Umbra omului

Citind cărți in noapte,

Trăind cărți in noapte,

Visând cu-ocheane lăbârțate

La alti timpi si lumi tentante. 

Și iar bate ceasul cinci in zori,

Si iar ceara se prelinge pe lumânări,

Si iar mai citesc

Si iar mai trăiesc

Si iar reușesc 

Sa supraviețuiesc...

Citind cărți in noapte. 

Oh, ce frumoasă e natura...

Ce splendoare chiar si cand plouă,

Chiar și când norii de culoarea jăratecului leviteaza deasupra codrului... 

Când crângul tânăr se-ngălbenește,

Devine o culoare arămie 

De o toamnă târzie.

O rafală se prelinge pe cerul cețos, 

Și un tunet de culoarea lămâii își face loc printre norii pufoși, 

Iar  

Pe frunze cafenii se aștern lacrimi reci, 

O urmă de oglindă, 

Ce ușor se scurge, 

pe solul fin, catifelat, 

umed si umflat. 

Tot codrul plânge verde si cenușiu, 

Iar

Pe scoarța copacilor crăpate si adânci, 

Se preling fire de in

 transparente si senine 

Ce reflectă peisajul :

lichidat si înmuiat. 

Și frunzele ce-acoperă pământul ud si fad, 

Sunt scrutate, biciciuite de ploaia de gloanțe ce cad. 

Ce este moartea, s-o definești?

O drama, separare, chin, 

ce durează la nesfârșit, 

O camera închisă, sumbra, goală 

Un copil, ce cu ochii bulbucați 

Si cu pielea cenușie 

St'-așternut in sarcofag, 

Intr-o pânză amărie. 

Si dincolo de vesnicie, 

Despărțit si separat

Ii zărește pe ai săi 

Si dorește sa ii vad', 

Sa le spună cat de bine-i si 

Cat de multa pace ai

Cand in Rai tu vei ajunge si la Domnu-n in poală stai.

 Dar, in mica cămăruță, 

Un grup de oameni uitați 

Ce il plâng pe răposat 

Isi au chipuri vestejite, 

Purpurii și ponosite... 

Numai ei știu suferința, 

Si durerea ce ii curmă, 

Numai ei știu-'năbușirea 

Si dorința de exhumă... 

Ce produs-o al lor copil 

Pe Pământul ignobil. 

Viața nu e o placere,

E o luptă, nu-o adiere 

Nu am fost puși sa alegem 

Daca vrem s-o viețuim. 

Moartea nu-i decât o poartă 

Spre viața cea dintâi 

Caci aceasta, iti spun eu, dragă, 

Numai caracter ea îi. 

Lupte multe noi-n ea ducem

Cu oameni de pe Pământ 

Si de noi le biruim, 

Ori le pierdem zi de zi,

Caracter noi vom zidi. 

De te-ndrebi : ce este Raiul?, 

Si într-una,, unde-i Iadul? "

Eu îți spun ca este-o lume, 

E o continuare, chiar, 

Dup'-efortul cel depus

De personalitatea ta, 

După ce tu ai creat, 

După rezultate, 

După cum ai ascultat-o... pe Divinitate!

Copii scrâșnind din dinți, 

de durere....

Ciuruiți de gloanțe inamice...! 

Pe front tați morți 

si-ologi cu mâini rupte...

copii psihotici lăsând zbierând! 

Creștini biciuiti

si dați la fiare..., 

Cu carnea curgandu-le roșie ca rugina veche pe metal! 

Evrei exterminați

in lagăre..., 

Cu trupul înflăcărat si pielea, prelingându-se ca plumbul, 

libertatea găsindu-si pe hornul înfumurat

al lagărelor teroare, 

Devenind prieteni cu norul in a sa splendoare!

Bebeluși asfinxiați

in gaze-otrăvitoare..., 

In ținta bombelor atomice, 

Mor prematur in spitale 

In coroziunea de metale! 

