате.
С четырьмя стенами.
Со мной наверное ещё один человек.
А я молчу, моргаю глазами,
И смотрю на другого человека как я.
Который тоже недавно попал в аварию.
На моей голове тысяча бинтов .
Я вообще не чувствую ничего,только адскую боль.
Не глаз не рта ни тела.
Уже прошло много лет с той аварии.
И я не помню себя.
Только пытаюсь найти себя
в фотографиях ,в соцсетях.
Но ничего не могу найти.
Уже всё пропало.
Не помню ни близких.
ни маму,
ни папу,
ни бабушку,
ни дедушку.
Никого не помню.
Помню только лишь себя
И сразу в моём зеркале
появляюсь я сбинтованным лицом.
И с пустыми глазами которые смотрят из палаты.
стих про аварию)это стих выдуманный)
Cântec ispitei
De mi-ați pune un catarg,
Și un pic de vânt în vene,
M-aș aventura în larg,
Să vânez nebun sirene.
Să le jupuiesc de solzi,
Până dau de altă rasă,
Să îmi cânte cu rapsozi,
Să-mi danseze sus pe masă.
Solzi de pește între buze,
Sânii de sirenă-n palmă,
Poseidon să mă acuze,
Că de-o lună, marea-i calmă.
Haide, cântă-mi pe sub val,
Să te îneci în mine toată,
Să te scot apoi pe mal,
Cu privirea învolburată.
Să te duc în lumea mea,
Și să-ți fac din lut statuie,
Să mă rog umil de-o stea,
Sus în ceruri să ne suie,
Iar de nu, să-mi pui catarg,
Și un pic de solzi pe venă,
Ca să mă scufund în larg,
Să mă-ntruchipez sirenă.
Ninge cu regrete
Ninge peste străzi uitate,
Peste gânduri fără rost,
Peste vise destrămate
Și ce-a fost, si ce n-a fost..
Ninge peste tot ce doare,
Peste tot ce-am amânat,
Peste nopți ce dor in taina,
Peste tot ce n-am uitat.
Și se-așază blând, pe suflet,
Un tăcut și alb oftat—
Parcă ninge cu regrete,
Parcă ninge cu păcat.
M-am ridicat...
M-am ridicat mereu din ruguri și noroaie,
Și nimburi de lumină pe cap mi-am așezat,
Am fost și ger de iarnă și curcubeu de ploaie,
Și-n valurile morții de mic m-am botezat.
Din scrumul meu amicii își umplu zilnic pipa,
Și-mi ciugulesc ficatul fiind înlănțuit,
Deși le-am redat zborul, grijindu-le aripa,
Ca Domnul sus pe cruce la fel am fost hulit.
Mă-nțeapă spini în palmă când ofer mângâiere,
Mă-njunghie în spate același vechi cuțit,
Setos îmi este trupul și-mi dau să beau doar fiere,
Și plâng că pentru dânșii mulți ani am risipit.
Mi-e carnea împrăștiată de vânturi și de ape,
Și tinerețea frântă de-atâtea lungi războaie,
Dar voi fi ger de iarnă și curcubeu de ploaie,
Și-am să mă-nalț aidoma din ruguri și noroaie.
Destinul
Eu, abia sositul prunc
În noua lume ce mi-i casă,
Sunt aşteptat de ursitori cu părul lung
Şi moartea tânără fără de coasă.
Râzând acestea-mi hărăzesc destinul,
Cu lungi urcuşuri şi abisuri,
Cu clipe mai amare ca pelinul,
Cu înălţări şi prăbuşiri de visuri.
Spăşit m-am adăpat din ele,
Şi pod şi scară mi-am făcut din trup,
Flămând am adormit sub stele,
Ca-n zori într-o scânteie să erup.
Şi -am mers mereu cu vântu-n faţă.
Mi-am oblojit şi boli de trup şi minte,
Şi-am râs în fiecare dimineaţă,
De ursitori şi moartea cea cuminte.
