Destin
Piroane mă mângâie-n palme,
Îmi simt răstignirea un dar,
Cad zilnic asupra-mi sudalme,
Și le simt ca pe-un drog necesar.
Iubesc vremea rea de oriunde,
La poluri, cu câinii la sănii mă-nham,
Iubirea de mine parcă se-ascunde,
Din tot ce am strâns nimica nu am.
Aduc în povară un cântec de frunză,
Șoptit de furtuni în cascade de vânt,
Cresc umbre în mine ce mă refuză,
Cu întregul abis fac pe veci legământ.
Mă-nchin unor zori ce nu vor să răsară,
Un cer surdo-mut îmi e altar fără zei,
Și-n tainica-mi noapte se naște-o povară,
Ca o lume de gheață prin ochii mei.
Sub pași se deschid răni de lut înghețate,
Mă leagă pământul de-un drum fără scop,
Iar viața-mi, o toamnă, cu ploi răsfirate,
Mă cheamă să urc, să cobor, să mă-ngrop.
Din cioburi de gheață mi se-adapă tăcerea,
Sufletu-mi arde într-o palmă de scrum,
Cu lanțuri mă strâng, îmi întunec vederea,
Și cu crucea în spate plec iarăși la drum.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 16 декабря 2024
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 185
Стихи из этой категории
CÂND ALVARO MUNÉRA A ÎNGENUNCHIAT
Corida stă să-nceapă, urma să curgă sânge,
Tribunele sunt pline, cerul s-a-ntunecat...
Alvaro Múnera, văzând rivalul plânge --
Era un taur tânăr, de nimic vinovat.
În acest dans al morții, pașii s-au frânt sub zare,
Ei s-au privit tăcuți — o teamă fără glas,
Taurul nu lovea… privea cu-nspăimântare
Iar Alvaro, zdrobit, sabia și-a retras.
Strigau mulțimile, se fluturau batiste,
Dar nu mai era luptă, ci-un timp care-a-mpietrit,
Cum să ucizi o viață, oricât ar fi de tristă
Ce vine din iubirea Celui ce ne-a zidit?
Putea fi el în locul celui sortit pieirii
Dar a avut curajul de-a nu se-mpotrivi,
Și s-a lăsat purtat pe brațele iubirii --
Nu mai era în stare cu sabia lovi.
Cu mâna tremurândă, i-a atins fruntea lată,
Taurul s-a oprit cu coarnele-n nisip,
În inima arenei, s-a născut o soartă:
Un om a-ngenunchiat ... un suflet n-a pierit.
Nu era sânge-n ring, ci lacrimi neplătite,
Pe fața unui om ce-n sfârșit a-nțeles:
Că forța nu te-nalță, iar moartea nu-i dreptate —
Că gloria ucide și lasă gol ... deșert.
A plecat în tăcere, huiduit de mulțime,
Dar taurul, rămas, l-a privit ușurat —
Două inimi bătând, printr-o clipă sublimă,
Schimbând o lege veche… în adevăr curat.
Și-n fiecare noapte, acea zi îl străbate:
Taurul n-a murit. Sânge nu a mai curs.
Dar nu de groază plânge, ci de-o sfântă dreptate:
Că a ales iubirea… și-un drum cu fruntea sus.
Acum, bătrân și-n umbră, cu sufletu-mpăcat,
Își amintește totul — și-n gândul lui se-nchină.
Că într-o lume oarbă, un suflet a salvat
Cel care-a-ngenunchiat lângă blânda-i inimă!
Acesta-i adevărul acelei zile triste
Al celui ce-a purces pe-un drum mai luminat,
Ce-a renunțat la glorii și deșarte vise
Din milă pentru taurul, la moarte condamnat...
_________
Aceasta nu este o simplă poezie despre o arenă.
Este o mărturisire despre un suflet care, în fața mulțimii flămândă după sânge, a ales iubirea.
