Contemplare

Sunt viu în cea mai cruntă rătăcire,

Cu tâmpla spartă-n porți ce nu mai sunt,

Și mi se face sete de iubire,

Când omul se întoarce în pământ.

Mă țin de lucruri vechi cu disperare,

Cu ochii larg deschiși, dar prea târzii,

Și simt cum mi se rupe pe spinare,

Un Dumnezeu abandonat de-ai săi copii.

Nu-mi dați nimic, nici milă, nici iertare,

Mi-e toată vina templu și blestem,

Și-n mine zace-o liniște prea mare,

Ce urlă-n cele șapte tronuri ca un semn.

Un câmp de bătălie mi-e credința,

În care sunt și victimă, și glonț,

Și-n fiecare noapte accept sentința,

Și-o port la gât ca pe-un gablonț.

Mi-e trupul greu, de gânduri care sapă,

Spre un mormânt ce nu s-a construit,

Iar sufletul — o haină prea curată,

Pentru noroiul ce zilnic m-a hrănit.

Să nu mă plângeți, n-am murit degeaba,

Am ars pe dinăuntru, fără fum,

Și-am dus în mine-atâta întuneric,

Că mi-a ieșit din ochi un fel de drum.

Acum rămân, pe veci, o rană care scrie,

O amintire grea, de necuprins,

Și dacă vreți dreptatea să se știe,

Eu n-am cerut nimic și totuși… am învins.

Nu-mi da din ceea ce ai.

Lucrurile se adună și se risipesc,

trec din mână în mână ca apa peste pietre.

Nu-mi da din ce pot pierde mâine.

Nu-mi întinde obiecte, promisiuni 

sau cuvinte învățate pe de rost.

Dă-mi din ceea ce ești.

Dă-mi liniștea ta când lumea se clatină,

felul în care privești dimineața

ca și cum ar fi mereu prima.

Dă-mi răbdarea din palmele tale,

lumina cu care îți aduni gândurile,

adevărul cu care te împodobești. 

Nu-mi da din ceea ce ai.

Lucrurile sunt umbre: astăzi ale tale, mâine ale nimănui.

Dă-mi din ceea ce eşti.

Fiindcă numai fiinţa nu se împrumută şi nu se pierde.

Nu-mi da daruri. Darurile îmbogăţesc o clipă.

Dă-mi iubirea din tine —

aceea care nu poate fi dăruită 

decât dacă arde cu adevărat. 

Nu-mi da din ceea ce ai... 

Dă-mi din ceea ce ești! 

În jurul tău priviri roiesc,

S-admire chipul nelumesc,

Și toți se-ntreabă cum ar fi;

De le-ai zâmbi!

Tu capu-n spate îl întorci,

C-auzi nenumărate voci,

Și pentru toate rai ar fi;

De le-ai zâmbi!

Și-am stat în umbră neclintit,

Cu gândul frânt și înrobit,

Că lumea-ntreagă s-ar opri,

De ne-ai zâmbi!

Pe buza ta, un semn ușor

Ar frânge zarva tuturor,

Și clipa însăși s-ar opri,

De ne-ai zâmbi!

Dar ții lumina în surdină,

Ca pe o aură divină,

Iar eu nu cred că nu va ști,

A tale buze a zâmbi...

M-am aciuat în calea ta,

Ca mersul să ți-l schimb cumva,

Tu galeș însă m-ai privit,

Dar n-ai zâmbit!

Și-n pașii tăi m-am strecurat,

Cu visul meu neînduplecat,

Sperând că-n el te-ai regăsi,

De mi-ai zâmbi!

Purtai în gene-un cer închis,

Ca un hotar de necuprins,

În el m-aș frânge, te-aș iubi,

De mi-ai zâmbi!

Acum rămân cu dorul mut,

Cu gândul că te-ai prefăcut,

Și într-o clipă m-aș jertfi,

De mi-ai zâmbi!

Și-am înțeles, târziu, prea bine,

Că zâmbetul nu-i pentru mine,

Că-s doar un trecător stingher,

Prin al tău cer.

Dar dacă într-o zi, cândva,

Tristețea te va apăsa,

Iar pasu-n dreptu-mi l-ai opri,

Eu ți-aș zâmbi!

