Ajută-mă

Pe aleea părăsită
De flori, de oameni și de bănci
Mă strecor într-un decor
Cu frunzele  care cad
Triste, galbene și mor.
Doar  cele răzvrătite
Cer copacului ajutor:
Sunt frunza îngălbenită
Copacule, sunt frunza ta
Nu mă lăsa strivită
Sub talpă înnegrită
Roagă-te, strigă spre cer…
În zadar  un ram s-apleacă
Către frunză s-o cuprindă
Este  vântul ce-o alungă
Sub o talpă prea grăbită.
Într-o pripășită toamnă
Eu sunt frunza răzvrătită.

Undeva, un necunoscut striga sau șoptea că toate din cele scrise de el nu sunt poezii, roman sau elegii, sunt picături și uneori ploi în șuvoaie din viața sa de anonim. Dezamăgiți, spectatori sau cititori aruncă filele scrise de el și fără să-l privească, spun disprețuitor : ANONIMULE ..! Deodată, cuvintele rușinându-se fug de pe file, fug și se cuibăresc în trecut. Se spune că , anonimul solitar s-ar afla pe o oază într-un deșert doar de el știut, unde:

Pe albă foaie de caiet

Mai picură din gând în gând

Câteva cuvinte de poet

Ce sunt doar, un ecou rătăcit…

Muza le adună

Le așează cum vrea ea

Și uitându-se la ele

Parcă le-ar mustra :

Sărmane cuvinte fără rimă

Dacă nu vă adunam

Anonimă vă era soarta

Pe o foaie de hârtie ,

Sub a timpului manta…

Umile, cuvintele s-au resemnat

Tăcând, în himere s-au transformat.
Din ce in ce mai mulți anonimi , în căutarea unei oaze, se rătăcesc printre cuvinte, solitari într-un deșert tot mai cuceritor de către neînțelegători… Doar timpul în timp înțelegându-i, nume și lauri le va da…

Bătrânul sihastru mergând pe o cărare aridă se întorcea de la mănăstire cu  traista pe spatele gârbovit, în care avea doar două cărți de rugăciune, niște lumânări și un pic de anaforă. Se îndrepta spre sihăstria bordeiului care îi este locaș în adâncul răcoros al pădurii, pădurea ce este  zid de apărare credinței lui în Dumnezeu. Era  printre primele zile de primăvară . Bătrânul sihastru pășea încet, scrutând depărtarea vede un pâlc de copaci tineri. Ajunge acolo, poposește lângă  un falnic cireș  cu  crengile și ramurile  încă fără frunze, apoi  rezemându-se de tulpina copacului , sihastrul își spune :
-  Cât mă odihnesc am să spun o rugăciune către Dumnezeu, poate-o aude și cireșul. E frumos si falnic  copacul, dar încă nu știe, nu a învățat  cine-i Dumnezeu, cine-i puterea divină în Univers.
Sihastrul nu începuse rugăciunea și ca dintr-o adiere venită de nicăieri crengile cireșului se unduiau  în răspuns  către el, iar mugurii slobozeau o mulțime de flori și frunze ce-și etalau culoarea într-o podoabă  frumoasă,coroana opacului. Uimit, fascinat de ce vede, sihastru cu ochii către cer strigă: 
 -  NIHIL SINE DEO..! Doamne iartă-mă și nu mă lăsa  repetent…Am înțeles că natura  te știe și cunoaște puterea divină, îți respectă îndatoririle și drepturile pe care le are fiecare sămânță  la momentul germinării ei ca plantă, ca viețuitoare. Dumnezeul meu ,mult  mai învățată-i natura decât mine, bătrân păcătos.
Niciodată cireșul nu va vrea  sa fie palmier, nuc sau mătrăgună , fiecare își păstrează menirea si  pământul din care au răsărit.  Nimic pe pământ nu-i fără voia lui Dumnezeu . Dar tu...  ?
TU,  ce-ai fost  zămislit  OM ,
Creație supremă  a divinității
Ai primit discernământ și grai
Dar tu nu ești decât un  lacom
 Dezbrăcându-te de haina umanității
 Întruchipat  în urmașul lui Cain
Devii un eretic și - un jalnic  hain
Cioplind judecăți și legi păgâne
Îți faci din omul muncitor un sclav
Și liberul - arbitru îl folosești mârșav
Transformi frumosul în urât,
Binele în rău și pacea în război
Ucizi,  biciuiești și-arunci  în noroi
Pe toți  urmașii lui Abel.
După ce și-a auzit gândurile, bătrânul mai spune :
 - Cainule!  Tu ești  acela care  ai luat securea și ți-ai cioplit din tulpină  falnică de cireș  un  scrin  în care ți-ascunzi  tot ce-ai furat.
Eliberat de gânduri ce uneori îl întristează de atâta nedreptate ce-i pe pământ, bătrânul se ridică de la  tulpina copacului, își ia traista și mai privește o dată  frumusețea cireșului, frumusețea naturii :  
 - Tinere copac, cireș frumos , ești mult mai învățat ca mine…Nu peste mult timp am să  trec pe la tine, să mă înfrupt din bunătatea roadelor tale și dacă vei permite, am să iau o mână cu cireșe să  duc în lăcașul credinței mele. Poate va trece și pe la mine un peregrin și-l voi ospăta cu roadele tale…
 Sihastru pleacă mulțumit sufletește de cum l-a primit, l-a privit si l-a auzit natura.. .