Acum, de aici, din vârf de creastă,
Cu ochii-n lacrimi şi suflet împăcat,
Mă uit la prunci şi la nevastă,
Şi-am înţeles de ce atâtea am înfruntat.
DUMNEZEU - ATOTȚIITOR
În Hristos să ne încredem
Căci El ne e Pastor,
Călăuza ce ne duce
Sus în cer la Creator.
Noi trebuie să ne smerim
Ajutor în El găsim;
S-ajutăm pe fiecare
Să ajungă la scăpare.
Авария
Только что я помню.
Это то что я попала в аварию.
Уже проснулась я,
В белой палате.
С четырьмя стенами.
Со мной наверное ещё один человек.
А я молчу, моргаю глазами,
И смотрю на другого человека как я.
Который тоже недавно попал в аварию.
На моей голове тысяча бинтов .
Я вообще не чувствую ничего,только адскую боль.
Не глаз не рта ни тела.
Уже прошло много лет с той аварии.
И я не помню себя.
Только пытаюсь найти себя
в фотографиях ,в соцсетях.
Но ничего не могу найти.
Уже всё пропало.
Не помню ни близких.
ни маму,
ни папу,
ни бабушку,
ни дедушку.
Никого не помню.
Помню только лишь себя
И сразу в моём зеркале
появляюсь я сбинтованным лицом.
И с пустыми глазами которые смотрят из палаты.
стих про аварию)это стих выдуманный)
Cântec ispitei
De mi-ați pune un catarg,
Și un pic de vânt în vene,
M-aș aventura în larg,
Să vânez nebun sirene.
Să le jupuiesc de solzi,
Până dau de altă rasă,
Să îmi cânte cu rapsozi,
Să-mi danseze sus pe masă.
Solzi de pește între buze,
Sânii de sirenă-n palmă,
Poseidon să mă acuze,
Că de-o lună, marea-i calmă.
Haide, cântă-mi pe sub val,
Să te îneci în mine toată,
Să te scot apoi pe mal,
Cu privirea învolburată.
Să te duc în lumea mea,
Și să-ți fac din lut statuie,
Să mă rog umil de-o stea,
Sus în ceruri să ne suie,
Iar de nu, să-mi pui catarg,
Și un pic de solzi pe venă,
Ca să mă scufund în larg,
Să mă-ntruchipez sirenă.
Ninge cu regrete
Ninge peste străzi uitate,
Peste gânduri fără rost,
Peste vise destrămate
Și ce-a fost, si ce n-a fost..
Ninge peste tot ce doare,
Peste tot ce-am amânat,
Peste nopți ce dor in taina,
Peste tot ce n-am uitat.
Și se-așază blând, pe suflet,
Un tăcut și alb oftat—
Parcă ninge cu regrete,
Parcă ninge cu păcat.
M-am ridicat...
M-am ridicat mereu din ruguri și noroaie,
Și nimburi de lumină pe cap mi-am așezat,
Am fost și ger de iarnă și curcubeu de ploaie,
Și-n valurile morții de mic m-am botezat.
Din scrumul meu amicii își umplu zilnic pipa,
Și-mi ciugulesc ficatul fiind înlănțuit,
Deși le-am redat zborul, grijindu-le aripa,
Ca Domnul sus pe cruce la fel am fost hulit.
Mă-nțeapă spini în palmă când ofer mângâiere,
Mă-njunghie în spate același vechi cuțit,
Setos îmi este trupul și-mi dau să beau doar fiere,
Și plâng că pentru dânșii mulți ani am risipit.
Mi-e carnea împrăștiată de vânturi și de ape,
Și tinerețea frântă de-atâtea lungi războaie,
Dar voi fi ger de iarnă și curcubeu de ploaie,
Și-am să mă-nalț aidoma din ruguri și noroaie.
Destinul
Eu, abia sositul prunc
În noua lume ce mi-i casă,
Sunt aşteptat de ursitori cu părul lung
Şi moartea tânără fără de coasă.