De avem aceleaşi visuri,

Piară lumea acum în ele,

Traiul meu e în abisuri,

Iară sufletul în stele.

De trăim aceleaşi patimi,

Mângâieri ne-or fi blesteme,

Vom sorbi din irişi lacrimi,

Şi vom recita poeme.

De nutrim acelaşi gând,

Vom cânta imnul iubirii,

Şi din trupul tău plăpând,

Or să crească trandafirii.

Şi-om trăi iubirea noastră,

De astă lume mult departe,

Şi-om privi de la fereastră,

Cum lumina-n cer se-mparte.

Incendiu grabnic se întinde, 

Din mâna mea spre carnea ta, 

Și apă este pretutindeni, 

Dar cred că nu ne vom salva. 

Ard peste noi iubiri mistuitoare, 

Mi-e ochiul rug și inima jăratic, 

Și-agonic cad ca dintr-o stropitoare, 

Săruturi reci din cercul nostru artic. 

Văpăi de flăcări cresc și din cuvinte,

Ca un luceafăr ochii îmi sclipesc,

Iar trupul ți-e atâta de fierbinte,

Că mângâindu-l, aievea mă topesc.

Cad brațele albe, arse-n lumină,

Și aripi de foc din umeri ne cresc,

Plutim peste carnea ce încă suspină,

Și totu-i sublim, și focu-i firesc.

Și poate vom arde pân' la tăcere,

În propriul jăratic să ne îngroape,

Să naștem incendii deloc efemere,

În văzduh, pe pământ și sub ape.

N-am mai vorbit demult cu tine, 

Dar nici nu pare să îți pese, 

Pe buzele ce-mi sunt străine, 

Păianjenii au început să țese. 

Sunt scrib de când nu mai vorbesc, 

Adio, îmi scriu în fiecare zi pe față, 

Aş vrea să strig că te iubesc, 

Dar parcă-s mut de-o viață. 

Limbajul corpului am învățat, 

Și-s strălucit în pantomimă, 

Şi n-am crezut cu adevărat, 

Că a vorbi este egal cu crimă. 

Mai bine aș fi și orb, și surd, 

Să nu mai știu nimic de tine, 

Și n-aș vedea ceva absurd, 

Dac-ar urla cuvintele în mine. 

A fost lacul dintotdeauna,

frumos și tainic cum e luna.

Un spațiu sacru al ideii

Unde s-au întâlnit toți zmeii.

Cu nuferii și albastrul înghețat

Un colț de suflet înzestrat,

Cu darul de a porni,

Miraj de fantezii.

Licărul de sus în apa sa

cald se oglindea,

si-n mii de chipuri îl spărgea,

dar lacul nu se împrăștia,

ci lumea o unea

trindentul capul își scotea

lumină omului dădea

prin ciobul care-l însoțea.

Dar azi în vremea cu piscină

Lacul tot mândru, fără vină!

Tot simplu îmbrăcat în stele,

cu mantie de pădurice verde, 

Te-nvață că nimic, real,

nu pierde.

Pasăre rară am fost numit odată;

Îndemnat de-un om citit să nu mă schimb.

Dar, în timp, de timpuri am fost influențat...

Timpule, du-mă înapoi!

Lasă-mă să fiu extinct!

Mă aflam la poalele tale munte
Privirea îmi era o căutare
Trecând hăul  tremurând pe punte
Mușcam stânca la prima încercare.

Covor de pietre alunecătoare ,
Jar fierbinte sub picioare de călcat,
Trăind crezul că îmi fac  cărare
Un munte, eu,aveam de escaladat.

Deasupra ploi și vânturile sunt reci,
Uneori un strop sângeriu de soare,
Îmi este frică de hăul ce pe veci
Muntele mi-a săpat la picioare .

Tu plin de bogății mi te-ai arătat
Nu aveam voie să mă  înfrupt din ele
Cu fiare sălbatice m-am luptat
Copacii m-au zgâriat cu alor nuiele.
Colosul la apus  era escaladat……

Am dat tot! Tot! 

Ce este mai scump decât aurul sau mai dorit decât ciocolata, ce este divin și nu se poate compara cu nimic în  acest univers? 

