Umbra omului

Copii scrâșnind din dinți, 

de durere....

Ciuruiți de gloanțe inamice...! 

Pe front tați morți 

si-ologi cu mâini rupte...

copii psihotici lăsând zbierând! 

Creștini biciuiti

si dați la fiare..., 

Cu carnea curgandu-le roșie ca rugina veche pe metal! 

Evrei exterminați

in lagăre..., 

Cu trupul înflăcărat si pielea, prelingându-se ca plumbul, 

libertatea găsindu-si pe hornul înfumurat

al lagărelor teroare, 

Devenind prieteni cu norul in a sa splendoare!

Bebeluși asfinxiați

in gaze-otrăvitoare..., 

In ținta bombelor atomice, 

Mor prematur in spitale 

In coroziunea de metale! 

Si decedați, 

Zdrobiți de clădiri,

de terorile musulmane, 

Sufletele oamenilor pleaca 

Si nu se mai întorc niciodată. 

Când va înceta genocidul

Si lupta împotriva dreptului de-a trăi?

Când vor înceta războaiele

Si uciderile in masa

Pornite de omenirea politică , stufoasă?

Totu-i monoton și totul se repetă! 

Mă învârt zilnic în cerc după propria mea coadă.

Mă întorc de parcă-aș vrea

să-mi găsesc o amintire

în loc să îmi doresc să ardă.

Totu-i monoton și totul e stagnare!

Nimic nu este nou și totu-i repetare..., 

Căci toți am aflat că :,, nu-i nimic nou sub soare!"

Dar, nici că mai putem să ne schimbăm programul 

Că tot ce noi vedem este,, eu și orarul!" 

Ne trezim în zori cu o noua chemare,

O umbră eternă, o infinită plimbare

Către blocul încercuit din calendar,

Care ne promite o rutină cu gust amar. 

Ce este moartea, s-o definești?

O drama, separare, chin, 

ce durează la nesfârșit, 

O camera închisă, sumbra, goală 

Un copil, ce cu ochii bulbucați 

Si cu pielea cenușie 

St'-așternut in sarcofag, 

Intr-o pânză amărie. 

Si dincolo de vesnicie, 

Despărțit si separat

Ii zărește pe ai săi 

Si dorește sa ii vad', 

Sa le spună cat de bine-i si 

Cat de multa pace ai

Cand in Rai tu vei ajunge si la Domnu-n in poală stai.

 Dar, in mica cămăruță, 

Un grup de oameni uitați 

Ce il plâng pe răposat 

Isi au chipuri vestejite, 

Purpurii și ponosite... 

Numai ei știu suferința, 

Si durerea ce ii curmă, 

Numai ei știu-'năbușirea 

Si dorința de exhumă... 

Ce produs-o al lor copil 

Pe Pământul ignobil. 

Viața nu e o placere,

E o luptă, nu-o adiere 

Nu am fost puși sa alegem 

Daca vrem s-o viețuim. 

Moartea nu-i decât o poartă 

Spre viața cea dintâi 

Caci aceasta, iti spun eu, dragă, 

Numai caracter ea îi. 

Lupte multe noi-n ea ducem

Cu oameni de pe Pământ 

Si de noi le biruim, 

Ori le pierdem zi de zi,

Caracter noi vom zidi. 

De te-ndrebi : ce este Raiul?, 

Si într-una,, unde-i Iadul? "

Eu îți spun ca este-o lume, 

E o continuare, chiar, 

Dup'-efortul cel depus

De personalitatea ta, 

După ce tu ai creat, 

După rezultate, 

După cum ai ascultat-o... pe Divinitate!

Mi-era aproape îngerul meu,

Îmi stătea deasupra ca un curcubeu,

Ma veghea mereu - mereu

Și la el eu cugetam ca la un zeu

Mi-e dor nespus de îngerul meu,

Mi-e dor să-mi vorbească ca un prieten,

Să mă -ncurajeze când dau peste - un clișeu

Și să mă scoată din pivnița creierului meu. 

Mi-e dor de îngerul meu,

Mi-e dor de blânda lui îmbrățișare,

Mi-e dor de umbra călduroasă a ocrotitorul meu,

Mi-e dor, așa de dor de el!

Îngeru-mi era alături,

El era mereu cu mine...

Îmi spuneam că,, Vine! Uite cum îl simt curgând prin vine !! "

Dar, de ieri, în amurg, nu i-am mai simțit prezența vie. 

Mi-a fost alături, cândva, îngerul meu, 

M-a protejat adesea de demoni ca un văl, amicul meu, 

Dar, acum mă simt gol, epuizat 

Că monstrul m-a lăsat singur și neprotejat.

Citind cărți in noapte,

Trăind cărți in noapte,

Visând cu-ocheane lăbârțate

La alti timpi si lumi tentante. 

Și iar bate ceasul cinci in zori,

Si iar ceara se prelinge pe lumânări,

Si iar mai citesc

Si iar mai trăiesc

Si iar reușesc 

Sa supraviețuiesc...

Citind cărți in noapte. 

Când femeia-n chinuri grele

Dă naștere printre urlete unui bebe...

Ea se gândește - apoi la ce e viața

Și de ce Dumnezeu își împovărează   creația?

Mama trece prin depresie...

Nu știe care-i calea spre conversie...

Nu știe de ce această luptă cu sine

Trebuie s-o ducă ,, mult și bine "?

Nu înțelege care-i sensul vieții..., 

De ce totul este - atât de monoton,

De ce oamenii aleargă-n viață precum călăreții...

