Familia!
Lumina zilei o primim de Sus
Trimisă când soarele răsare,
E dimineață și rugă înălțăm
S-avem și azi pâine și sare
Părinții zi de zi se duc la muncă
Să câștigăm s-avem ceva pe masă,
Copiii merg la grădi și la școală
Bunicii singuri ne așteaptă-acasă
Pe înserat familia se reunește
După o zi cu bune și chiar rele,
Bunica, mama cina pregătește
Și toți vorbim câte-n lună și-n stele
Bunicul ne ridică pentru rugăciune
Și mulțumește pentru tot ce-avem,
Îl ascultăm și cu evlavie ne închinăm
Și-apoi ne așezăm și-n liniște mâncăm
Când masa de bunătăți este golită
Cu toții începem ziua să o povestim,
Unii la alții ne spunem cum a fost
Și în final spre dormitoare o țâșnim
Pe fir se-așează o nouă zi de muncă
Sau e duminică și-i mare sărbătoare,
Când pașii se îndreaptă către biserică
Să căpătăm iertare și binecuvântare
.........................................
E zi sau săptămână, lună sau an
E viața noastră toată pe pământ,
Sunt ei bunicii, părinții și copiii
Familia, cuvântul dulce..atât de sfânt!
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Zugun
Data postării: 2 ianuarie
Vizualizări: 194
Poezii din aceiaşi categorie
Rătăcire
Cu fața îndreptată către cer,
Pornii la drum a mia oară,
Picioarele odihnă-mi cer,
Că mersu-mi este ca pe sfoară.
Mi-e pasu' atras de stâncă și nisip,
Dar trupul revoltat se abține,
Mă-ntorc în el și calm îi zic:
- Tu, taci... Și mergi cu mine.
Popasuri fac doar în abisuri,
Întunecimi cu pasu-mi luminez,
Şi tot ce mișcă prin desișuri,
În mersul meu îi angrenez.
Mi-e lesne să m-avânt oriunde,
Dar sufletului nu-i convine,
Și-i zic prin respirări profunde,
- Tu, taci... Și mergi cu mine.
Escaladez și piscuri mari de gheață,
Simt ochiul drept ca pe-un far de mare,
Doar gândul încă îmi mai este în viață,
Și mă îndrept spășit spre reîncarnare.
Aproape când sublimul să-l ating,
Aud un urlet lung venind din mine,
Și-mi spuse înainte să-l conving,
- Rămâi aici... Tu nu mai vii cu mine!
Lecția despre cub de Nichita Stănescu în spaniolă
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
La lección sobre el cubo.
Se toma un trozo de piedra,
talla con cincel de sangre,
brilla con los ojos de Homero,
esta rayado con rayos
hasta que el cubito salga perfecto.
Después de eso besan el cubo innumerables veces.
con tu boca, con la boca de los demás
y especialmente con la boca de la infanta.
Después de eso se toma un martillo.
y de repente una esquina del cubo se desmorona.
Todos, pero absolutamente todos dirán:
- ¡Qué cubo tan perfecto habría sido ese!
¡Si no hubiera tenido una esquina rota!
Pretențiile minciunii
Auzi ce vrea nãtânga de minciunã:
Ca adevãrul sã i se supunã!
Sã strige însuşi el, la lumea toatã,
Cã vorba ei, e vorbã-adevãratã!
Sã-i facã propagandã: poate, poate,
Va fi crezutã în societate,
Va fi privitã ca o mamã bunã,
De toţi, nesocotita de minciunã.
Ea-şi bagã nasu-n orişice domeniu,
În timp ce poartã-un aer grav, de geniu;
Ne prinde-n laţ şi ne nenoroceşte
Şi-n groapã ne împinge-apoi, fireşte!
Îi cere celui fãrã judecatã
Ce n-o sã poatã da el, niciodatã:
A-l aborda pe cel cu mintea-ntreagã
Şi sã-i vorbeascã-aşa, sã înţeleagã.
Mai face multe afirmaţii grave,
Sucind, în speţã, minţile firave;
Şi se pricepe, iatã, de minune,
S-argumenteze ceea ce le spune.
