Din același fum

In lumea dulce a dragostei pline,

Iubirea-nfloreste sub ceruri senine

In al inimii grădinar,

Iubirea înfloreste ca un dar.

Pe cărări de vis, doi pasi legati,

Doi oameni ce intr-o zi vor fi uitati

Doua maini ce se cauta in mulțime,

Doua suflete ce se simt in profunzime.

Inima mea bate ca un cântec nerostit,

In rime de tandrețe si pasiune

Melodia noastra, fara de sfarsit

Te cant pana si in rugăciune.

Sub cerul înstelat, jurământul meu răsuna

Te vad lucid chiar si in clar de luna,

Scriu povestea vesniciei intr o scurta clipa

De niciun strop de amor nu fac risipa.

Citesc de-ale lui Cărtărescu

Lângă biserica adormirii maici domnului

Absorb sângele vărsat pe foaie

Sânge stins, sânge aprins

Oamenii vin, se uita și trec mai departe

Oh, cu toții atât de trecători

Doar unii stau, luptându-se cu timpul

Suflete răzvrătite

Iar eu

Țigareta înecându-mi plămânii

Chopin înecându-mi urechile

Iar el

Înecându-mi mintea

Înecându-mi inima

de S-L Macavei

Ca o mantie măreață

Noaptea cade peste noi,

Văzul îmi este în ceață,

Fricile le scriu pe foi.

Şi iar luna este plină,

Dar încă mie mi-e frig.

Mă gândesc că am o vină

Lacrimile cad, iar strig.

Somnul nu-mi vine uşor,

Dar tu doar în vis răsari.

Dimineață… am să mor.

Si iar suspin, tu nu apari.

Cat este de important

Să fac ce este corect

Valorile mele să le respect

Nu contează cat este de greu

Să calc pe mândrie mereu

Ca tu din ceruri ne privești

Și ai vrea să ne povestești

Despre valoarea unei vieți de om

Nu ți-a plăcut niciodată să fii lacom

Tu ai fost lângă mine și ai așteptat

Să iau viața în piept și să răzbat

Niciodată nu a contat

Ce cred alții și ce a urmat

Tu ai mers pe drumul tău

Cu credință în suflet la bine și la rău

Dar drumul tau s-a încheiat

După mare suferință ai plecat

Eu știu ca tu ești lângă noi

De sus din ceruri ne ghidezi

Pe drumul nostru de noroi

Niciodată nu ne vei lăsa

Lacrimi pentru alții a vărsa

Tu de acolo din rai

Putere tu ne dai

Să nu uităm de noi

Toate gândurile mele

Stau și în șoaptă îmi vorbesc

Cum să fac să infliresc,

Clipele să le trăiesc.

Una-i viața, scurtă -i firea 

Zile, ani se duc în vânt

Eu rămân fără menirea

De-a trăi cu rost în gând.

Mă întreb în zori și -n noapte 

Cui îi pasă că mă pierd?

Timpul curge mai departe,

Iar eu nu știu să -l petrec.

Și așa trec zilele mele:

Uitat în zbor îmi este gândul,

Un gând răzleț ce-și pierde numele

Și-s un suflet ce-și așteaptă rândul

La o viață

Monotonă,

Chinuită

Și absentă

Cu puterea unei vrăji

În al vieții ritm turbat

Îmi continui mersul lent

Reamintind

În gând

Cadența picăturilor de lacrimi,

Ce se prelingeau din inimile

Adânc străpunse de iubire

Patimă și durere,

Răcoare și ardoare,

Obsesie și lăsare.

Grăunte aruncat în lume fără vreun folos...

Nu sunt și nici n-am fost vreodată sănătos,

Îmi plimb prezentul atârnat de baierele vieții

Cu certitudinea că la sfârșit e vremea plății.

Un înșelat ce poartă un sigiliu fără nume,

Creat pe-un trup ce se transformă-n vierme,

Alerg spre locul unde existența plânge,

Acolo unde și ultima suflare se va stinge.

S-au scris pe chipul meu cuvinte grele

C-un pix creat din Universul plin de stele,

Și-un amalgam de lacrimi și durere

S-a scris pe trupul meu fără putere.