Și de ce tot cursul vieții curge ca un casetofon?!

Atunci..., în toiul nopții, 

Îngrijorată, indecisă și stresată

Se gândește la copilul a cărui viață atârnă de un fir de ață, 

Și la povața-ntruchipată-n ceață dintr-o veche dimineață...? 

Se gândește la inșii ce se nasc zilnic în spitale, 

Ce pe pământ au venit să-și paveze un viitor, o cale 

pe un magnetofon..., 

La bătrânii ce mor cu zile pe coridoare 

Și cum sufletele lor sunt chemate parcă la interfon , 

la sfârșit de cale. 

Suntem aceea generația ce și varsă suferința-n comportamente disfuncționale, consumând sa rămânem în viață, sa ne simțim vii 

Suntem aceea generație care fumează dorul-n scrumul de la țigară

Suntem acei copii cu divorțuri, cu părinții pe moarte sau nexistenti

Suntem cei care lupta pentru vise, chiar dacă am trăit-n 12 ani de agresiune

Suntem stelele ce strălucesc, deși în jurul nostru e întuneric cumplit 

Deși, în jur sunt guri mute ce nu alină suspinul 

Ci doar îl accentuează, judecând după viața fiecăruia

Neștiind ca noi suntem rezultatul a comportamentelor părinților noștri, neștiind ca ei sunt rănile din poveștile noastre 

Sunt trist, sunt frânt, 

Inima mi-e mormânt, 

nu pot evada.

E întuneric și amar,

Viața e un coșmar,

nu pot evada.

Să ies aș vrea,

Din cochilia mea,

nu pot evada.

Oare nimeni nu poate vedea,

Ce e in inima mea?

nu pot... Nu pot evada...

Moldova țara minune

Noi nu avem nici o opțiune,

Pace în țară ne dorim

Nu prea vrem să suferim!

De ne-ar năvăli dușmani

Vom vorbi noi cu Romani,

Mână la mână noi vom pune

Și dușmani îi vom răpune!

Pace în țară vom avea 

Pentru omenirea mea,

Și ne vor zice tare dușmani

Că Moldova este cea mai tare!

Ce-mi pasă că nu-ți pasă!

Poate ești într-o groaznică stare de melancolică viață,

Ce se răsucește precum o rață plutind pe luciul de apă,

Și care măcăne același refren, Parcă...

Ecoul se repetă fără odihnă,

Obsedant și mecanic solfegiază,

Ce-mi pasă că nu-ți pasă!

Ziua este încă la început,e dimineață,

Și viața cântă iar si iar plină de speranță,

Iar mie nu-mi pasă că nu-ți pasă,

Chiar dacă te prefaci că nu-ți pasă...

Eu știind că-ți pasă!

(17 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Strămoșii mei
nu dorm.

Se foiesc
sub cruci strâmbe,
cu mâinile împreunate
doar din obișnuință.

Unul tușește
din 1915.
Altul încă așteaptă
pământul promis.

Nimeni nu visează.

Le aud pașii
în oasele mele.
Noaptea
îmi mută sângele
dintr-o generație
în alta.

Nu sunt sfinți.
Sunt obosiți.

Au murit
fără explicații,
cu gura plină
de lucruri nespuse
și cu viața neterminată
ca o casă fără acoperiș.

Mă întreabă,
fără cuvinte:

ce-ai făcut
cu numele nostru?

…

…

…

—

Le arăt mâinile mele.
N-au bătături.
N-au pământ sub unghii.
Doar cerneală
și o teamă moștenită prost.

Unul se întoarce pe-o parte.
Scârțâie sicriul.

Nu de frig.
De nemulțumire.

Le-am luat sângele
și l-am subțiat
cu îndoială.
Le-am luat credința
și am pus-o
în vitrină.

Nu mă blestemă.
Asta doare mai tare.

Mă lasă
să continui.

Viitorul
mă așteaptă
cu aceeași întrebare,
dar formulată politicos.

Înțeleg târziu:

nu eu îi port pe ei.
Ei mă poartă pe mine,
ca pe o greșeală
care încă poate fi îndreptată.

Dacă nu dorm,
nu e din cauza morții.

E pentru că
eu sunt treaz
și încă nu merit
somnul lor.

NORI...

Nori.
Pete de culoare —
albe, cenușii —
se adună,
încet,
peste văi,
peste câmpii,
peste ce a mai rămas din noi.

Par urme.
Nu de pensulă,
ci de timp.
Ca și cum cerul
ar fi fost atins
de gânduri târzii
care n-au mai apucat
să se spună.

Plutesc.
Nu pentru că vor,
ci pentru că nu au unde să cadă.
Și ne amintesc —
fără voce —
că soarele există
chiar și atunci
când nu-l vedem.

Sunt moi.
Aproape sfioși.
Ca lucrurile care trec
fără să ne întrebe
dacă suntem pregătiți.
Ca viețile noastre,
care par mari
doar privite de departe.

Ne-am juca, poate,
cu fragilitatea lor.
Dar mâinile ne sunt pline
de timp pierdut.
Așa că ne jucăm doar
în gând.
Ca un copil
care calcă pe un covor moale
știind
că nu e al lui.

Nori.
Timp care nu se oprește.
Nori — semne că ceva a fost.
Nori — ploi care ne spală
de ce nu mai suntem.

Noi…
o iubire vie.
Atât cât durează
o privire
ridicată spre cer.