Râzând acestea-mi hărăzesc destinul,
Cu lungi urcuşuri şi abisuri,
Cu clipe mai amare ca pelinul,
Cu înălţări şi prăbuşiri de visuri.
Spăşit m-am adăpat din ele,
Şi pod şi scară mi-am făcut din trup,
Flămând am adormit sub stele,
Ca-n zori într-o scânteie să erup.
Şi -am mers mereu cu vântu-n faţă.
Mi-am oblojit şi boli de trup şi minte,
Şi-am râs în fiecare dimineaţă,
De ursitori şi moartea cea cuminte.
Acum, de aici, din vârf de creastă,
Cu ochii-n lacrimi şi suflet împăcat,
Mă uit la prunci şi la nevastă,
Şi-am înţeles de ce atâtea am înfruntat.
Alte poezii ale autorului
Lângă ea!
Stau lângă ea de ceva vreme,
Și îmi aduce liniște și pace,
Ne înțelegem și prin semne,
De asta o iubesc, pe Marce
Prin versuri, ne cântăm iubirea,
Și dragostea ce este între noi,
Nu știm să definim ce-i fericirea,
Dar cred că e în casă la noi doi
N-am fost feriți de supărări,
Și vorbe spuse la mânie,
Dar le-am luat ca încercări,
Și n-am purtat vreo dușmănie
Acum când stăm și numărăm,
Anii ce ne-au furat tinerețea,
Am vrea pe voi să vă-ntrebăm?
Poți tânăr să rămâi, cànd vine..bătrânețea!?
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Surpriză..pe peron!
În gara mică din orașul Dorohoi
Unde trenul oprește tot mai rar,
O mamă tinerică își așteaptă fiul
Plecat să-nvețe carte peste hotar.
Din depărtare se-aude șuierat
Și-apare o locomotivă-n zare,
Moment când tânără mămică
Simte că i se schimbă a ei stare.
Și cum să fie liniștită, fără emoții
Când nu și-a văzut odorul de un an,
Doar telefonul i-a zis ce se întâmplă
Cu-al ei copil, acum tânăr american.
În fața ei oprește trenu'accelerat
Și ușile încep ușor să se deschidă,
Pe scări coboară băiatul ei frumos
Ținând de mână o frumoasa divă.
Îi sare-n gât pentr-o îmbrățișare
Și derutată se uită înspre fată,
Când drăgălaș flăcăul ei ii spune
E nora ta ce numele îmi poartă.
Un pas ușor dă înapoi să înțeleagă
Ce-o însemnând vorba-i rostită,
Când el cu multă siguranță-i zice
Fata din fața ta cu mine-i logodită.
Cu greu își trage răsuflarea grea
Și pe necunoscută o îmbrățișează,
Un zâmbet le aruncă cu îndoială
Și-n gând se-ntreabă..ce urmează.
Peronul se golește și trenul pleacă
În timp ce ei se-ndreaptă spre taxi,
Care cum știți tot timpul este ocupat
Asa că-s nevoiți să ia un maxi-taxi.
Pe drum doar vocea lor se-aude
Vorbind o altă limbă, decât româna,
În timp ce mama-și pune întrebări
Cum s-a-ntâmplat să-i ceară mâna.
Acasă-n ușă sunt așteptați de tata
Fără a fi surprins de ce-i s-arată,
Pentru că el știa de multă vreme
Că fiul lui este îndrăgostit de fată.
Abia acum și mama înțelege..clar
Că ei cu toții i-au pregătit surpriza,
Un cor de râsete vin înspre mamă
Și-aude de la noră..call me..Luiza!
Multe..!
Multe am făcut pășind prin viață
Dar recunosc și câte-s nefăcute,
Multe dintre ele sunt cunoscute
Dar rămân și unele necunoscute.
Cine ar putea vreodat'a spune
De câte ori s-a încurcat în ițe,
Și cum a reușit să le dezlege
Făr'a lăsa în urmă...rămășițe?
Suntem o viță dacică de înțelepți
Și-avem darul de-a pune etichetă,
Ești vinovat, nevinovat plătește
Și-apoi vom face noi...anchetă.