☆
Auzi ce îndrãzneşte sã ne spunã
Cu gura ei, nãtânga de minciunã:
Cã vorba ei chiar meritã crezare
Şi cã rãmâne veşnic în picioare!
Minciuna chiar cunoaşte orice limbã,
Prin toatã lumea paşii ei se plimbã!
Ea nu se ruşineazã niciodatã,
Şi vorba ei nu meritã-ascultatã!
În zadar în islandeză
Primăvara, cu sufletul vibrând,
Fericirea o așteptăm visând,
Iar în toamnă, când speranțe mor,
Ne rămâne un nor,
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce nu mai vin,
Legănând doar un vis fugar
Noaptea pururi cer senin,
Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,
Dar în cor vedem că tot a fost un vis.
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce tot dorim,
Atât nu mai vin!
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce atât dorim
Atât nu mai vin!
Til einskis
Á vorin, með sálina titrandi,
Við bíðum eftir hamingju með því að dreyma,
Og á haustin, þegar vonir deyja,
Við eigum ský eftir,
Við bíðum öll til einskis
Hamingja sem kemur aldrei aftur,
Vöggur bara hverfulur draumur
Á kvöldin er himinninn alltaf bjartur,
Við svífum með vitlausri þrá eftir paradís,
En í kórnum sjáum við að þetta var samt draumur.
Við bíðum öll til einskis
Hamingja sem flýr okkur
Og í sálinni sigta þeir beisklega
Hugsanir sem blekkja okkur,
Til einskis munum við biðja,
Við munum bíða einskis
Hamingju sem við viljum alltaf,
Ég kem ekki lengur!
Við bíðum öll til einskis
Hamingja sem flýr okkur
Og í sálinni sigta þeir beisklega
Hugsanir sem blekkja okkur,
Til einskis munum við biðja,
Við munum bíða einskis
Hamingja sem við viljum svo mikið
Ég kem ekki lengur!
Acolo, într-un sat uitat de lume,
Acolo, într-un sat uitat de lume,
Un biet batrân, sărac acuma vine.
La un bogat, să fie ajutat,
Că este singur şi neajutorat.
La tine acuma, am venit să-ţi spun,
Fă-ţi milă om bogat, că sunt pe drum.
Eu nu am casă, bani şi nici mâncare,
Fă-ţi milă tu ,de mine de te doare.
De când copii mei, din sat s-au dus,
Cu toţii mie, casa mi-au vândut.
Şi am rămas bătrân şi fără casă,
Nu îţi cer, decât o pâine dacă îţi pasă.
Bogatul el se uită, c-am lung la bătrânel,
Şi de odată, cu paşii mici ajunge lângă el.
De unde vrei să îţi dau, eu bani şi pâine,
Când astea, nu îmi ajunge chiar şi mie?
Atunci bătrânul,tare supărat şi necăjit,
Cu capul, el lăsat în jos a şi pornit.
Să meargă el, în altă parte şi să ceară.
De foame el ,bătrânul să nu moară.
Şi a tot mers bătrânul, supărat şi necăjit,
Şi de o dată ,pe ulită a întâlnit.
Un om ce sta, pe bancă la poartă şi privea,
S-a dus la el, spunându-i lui povestea sa.
Nu mică însă lui ,ia fost acum mirarea,
Să vadă că acest om, îi este lui scăparea.
Să-i dea lui bani, mâncare şi o pâine,
Şi la primit acolo, în casă până mâine.
A doua zi de dimineaţă, în zori el a plecat,
Şi mii de mulţumiri, la omul acela el a dat.
Şi a plecat din nou, pe drum dar în zadar,
Sperând ,că soarta bună îi va surâde iar.
Şi când credea ,că totul pentru el e terminat,
O rază de lumină, în noapte spre el sa îndreptat.
Şi raza de odată, lui ia luminat cărarea,
Şi Dumnezeu din cer, ia fost salvarea.
Nu plânge om sărac şi neajutorat,
De astăzi tu ,vei locui colea în acest palat.