Si decedați, 

Zdrobiți de clădiri,

de terorile musulmane, 

Sufletele oamenilor pleaca 

Si nu se mai întorc niciodată. 

Când va înceta genocidul

Si lupta împotriva dreptului de-a trăi?

Când vor înceta războaiele

Si uciderile in masa

Pornite de omenirea politică , stufoasă?

am I looking with death eyes?

'cause I feel like having miles

until I reach the final end

and can forever go to bed...

am I looking with death eyes...?

'cause my pupiles are black grains of rice

who have been fighting for many years

to achieve something, often with tears. 

am I looking with death eyes...?

'cause I feel like a zombie playing chess...! 

trying to achieve a goal, find the key to succes... 

And in the end we all find :

It was all about our brain' s death process. 

O lebădă planează pe un lac,

Lasă-n urmă săgeți învolburate țesute cu ac,

Iar, ea caută, dar nu găsește

Pe cineva ce dragostea sa-i împărtășeze...

Ea caută disperată pe ape

Pe cineva ce-o va ține - n brațe...

Căci o lebădă nu poate supraviețui

Dacă n-are o pereche cu care sa poată viețui...

O lebădă caută in tinerețe

Pe cineva să o poata susține in bătrânețe...

Să își etaleze dragostea unul pentru altul

Ea pentru el si el pentru ea.

Căci lebăda nu poate trăi singură

Într-o viață scurtă si amară...

Ea vrea cu-o singură lebădă...

să viețuiască o întreagă serenadă. 

Eu L-am dat jos pe Iisus de pe cruce, 

cu mâini ce nu meritau să-L atingă,

și lemnul încă mai ținea în el

urma cuielor pline de sânge —

ca un legământ cu oamenii.

Nu era moarte în trupul Lui,

ci o liniște care mustra toată suflarea lumii.

Ochii Lui — două adâncuri deschise —

nu priveau spre mine,

ci prin mine,

ca și cum ar fi căutat ceva

ce eu pierdusem demult.

Și am înțeles:

nu El era răstignit acolo,

ci noi, toți cei fără iubire.

Rana din coastă nu sângera,

ci rostea încet, fără glas, din trupul inert:

„Iartă-i Tată, că nu știu ce fac. ”

Mi-am plecat fruntea în țărână 

și am simțit cum vinovăția

nu mă apasă, ci mă înalță. 

Sângele Lui nu curgea — ierta.

Se așeza peste lume, 

ca o ploaie caldă peste un pământ uscat,

și fiecare strop spunea:

„Pace vouă!”

I-am atins mâinile

și nu erau reci —

erau ca o ușă întredeschisă spre ceva ce nu știu să numesc,

dar care mă chema... 

Și atunci am văzut limpede, 

cum crucea lui crește în mine. 

Cuiele nu fuseseră scoase,

ci adâncite în necredința mea,

iar lemnul, ca o mlădiță, 

își făcuse rădăcină în inima-mi pustie. 

Și El — coborât din trup — se înălța din rană, 

în timp ce eu mă adânceam în rana Sa,

având crucea în brațe. 

Torn în amforă savoare

Să se adape ori și care

Din argilă , apă , lut

Eu mi-am costruit un scut

Nici nu stiu ce e pe afară

Viața mi-e interioară

Scormonesc mereu prin ea

De-o comoară poate-oi da.

O comoară , nu de arginții

Nici pietre prețioase .

Un filon ascuns în scris

Ca și viața mea-un vis .

De-atâta vreme Ne privești de sus,

Și sufletul mi-e frânt de-atâta jale,

Mă uit la Tine, bunule Iisus,

Și plâng pe-a suferinței grele căi.

Ajunge, Doamne! Mult ai îndurat,

Prea mulți spini pe frunte Te-au durut,

Prea mult o lume-ntreagă Te-a scuipat

Și-n palme piroanele Te-au frânt tăcut.