Copila mea din gând, pe-o geană
îți las un colț de șevalet
O armonie pe maramă,
Însemnul primului antet.

Culorile și mângâierea
Să le primești din simțul tău
În arcuirea unui spectru
Din efemerul curcubeu.

Copila mea plăpândă geană
Să stai în iarba rourată
Albastrul cer să te privească
Și mereu vei fi înseninată.

Din cupa culorilor cerești
Purtată din floare-n floare
Pe gene lungi să te stropești
Și iarba va fi tot verde,
Verde și fără de meandre.

Copila mea în al meu gând
Ești roua dimineața-n geană.

ETERN ESTE ȘI ECOUL VERSURILOR SALE:

,, Eu am cântat natura și tei și flori albastre

Iubirea țării-am pus-o, în inimile voastre ,,.

În calendar sunt șapte zile și încă o zi , ce poate fi in fiecare zi, ,, ZIUA EMINESCU,,. In această zi specială, pașii de pe cărarea timpului poposesc la mormântul străjuit de numele,, EMINESCU,,.

Flori și murmur de tei, printre lacrimi și versuri coboară pe mormântul rece, iar dintr-un ultim dor deasupra ,, alunece luna,,… Apoi murmurul se topește ,florile se ofilesc doar numele și versurile rămân nemuritoare, când ,,Vreme trece, vreme vine,,:

Eternul Luceafăr, un astru ce niciodată nu se stinge

Muzica din versuri, coardele Universului atinge

Iubirea și poezia sunt muzele ce nu l-au părăsit

,, Numai poetul,, cutreierând ,mereu de iubire ursit

,, Eterna pace,, în ,,Singurătate,, cândva și-a mângâiat

,,Scrisorile,,, în timp pe marmură ternă s-au incrustat…

,, Când însuși glasul,, viața trecătoare în vers o povestește

,, Un Luceafăr,, ,, Ca o făclie,, de-a pururi, EL, strălucește.

Sunt zile în calendar când pașii se opresc lângă teiul amintirilor , amintiri ce niciodată nu se ofilesc, chiar dacă ,,Vreme trece, vreme vine…,, În aceeași zi, sau în alte zile, călători în grup sau solitari, poposesc lângă ,, Lacul codrilor albastru ,, unde, ,, Nuferi galbeni îl încarcă,, și ,, Sara pe deal buciumul sună cu jale/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,,…

Îngeri și robi în cor au strigat
Îndurând a morții grea apăsare:
Oameni ce sunteți înspăimântați,
Creștinilor, e mare întristare
Nevinovat , IISUS  a fost crucificat.

Bat  clopote , ceru-i tulburat
La geam curg lumânări  cu multe lacrimi
Heruvimii  norii risipesc       
Cu glasul lor divin cântând din  psalmi…
În zori IISUS HRISTOS  A ÎNVIAT!