Şi vei avea de toate şi bani şi chiar mâncare,
Nu plânge, nimic nu este la întâmplare.
Şi iată timpul a trecut, bătrânul a ajuns bogat,
Şi de odată cineva, bătea la poartă la palat.
Deschide poarta ,că sunt sărac şi nu am eu mâncare,
Eu am venit acum la tine, că îmi este foame tare.
Spre poartă acum bătrânul, încet se îndreaptă,
Şi îl zări acum ,pe omul cel bogat la poartă.
Dar el cândva mâncare, a cerut la acest bogat,
Însă bogatul la lăsat, în stradă şi a plecat.
Şi îl invită în casă, cu el să stea la masă,
Şi să îi arate ,că lui acum de el îi pasă.
Cu ochii în lacrimi el, ia spus povestea sa,
Atunci bogatul a început, încet a suspina.
Te rog bătrâne, pe mine tu acum mă iartă,
Eu nu am crezut să ajung, să am această soartă.
Tot timpul am crezut, că am să fiu un om bogat,
Dar dintr-o dată soarta, mie o palmă ea mi-a dat.
Şi am ajuns acum pe drum, flămând şi fără casă,
Copiii m-au dat afară şi lor de mine nu le pasă.
Şi acum la bătrâneţe, hoinăresc pe drum flămând,
Nu am crezut că voi ajunge, aşa nici când.
Şi ce folos că am avut, cândva familie şi avere,
Dacă acum la bătrâneţe, nu am măcar o mângâiere.
Ori cine în viaţa ,poate fii cândva bogat,
Dar ce folos dacă atunci ,pe nimeni eu nu am ajutat !
Cu capul în nori
Alerg pe urmele dimineţii să prind albastrul.
Mă împedic în verde şi cad ,
Ochiul meu drept sare şi prinde la timp ochiul meu stâng .
Eu rămân cu genunchii înverziţi ,
De unde păsări ciugulesc iluzia de muguri roşii .
Alte poezii ale autorului
A fost destinul!
Ce mult am așteptat să vii
Spre mine să te țin de mână,
Să simt că doar mie-mi aparții
Și ești a mea frumoasă zână
La tine am privit și am sperat
Să pot cândva să te cunosc,
Și poate voi avea puțin noroc
Ca focul inimii să-mi potolesc
Visam că suntem împreună
Și tare fericiți noi mai eram,
Și cât de trist puteam să fiu
Când din visare mă trezeam
Și într-o zi curajul mi-a venit
Să te invit pe tine la plimbare,
Și minte țin ce clar mi-ai spus
Că tu nu ești o fată oarecare
Cu greu am înghițit ce-a spus
Și scuze imediat eu am cerut,
Am insistat doi pași să facem
M-a refuzat și asta m-a durut
O întrebare atunci mi-am pus
O fi având iubit și eu nu știu?
Și care e motivul de refuz?
Ce l-am aflat mult mai târziu
...............................
Au fost o perioadă împreună
Când ea primea în dar și luna,
Pân' a simțit că este înșelată
Și n-a mai suportat minciuna
.........................
Timpul a vindecat și îndemnat
Ca noi unul spre altul să venim,
Și pot să spun c-a fost destinul
În care am crezut și...ne iubim!
Cățelul Ghost!