Ne place să arătăm cu degetul
Și spre Ion, Vasile și chiar Veta,
Iar când arătătorul se întoarce
Rușinea e mai mare..ca planeta.
Odat' am ridicat de jos o piatră
Și-am aruncat-o direct în țintă,
Dar s-a întors-napoi și m-a lovit
Precum un glonț ieșit din flintă.
Târziu am priceput că-n astă viață
Poți recolta doar ceea ce sădești,
Iar dacă inima-ți e plină de răutate
Nu te-aștepta ca bine să primești!
Surprins am fost...!
Văd că îmi arăți sentimente
Pe care nu pot să le traduc,
Doar simt cum inima îmi bate
Și-ncet, încet, încep să mă usuc
Nu știu cum să vin mai lângă tine
Că sunt cuprins de-atâtea îndoieli,
Port frică să nu fiu cumva respins
Și-n minte am mulțimi de șuvoieli.
Ne întâlnim în fiecare dimineață
În drumul nostru ce duce undeva,
Ne salutăm fără a rosti vreo vorbă
Și doar privirile parc'-ar spune ceva.
Ieri mi-am propus să-i mărturisesc
Că-mi este dragă și-o vreau a mea,
Azi când ne-am văzut eram ca mut
De unde speach, s-o cuceresc pe ea?
Dar și mâine din nou ne-om întâlni
Și voi avea mai mult curaĵ să-i spun,
Nu doar că m-am îndrăgostit lulea
Și că aș vrea s-avem un viitor comun.
Surprins am fost a doua zi de fată
Când s-a apropiat și mi-a șoptit,
Că și-ar dori să fim prieteni buni
La care vorbe, pe loc eu am muțit.
.....................................
Azi, când amintiri mai depănăm
La o cafea cu scumpa mea soție,
Ne tachinăm și cu umor îi spun
Ce mult curaĵ ai mai avut...Marie!
Toamna la pedală!
Călătoresc pe drum de munte
Și pedalez către Izvorul Alb,
Nu simt să merg la hibernare
Cât timpul mai este încă cald.
Mă uit în dreapta și văd lacul
Ce se numește Bâtca Doamnei,
E plin de lebede, gâște și rațe
Ce parte fac din sânul toamnei.
În stânga mea se-ntinde pădurea
Cu al ei colorit bătând spre arămiu,
E frunza cândva verde de foioase
Ce va cădea pe jos într-un târziu.
În față se aude apa unui izvor
Ce iese de milenii dintre stânci,
Și unde setea des ne-o potoleam
Pe când eram doar niște țânci.
Privesc în spate și-mi văd orașul
Ce poartă acum haină modernă,
Ce vă așteaptă zilnic să-l vizitați
Iar seara să cinați într-o tavernă.
Ajung lângă izvorul dintre stânci
Când soarele dispare după munte,
Setea îmi potolesc și-o iau la vale
Atent să nu alunec trecând pe punte.
În drum spre casă vizitez și-o piață
De unde cumpăr bunătăți de toamnă,
De la țărani ce știu lucra pământul
Citind biletul scris de a mea doamnă!
Firul de ață!
Te-am întâlnit și am visat frumos,
Și kilometri mulți am mers pe jos,
Pe tine să te văd și să-ți vorbesc,
Și poate un sărut dulce primesc
Pe calendar cu spor tăiam zilele,
Iar noaptea rămâneam cu stelele,
Doar lor le vorbeam de al meu dor,
Sperând că timpul trece mai ușor
Când ziua revederii era aproape,
Somnul venea târziu în noapte
Și din flăcăul brav și curajos,
Eu deveneam un băiețel sfios
Atent eram la cumpărat florile,
Grijă având cum aleg culorile,
Să-ți placă și să văd zâmbetul tău,
Trimis să-mi lumineze chipul meu
Plimbările ținându-te de mână,
Pe veci în amintiri o să-mi rămână,
Iar întâiul sărut furat pe înserat,
Tot timpul în poezie l-am cântat
Țin minte cum planuri ne făceam,
Și cum nimic atunci noi nu aveam,
Doar două inimi bătând la unison,
În ritmul dragostei, pe-același ton
....................................