Este cea mai mare comoară care poate dăinui în mintea și sufletul unui om. 

Este întregirea și unirea familiei cerești.

Îmi lipsește….as da timpul înapoi, aș derula mai repede în viitor pentru ca în prezent știu sigur ca nu este. 

Oare cat va mai dăinui chinul acesta care cuprinde întunecimea și totul.

Este gol și în același timp plin, este dezorganizat, dar în același timp vezi ceva pus la locul lui, este ultima lacrimă înainte de a seca totul în mine. 

Și trezește-te căci nu mai este….. asta să fie pentru ceva ce a fost sau ai gândit, sau pt altcineva? 

Strig către tine, te rogu te să te mai îndrepți și către mine, nu-mi lua de tot liniștea!

O clipă să mai pot fi ea….caci în zadar va fi totul și nu voi reuși.

Ne-arată sfântul Eminescu, în cea de-a cincea lui scrisoare,
Puterea ce-o are femeia, să te ridice sau, coboare.
Ne-arată sfântul Eminescu, și-n nestematul lui luceafăr,
Cum te distruge chiar femeia, sau din orice, te scoate teafăr.

Da, doamna cea de lângă tine, e singura care alege
De-ți va fi rău sau vei fi bine, de vei fi sclav sau vei fi rege.
Vezi lumea ce ne înconjoară, cum e zidită de femei!
Ea-i singura ce dă putere, celui ce-i dă iubirea ei.

Cum nențeleapta Cătălina, avînd răbdare prea puțin,
A dat puterea de luceafăr la servitor, lui Cătălin,
Ce nici măcar n-a folosit-o, ne-nțelegând cât e de mare,
În schimb, luceafărul cel veșnic, căzut-a-n veacuri de uitare,

La fel e când îți dai puterea, prea timpuriu unei femei,
Ne-nțelegând ce se ascunde cu-adevărat în mintea ei.
De vrei s-o faci a ta zeiță, sperând că zeu vei deveni,
Așteaptă dar să vezi ce-alege-nainte de-a te dărui.

De vrea să vadă diamantul ce-l porți în inimă și-n gând,
Sau va alege-o scânteiere, a unui ciob frumos, de rând.
Vrei sufletu-ți să-i pui pe masă? Așteaptă și, vedea-vei poate,
De merită a ta iubire, de merită mai mult de-o noapte.

Am urcat în tren înspre niciunde,
Priveam pe geam
O lume-ntreagă ce se-ascunde.
Câmpii, păduri, podișuri, lunci —
Vieți se derulau în clipe adânci.

Însă-n suflet gol,
Simțeam un vid
Inexplicabil de descris,
De parcă mă trăgea un fir întins
Ce stătea să rupă al meu vis.

Iar trenul tot accelera,
Prin stații nu se mai oprea.
Iar nici imaginea pe geam
Nu-mi mai e clară;
Din viteză totul pare șters.
Nu puteam să storc o lacrimă amară,
Amintiri încercam să prind din mers.

Dar a trenului goană infernală
E mai rapidă ca regretul.
Forma însă pierde sens
În absurdul neînțeles.

Rămân cu ochii pironiți spre cer,
Ca să pot să-mi odihnesc mâhnirea,
Când toate se derulează virulent
Și simt că o să-mi pierd menirea...

De-ar fi existat măcar odată,
În trecut sau în prezent,
Un moment de inerție,
De veritabilă trăire...

Trenul însă a plecat
Și tot merge spre înserat,
Prin deșertul înghețat,
Unde omăt s-a așezat
Peste pleoape pironite-n stele
Ce acum nu mai strălucesc...

A pierit și timpul lor,
Cel de tot delăsător.

În cușetă, lumea îngheață
De frigul propriului ei suflet.
Pare că și timpul a-nghețat,
Iar pasagerii s-au împuținat.

Trenu-abia pășește prin omăt,
Pufăie încet spre lună,
Din aburi făcându-i o cunună.

Încep privirea să mi-o cobor din stele,
Căci acum din nou puteam vedea
Întreg nimicul în splendoarea sa:
Întinsuri lungi de alb și negru,
Sub un cer de stele arse.

Atunci totul s-a oprit din mers.
Oare trenul, deja, în gară mă lăsase?