Am fost descurajat din prima zi a vieții

Când limită mi-au pus cu semnul morții,

Un orizont închis cu lacrimi grele-n pleoape

Și-un drept ce va ajunge să mă-ngroape.

Suntem o operă ce-n actul de final va piere,

Când piere ultimul copil ce zace-n noi

Și umple spațiul ce se naște fără vrere

Pe locul unde-om plânge amândoi.

Simt că mă topesc, că mă spulberă vântul,

Mă irosesc şi curg asemenea unui râu,

Îmi simt anulată prezenţa şi gândul,

Şi această simţire nu o pot ţine în frâu.

De propria mea catastrofă rămân şocat,

Sunt incapabil să acţionez sau gândesc,

Cuprins de un întuneric rece şi apăsat,

Printr-o fărâmă de viaţă, încerc să trăiesc.

Stingher ca în halucinaţiile nocturne,

Singuratic ca în clipele de regret,

Ating limita negativă a vieţii taciturne,

Unde iluzia de viaţă îngheaţă complet.

Aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine,

Nimeni să nu îmi mai ţină partea,

Să-mi trăiesc agonia ce vine,

Mână în mână cu moartea.

Iadul e plin de jurăminte stinse,

De pași opriți la primul pas,

De oameni buni cu vise-nchise

Și „mâine” spus mereu la ceas.

O vioară plânge-n aer rece,

Cu corzi din timp neîmplinit,

Cântă speranța care trece

De fiecare „mai târziu” ce n-a venit.

„De mâine schimb”, jură o gură,

Cu ieriul strâns ca un blestem,

Dar mâine-i doar o rană surdă

Ce nu mai vine. Nu-l vedem.

Sunt pași care n-au rupt tăcerea,

Doar au bătut în loc, cuminți,

Și suflete ce-au ales durerea

Sigură… în loc de pași fierbinți.

Iadul e plin de oameni drepți

Care-au greșit doar prea puțin,

Au stat pe margine, în piept,

Așteptând semnul… divin.

Aici se cântă-n șoaptă viața

Pe corzi de teamă și regret,

Se ține strâns de piept speranța

Ca pe-un defect ce nu-l mai ierți.

Iar vioara, obosită, plânge

În ritm de inimă frântă-n doi:

Nu pentru cei ce cad și sânge,

Ci pentru cei ce mor… încet, în noi.

Am stat în gerul arzător al celui mai înalt

vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse

în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea

în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.

Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,

dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele

de tăcere erau precum stelele și găurile negre.

În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,

am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte

visele destinului meu precum și visele pierdute,

care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente

amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat

cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni

sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă

cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate

magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,

a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.

Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos

urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.

Am fost doar vânt, cu luna strajă,

Dar m-au numit urgia serii,

Făceam din umbre, miez de noapte,

Un adăpost tăcut și sfânt,

Dar zorii m-au găsit străin,

Cu pașii frânți, cu ochii grei,

Un drum ce-l netezisem blând

S-a prăbușit sub pașii mei.

Am căutat liniște în inimă,

Dar am găsit doar durere.

Cu mâinile întinse-n sus,

Am atins scopuri și ideale.

Sunt liber, înconjurat de lanțuri,

Iar umbrele mă salvează,

Ca-n nopți, să mă chinui iar.

În a mea umbră, zorii se sting,

Iar pasul mă plimbă în pustiu,

Nu văd dorințe, nu simt vise,

Zac aici, rătăcit printre cuvinte,

Unde drumul e doar un ecou

Al sufletului sufocat de speranțe

Și trupul ce nu știe să doarmă.

Și-am învățat că acest drum

Nu mă duce nicăieri, niciodată,

Iar sufletu-mi obosit și greu

Nu mai știe ce să-mi ceară.

În pustiu, între ființe ponosite,

Am învățat să n-am regrete.

Așa am trăit, așa am căzut,

Dar de ce-mi este frică

Când eu sunt un personaj negativ

Dintr-o poveste spusă greșit?