Atunci și-așa a început iubirea noastră,
Și an de an am fost atenți să crească,
Iar când necazuri au apărut în viață,
Noi am știut să împletim...firul de ață!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Lângă ea!
Stau lângă ea de ceva vreme,
Și îmi aduce liniște și pace,
Ne înțelegem și prin semne,
De asta o iubesc, pe Marce
Prin versuri, ne cântăm iubirea,
Și dragostea ce este între noi,
Nu știm să definim ce-i fericirea,
Dar cred că e în casă la noi doi
N-am fost feriți de supărări,
Și vorbe spuse la mânie,
Dar le-am luat ca încercări,
Și n-am purtat vreo dușmănie
Acum când stăm și numărăm,
Anii ce ne-au furat tinerețea,
Am vrea pe voi să vă-ntrebăm?
Poți tânăr să rămâi, cànd vine..bătrânețea!?
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Surpriză..pe peron!
În gara mică din orașul Dorohoi
Unde trenul oprește tot mai rar,
O mamă tinerică își așteaptă fiul
Plecat să-nvețe carte peste hotar.
Din depărtare se-aude șuierat
Și-apare o locomotivă-n zare,
Moment când tânără mămică
Simte că i se schimbă a ei stare.
Și cum să fie liniștită, fără emoții
Când nu și-a văzut odorul de un an,
Doar telefonul i-a zis ce se întâmplă
Cu-al ei copil, acum tânăr american.
În fața ei oprește trenu'accelerat
Și ușile încep ușor să se deschidă,
Pe scări coboară băiatul ei frumos
Ținând de mână o frumoasa divă.
Îi sare-n gât pentr-o îmbrățișare
Și derutată se uită înspre fată,
Când drăgălaș flăcăul ei ii spune
E nora ta ce numele îmi poartă.
Un pas ușor dă înapoi să înțeleagă
Ce-o însemnând vorba-i rostită,
Când el cu multă siguranță-i zice
Fata din fața ta cu mine-i logodită.
Cu greu își trage răsuflarea grea
Și pe necunoscută o îmbrățișează,
Un zâmbet le aruncă cu îndoială
Și-n gând se-ntreabă..ce urmează.
Peronul se golește și trenul pleacă
În timp ce ei se-ndreaptă spre taxi,
Care cum știți tot timpul este ocupat
Asa că-s nevoiți să ia un maxi-taxi.
Pe drum doar vocea lor se-aude
Vorbind o altă limbă, decât româna,
În timp ce mama-și pune întrebări
Cum s-a-ntâmplat să-i ceară mâna.
Acasă-n ușă sunt așteptați de tata
Fără a fi surprins de ce-i s-arată,
Pentru că el știa de multă vreme
Că fiul lui este îndrăgostit de fată.
Abia acum și mama înțelege..clar
Că ei cu toții i-au pregătit surpriza,
Un cor de râsete vin înspre mamă
Și-aude de la noră..call me..Luiza!
Multe..!
Multe am făcut pășind prin viață
Dar recunosc și câte-s nefăcute,
Multe dintre ele sunt cunoscute
Dar rămân și unele necunoscute.
Cine ar putea vreodat'a spune
De câte ori s-a încurcat în ițe,
Și cum a reușit să le dezlege
Făr'a lăsa în urmă...rămășițe?
Suntem o viță dacică de înțelepți
Și-avem darul de-a pune etichetă,
Ești vinovat, nevinovat plătește
Și-apoi vom face noi...anchetă.
Ne place să arătăm cu degetul
Și spre Ion, Vasile și chiar Veta,
Iar când arătătorul se întoarce
Rușinea e mai mare..ca planeta.
Odat' am ridicat de jos o piatră
Și-am aruncat-o direct în țintă,
Dar s-a întors-napoi și m-a lovit
Precum un glonț ieșit din flintă.