Lumea creștină  s-a bucurat
În casă ruga-i spusă  evlavios,
De  îngeri pământu-i înconjurat
Creștinii  privesc cum ceru-i  luminos
Cântând în cor ,HRISTOS S-A  ÎNĂLȚAT !.

din înaltul cerului lumea pare un mușuroi de furnici

o desfășurare haotică de linii strălucitoare

de corpuri

de ființe minuscule cu capete mari și picioare nefiresc de subțiri

aflați într-o mișcare brauniană

efectul de paralaxă restrânge spaţiul la un punct chirurgical

în jurul căruia se aliniază tot Universul

imaginarul se suprapune insidios peste realul concret

într-o desfășurare de planuri perpendiculare multiple

și devine credibil

percepția lumii diferă de la omul înrobit de Pământ

la omul de pe schela fragilă a gândului

(în absența unor elemente de comparație)

 amândouă  reprezentări sunt la fel de plauzibile

de sus tumultul vieții îți apare ca un vortex polar

femeia

în general

ca o curbă

dragostea ca o tangentă la cerc

omul de jos amestecă mortarul în malaxorul ruginit al timpului

și-l ridică cu un scripete spre celălalt

niciun moment al prezentului nu seamănă unul cu altul

fațada realității e ca un mozaic bizantin dintr-o catedrală medievală

omul de pe schelă drișcuiește tinciul încă moale a zilei

peste plasa înșelătoare de gânduri

la știrile de seară se anunță că un om fără identitate terestră

căzuse în gol de la etajul o mie

dispărând în prăpăstiile nopții…

Am luat-o iar ca la-nceput

Iar fac aceleași greșeli

Cum de tine mi-a placut

Dar noi suntem paraleli

Am incercat și n-am putut

Si nu cred c-aș mai putea

Cum eu pe tine te-am placut

Dar inima dinnou te vrea

Ai fost tot ce am avut mai drag

Te-am simțit atat de-aproape

Dar poate am fost mult prea vag

Ca eu sa cred ca , chiar se poate

Nici-o șansa n-am avut, 

N-am știut cum trece timpul 

Noi nici macar n-am început

Dar el a fost mereu primul

Nu i corect , te am ajutat

Cu toate ca și mie mi-a fost greu

Dar tu de fraier m-ai luat

N-ai simțit sufletul meu

Dar nici macar când ai aflat

De parcă nici nu ți-a păsat

Te-ai făcut dinnou ca plouă

Iubirea mea a fost ca nouă

Dar tu tot n-ai încercat

Oare cand vei invăța

Pe cine merită sa iubești

Dar tu știi doar a lua 

Și nu știi sa prețuiești

S-a făurit povestea mea 

undeva, cândva,

pe foi aurite,

folosindu-se condei de argint, 

cântând, dansând, râzând...

Vorbe multe, dar puține 

s-au tot scris, repetitiv;

vorbe pline, însă goale, 

fără noimă, discursiv. 

Mă-ntreb apoi nedumerit:

,,unde, când și cine-a fost?

Cine a scris povestea asta 

în care nu mă regăsesc?!..."

Doamne

Tu-mi dai fericire

Si vesnica iubire

In mana ta ma las purtat

Iar in adancimile harului Tau modelat

Cand sunt abatut

Imi zambesti in chip tacut

Ma aduci din furtuna-n mal 

La lina mare de cristal

Tu faci totul

Tu reinvii natura

Si fulgilor le oferi armura

Toamna dai nori

Si vara pomisori

Te laud ca m-ai facut

Si ca al meu chip,Tu l-ai tesut

Dumnezeul meu

Te laud mereu

Pentru lucrarile tale minunate

Care de oameni sunt atat de neobservate

Contemplu la intreg Pamant

Si la Tine,al meu Dumnezeu Sfant

Colorezi Cerul in limbajul naturii vigilente

Si faunei ii colorezi farmecul in portrete

Esti Minunat

Si vesnic Laudat

Ingerii canta-n cor:

,,Uitati-L pe al nostru Salvator''

Ma minunez de Tine

Si felul in care transformi totu'-n bine

Ma simt onorat

Sa slujesc acestui Imparat

El Golgota a urcat

Ca sa fim salvati 

Si pe veci de El chemati...

Indeed I need more time

Until to hear the chime.

I think that is really true

That the sky is still blue.

I need still see a green forest

To pick flowers for my wrist.

I think that all is very nice

That you may still roll the dice.

I need more joy moments,

All the event enrolments,

And a thrill get to my heart

Like a ladybug at the start.

Destiny shows me the story,

The length of my life and glory.

Thank God I'm still healthy alive

And giving me faith to thrive.

Mă las pradă unor vuiete sălbatice

De-mi invocă lumi idilice.

Mă trec fiorii amintirilor văratice

Ṣi-mi înnec sufletu-n regrete;

Rostogolul lacrimilor se-ntețeşte

Sânge pur, spintecul durerii lente.

Mă lepăd de dorul continuu cutreierând,

Aripile sufletului meu liber, frângând..

Tesima