Mi-am adus o scară... grea de lemn,

Și-o sprijin azi de crucea ce te chinuie,

Fără să cer la nimeni vreun îndemn,

Mă urc la Tine, plin de-un dor senin.

Mă urc grăbit să Te cobor de-acolo,

Căci nu mai pot să-Ți văd rănile vii,

Să șterg cu lacrimi chinul Tău și doru-mi,

Și-n brațe să Te-aduc printre noi, copiii.

Ajunge, Doamne! Te voi da jos eu,

Să-Ți scot coroana aspră de pe frunte,

Să port eu astăzi tot păcatul greu,

Și crucea s-o ascund în munte.

Dar... când mă-ntind să Te cuprind de mâini,

Tu mă privești cu-atâta blândețe-n sfântu-Ți dor,

Și-mi spui: „Copile, rana mea e mare,

Dar prin acest chin eu vă salvez de dor.”

la inceput ei cer apa intr-o cana,

apoi - sa imparti cu ei dejunul, prinzul si cina,

pastile de singuratate, bandaj pentru rana,

loc pentru ginduri, haine, chiar pentru masina.

la inceput intr-un colt ei iti cer sa stea,

apoi isi doresc si in capul mesei sa-si faca loc.

la inceput ei din suflet sint gata sa-ti dea,

apoi te-ar batea, injura si la urma ti-ar da si foc.

la inceput ei iti cer sa-i asculti un minut,

apoi - sa astepti luni intregi, cind ei vor sa plece.

eu stiu toata schema aceasta, scumpul meu Brut,

dar, pentru-nceput, da-mi o cana cu apa rece.

Călătoresc mereu prin a mea țară,

Și văd cum mulți români o părăsec,

Și nu cumva că n-ar fi una frumoasă

Și pentru că aici de muncă nu găsesc

Cândva eram peste 22 de milioane

Aici stăpâni pe-a noastră Românie,

Acum suntem aproape 16 milioane

Și nici acestia nu viețuim în armonie

Pe drumul meu prin țara mea de dor

Din nord spre sud și către est și vest,

Minunății la fiecare pas eu întâlnesc

Și ochiul mi-l încântă când le privesc

Nu sunt nostalgicul după trecut

Și nici să plâng că aș avea nevoi,

Dar am o vârstă și văd că nu e bine

Când bombe cad in lume și-i război

Mereu îmi pun multe-ntrebări

La care n-am primit răspunsuri,

Cum ar putea un om pe pământ

Să fie fericit, făra trăi cu lipsuri

Mă sui pe vârf, pe muntele Ceahlău

Și de aici privesc cum curge Bistrița,

Sunt printre nori și-aș vrea mai sus

Dar n-am cârlig și să-mi agăț scărița

Și-atunci privirea mi-o arunc în zare

Și bat departe către Marea Neagră,

Gândul mă poartă puțin prin deltă

Vai ce frumos, însă cobor că-i seară

Pentru ce văd vă chem în astă țară

Pe mame, tați, bunici, copii, nepoți,

Sunteți printre străini cam 6 milioane

Ce bine-ar fi să fim acasă, mâine, toți!

Barbari iscând războaie,

E full istoria de ei.

Sânge curgănd șiroaie 

Prin noroiul de pe -alei.

Rafale de obuze scuipă 

Răcnete asurzitoare.

Cerul, fumegând din pipă,

Îneacă razele de soare.

Ecoul tremură de plâns,

Vântu stinge o văpaie,

Pomul cu cenușă nins 

Spre pământ se-ndoaie.

Un câine latră răgușit 

De frig și foame scuturat,

Printre ruine stă chircit,

Privind prăpădul speriat.

Aripi frânte prin văzduh 

Roiesc amețite de fum,

Invocă Sfântul Duh,

Să le croiască un alt drum..

Dar El tace, fulgerând,

Cutremurând tot ce e viu,

Oftează din când în când,

Bate cuiul în sicriu...