Târziu am priceput că-n astă viață
Poți recolta doar ceea ce sădești,
Iar dacă inima-ți e plină de răutate
Nu te-aștepta ca bine să primești!
Surprins am fost...!
Văd că îmi arăți sentimente
Pe care nu pot să le traduc,
Doar simt cum inima îmi bate
Și-ncet, încet, încep să mă usuc
Nu știu cum să vin mai lângă tine
Că sunt cuprins de-atâtea îndoieli,
Port frică să nu fiu cumva respins
Și-n minte am mulțimi de șuvoieli.
Ne întâlnim în fiecare dimineață
În drumul nostru ce duce undeva,
Ne salutăm fără a rosti vreo vorbă
Și doar privirile parc'-ar spune ceva.
Ieri mi-am propus să-i mărturisesc
Că-mi este dragă și-o vreau a mea,
Azi când ne-am văzut eram ca mut
De unde speach, s-o cuceresc pe ea?
Dar și mâine din nou ne-om întâlni
Și voi avea mai mult curaĵ să-i spun,
Nu doar că m-am îndrăgostit lulea
Și că aș vrea s-avem un viitor comun.
Surprins am fost a doua zi de fată
Când s-a apropiat și mi-a șoptit,
Că și-ar dori să fim prieteni buni
La care vorbe, pe loc eu am muțit.
.....................................
Azi, când amintiri mai depănăm
La o cafea cu scumpa mea soție,
Ne tachinăm și cu umor îi spun
Ce mult curaĵ ai mai avut...Marie!
Toamna la pedală!
Călătoresc pe drum de munte
Și pedalez către Izvorul Alb,
Nu simt să merg la hibernare
Cât timpul mai este încă cald.
Mă uit în dreapta și văd lacul
Ce se numește Bâtca Doamnei,
E plin de lebede, gâște și rațe
Ce parte fac din sânul toamnei.
În stânga mea se-ntinde pădurea
Cu al ei colorit bătând spre arămiu,
E frunza cândva verde de foioase
Ce va cădea pe jos într-un târziu.
În față se aude apa unui izvor
Ce iese de milenii dintre stânci,
Și unde setea des ne-o potoleam
Pe când eram doar niște țânci.
Privesc în spate și-mi văd orașul
Ce poartă acum haină modernă,
Ce vă așteaptă zilnic să-l vizitați
Iar seara să cinați într-o tavernă.
Ajung lângă izvorul dintre stânci
Când soarele dispare după munte,
Setea îmi potolesc și-o iau la vale
Atent să nu alunec trecând pe punte.
În drum spre casă vizitez și-o piață
De unde cumpăr bunătăți de toamnă,
De la țărani ce știu lucra pământul
Citind biletul scris de a mea doamnă!
Firul de ață!
Te-am întâlnit și am visat frumos,
Și kilometri mulți am mers pe jos,
Pe tine să te văd și să-ți vorbesc,
Și poate un sărut dulce primesc
Pe calendar cu spor tăiam zilele,
Iar noaptea rămâneam cu stelele,
Doar lor le vorbeam de al meu dor,
Sperând că timpul trece mai ușor
Când ziua revederii era aproape,
Somnul venea târziu în noapte
Și din flăcăul brav și curajos,
Eu deveneam un băiețel sfios
Atent eram la cumpărat florile,
Grijă având cum aleg culorile,
Să-ți placă și să văd zâmbetul tău,
Trimis să-mi lumineze chipul meu
Plimbările ținându-te de mână,
Pe veci în amintiri o să-mi rămână,
Iar întâiul sărut furat pe înserat,
Tot timpul în poezie l-am cântat
Țin minte cum planuri ne făceam,
Și cum nimic atunci noi nu aveam,
Doar două inimi bătând la unison,
În ritmul dragostei, pe-același ton
....................................
Atunci și-așa a început iubirea noastră,
Și an de an am fost atenți să crească,
Iar când necazuri au apărut în viață,
Noi am știut să împletim...firul de ață!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!