Am acasă un cățel, talie mare,
Toată ziua vrea scos la plimbare,
Cănd să-l bag în casă mârâie tare,
Latră și mă prinde de picioare
Numele e Ghost și-i șmecher,
Nu prea răspunde la comenzi,
Uneori mai muscă și din ștecher,
Când îl cerți, ochii sunt umezi
Când suntem noi plecați la muncă,
El comandant cu grad este în casă,
Iar când ieșim și lui îi dăm poruncă
Ascultă și se retrage imediat sub masă
Îl urmărim pe cameră tot timpul,
Să constatam cum se descurcă,
Se plimbă, mâncă, freacă trupul,
De mobilă și pat și-apoi se culcă
De doua ori pe zi e scos afară,
Să alergăm și să ne ușurăm,
Altfel, îmi fac nevoile în scară,
Și pe vecinii noștri, îi bucurăm
Când de la joacă, noi revenim,
Cu piciorușele negre, murdare,
Direct în cada casei poposim,
Și-atunci să vezi apa cum sare
Săptămânal plecăm la rude,
Unde primim masă bogată,
Dar nu mâncăm bucate crude,
Și doar șuncuță si carne-afumată
După ce burta plină plesnește,
Încep să sar în sus pe canapele,
Marce constată și amar zâmbește,
Când vede atâtea urme pe ele
Apoi vioi prin dormitor mă plimb,
Pe pat, subpat, covor și pe parchet,
Pe perna lui Marce mereu mă-ntind,
Și tot ce prind în grabă, fac pachet
Mai fac călătorii și prin balcon,
Să văd aici ce rufe pot s-apuc,
Și dacă prind ușa deschisă la salon,
Mă culc întins cu botul pe cultuc
Dar să nu credeți că nu mi-i greu,
Să mă-abțin și să nu sfâșii ce prind,
Că sunt cățel și nu o piesă de muzeu
Și-mi place pe oricine să surprind
Deplasarea o fac doar cu mașina,
Că doar nu plătesc eu din chenzină,
Nu am habar că s-a scumpit benzina,
Și sunt fudul, mă mișc cu limuzina
Fac parte din rasă, Samoyed,
Puțin cam agitat și foarte curios,
Mai niciodată nu ascult să șed,
Totuși sunt blând și credincios
De vreți căței cuminți, voi să aveți,
Și nicio pagubă în casă să nu simțiți,
Voi pofta-n cui cu toții, să v-o puneți,
Că noi așa ,,răutășioși", mereu de voi...
vom fi iubiți!
Dorință!
Acum în zi de sărbatoare mare,
Nedumirit îmi pun o întrebare,
Oare mai sunt români adevărați,
Și nu doar oameni împovarați?
Trăim cu toții o perioadă grea,
Cu multe lipsuri și mari nevoi,
Am vrea să știm ce-i fericirea,
Și nu doar să trăim ca vai de noi
Am vrea ca azi să-ntindem masa,
Să ne aflăm cu toții strânși acasă,
Nu doar pe telefon să-neauzim,
Cum Doamne-ajută noi rostim
Dar ceea ce eu spun e doar un vis,
Pentru că știu că cei plecați afară,
În țară, nu se mai întorc precis,
Că n-au cum să trăiască cu ocară
Familii, frații noștri și-au făcut,
Peste hotare printre străini,
Copiii lor acolo sau născut,
Și-acolo vor trăi și vor îmbătrâni
Nimeni nu vrea să se întoarcă,
În țara de unde cândva au plecat,
Chiar dacă nostalgia îi încearcă,
Și au în suflet un dor înstrăinat
Patriotismul începe să dispară,
Și-a noastră limbă românească,
Străini prea mulți aflați în țară,
Pe-a noastră glie strămoșească
Dar cui în astă lume îi mai pasă,
De limbă, neam, pământul sfânt,
Si doar să ai ceva de pus pe masă,
Puține vorbe, rostite-ntr-un cuvânt
Nădejdea noastră a românilor,
Este doar la bunul Dumnezeu,
Să nu ne vindem toți străinilor,
Chiar dacă azi, ne este tare greu!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Inima sau mintea?
Gându-mi fuge tot la tine
Nu știu cum să mi-l opresc,
L-aș trimite-n altă parte
Dar nu pot, că te iubesc
Mintea-mi spune nu e bine
Să-ți pierzi timpul prețios,
Inima mereu mă-ndeamnă
Luptă și-ai să fii victorios
Noaptea îmi pun capu-n pernă
După ruga sfântă ce-o rostesc,
Somnu-n-târzie să mă cufunde
Iar eu perna udă...o mototolesc
Dar nici somnul nu mi-i lin
Că-mi apari în vis tot timpul,
Unde ne iubim fără-ncetare
Și galant îți mângâi chipul
Dar cum visu-i doar visare
Mă trezesc și îmi lipsești,
Și mă-treb oare e bine?
Când tu inimă...mințești?
Cred că lupta e pierdută
Dacă mintea-mi folosesc,
Geaba-i viața pe pământ
Să trăiesc, când nu iubesc
Inima e cea ce-mi spune
Mintea nu crede-n iubire,
Dar eu simt că pot cu ea
Legământ să fac ca mire
Minții îi voi cere să m-ajute
Inima să-i frâng, s-o cuceresc,
Că nu pot trăi în astă lume
Fără dragoste și fata ce-o iubesc!
Spre ea!
Pe tine vreau să te-ntâlnesc,
Și chipul drag să ți-l ating,
Dar nu știu drumul să-l găsesc,
Și focul inimii să-l sting
Iar dacă dimineața plouă,
Aș vrea să te văd pe-nserat,
Eu zic să fie opt sau nouă,
Cănd cerul e senin și înstelat
Am un buchet strâns pentru tine,
De flori deosebite, albi trandafiri,
Care ție îți răscolesc, știu bine,
Frumoase și alese amintiri
Până să te-ntàlnesc pe tine,
Voi pune florile în apă rece,
Să fie proaspete, s-arate bine,
Nicio petală, să nu plece
Sper să rămână toate fresh,
Până pe seară când ne-ntâlnim,
Și să nu dau, vreun mare greș,
Că nu știu bine, cum se-ntrețin
În mintea mea, eu am un speach,
Cum să îți spun a mea dorință,
Și nu cumva să mă respingi,
Că asta ar cădea ca o sentință
De mult am vrut eu, tu să stii,
Cât de greu îmi este fără tine,
Și cât mi-am dorit tu să devii,
Soția mea, la anul care vine
Acum singur fiind, curaj eu am,
Dar nu pot ști cum îți voi spune,
Că ești fiinta ce mi-o doream,
Să fim noi fericiți, în astă lume
Și ziua cea mult visată, a sosit,
Și la-ntâlnire eu am plecat,
Eram un pic, cam ,,morcovit",
Că toate florile mi s-au uscat
Am mers să mă-ntâlnesc cu ea,
Fără vreo floare-n mâna mea,
Am explicat ce s-antâmplat,
Ea a zâmbit frumos și m-a iertat
Atunci am înteles eu pe deplin,
Că nu doar florile contează,
Și mai de preț, e ceea ce iubim,
Și dragostea s-o ținem trează
În jur erau copaci cu flori,
Din care am cules eu câteva,
Erau frumoase, în mii de culori,
I le-am întins, făr' a rosti ceva
Eram ferice, tare zâmbitor,
Că flori am putut oferi,
Și cred că puțin visător,
Că nimic, nu am putut rosti
Țin minte, ne-am plimbat pe-alei,
Ținându-ne noi strânși aproape,
Și-n fața noastră, erau doar tei,
Iar luna ne lumina, aleea-n noapte
Și-acum cu drag îmi amintesc,
De tot ce vouă, eu vă povestesc,
Și astăzi fericit sunt cum trăiesc,
Alături de femeia, pe care o iubesc!
E primăvară iar!
Iarna cu fulgul și frigul ei s-a dus,
Cred că dincolo, pe unde soarele-apus,
Pădurea toată se-mbracă-n haine verzi,
Și-așteaptă să-i vină musafiri pe crengi
Pe cer cocorii zburând se-aud,
Venind din țări aflate mai la sud,
Ei toți își caută locul și cuibul,
Părasit la vreme de cules porumbul
Pe câmp tractoarele ară cu zor,
Răstoarnă brazda, lăsând răzor,
Țăranul pune sămânța în pământ,
La cer privește, ploaia chemând
În aer sute de roiuri de insecte,
Cu mare grijă își caută traiecte,
Știute doar de ele și cu un scop,
Polenizări să facă plantelor, nonstop
E primăvară, începe-o nouă viață,
Și-n jur se-ntind covoare de verdeață,
Din cer cad stropii binecuvântați de ploaie
Și peste tot e zumzet și-o mare...hărmălaie!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!