Este povestea reală a lui Alvaro Múnera, un fost toreador care, în mijlocul spectacolului, a privit în ochii taurului și a văzut acolo nu un dușman, ci o rugă.
Și-a îngenuncheat în fața vieții, nu din slăbiciune, ci dintr-o forță pe care doar cei ce înțeleg durerea o pot atinge.
Această poezie este despre acel moment.
Despre clipa în care sabia a căzut, iar inima s-a ridicat în har.
Politica doare
Ce-a ajuns țara acum ?
Ajungi să spui,tot e minciună,
Minciună-i vorba ce-o arunci
Spunând că viața-i mai bună.
Mai bună viața pentru cine?
Ce-a fost sătac ,sărac rămâne
Căci leafa ta doi bani nu face,
Te mustră soața apoi tace.
Și vezi vitrinele încărcate
Găsești în ele tot ce vrei
Dar prețurile nu-s de noi
Copii flămânzi ,flămânzi și goi.
Sunt mulți ca mine,vai de ei
Muncim din greu ,dar nu avem lei
Leii noștri n-au valoare
S-au dus schimbați peste hotare.
Voi,ce azi cârmuiți țara
Pe unde vă petreceți vara?
De unde atâtea milioane?
Le-ați primit comisioane?
Psalmi - LXIX - Dorul de cer
Când îmi ridic ochii către cer,
nu văd doar stele —
ci durerea unei lumi ce tânjește.
Ochii mei sunt plini de dorul de Tine, Doamne,
un dor care mă arde
și mă înalță către mângâierea necunoscută,
Fiindcă Tu nu ceri jertfe din mâini tremurătoare,
ci o inimă smerită,
care caută lumina Ta, chiar și când n-o vede.
Sufletele noastre sunt o candelă mică,
dar Tu ai făgăduit că o vei aprinde
și nu o vei lăsa să se stingă.
În pustiu, am căutat apa,
dar am găsit doar nisip.
În noapte, am căutat lumina,
dar am găsit doar umbrele proprii.
Și totuși, în fiecare pas,
mi-am amintit de cerul pe care l-am pierdut.
Nu mă întreba ce-i cerul,
Doamne,
căci cerul este dorul de Tine
și chemarea care vine dinlăuntru.
Dă-mi, Doamne, o clipă de răgaz
pentru a putea simți iarăși pacea cerului,
și un dor adânc ce mă va purta
dincolo de orice durere.
De unde vin...
De unde vin așa târziu, nu știu,
Și sunt umbrit pieziș de vreme,
Mi-s gândurile toate în sicriu,
Și le aprind la căpătâi poeme.
Străbat alei înăbușite-n frunze,
Printre copaci dansează o țigancă,
Înalta vârstă își cere mii de scuze,
Și-și caută grăbită loc pe-o bancă.
Cad frunze ca-ntr-o tristă despărțire,
Foșnesc duios săltate-n dans de vânt,
Și toamna doarme în a mea privire,
Și-n frunze mă afund ca-ntr-un mormânt.
Îmi cântă greierii romantici și târzii,
Balade despre trandafiri și arme,
Foșnesc copaci sub stele argintii,
Și-ntregul parc în mine parcă doarme.
Tăcerea-mi stinge aprinsele poeme,
La fel mă sting sub frunze de arin,
Iar toamna-n măruntaie îmi geme,
Și-ntreabă frunzele... de unde vin!
E negru
Și dacă ramuri bat în geam,
Eu mă ridic să-ntreb copacul:
"Ar fi posibil că încerci
Să-mi spui în noapte adevărul?”
Dar nu răspunzi,
Îmi spui să plec.
Și-n beznă vise nu visez,
Cum zboară praf de stele văd,
De frică-a ce-ar putea să fie
Atunci când ochii nu privesc.
Un freamăt viu în frunze verzi,
Un tremur scurt de gânduri:
E negru, negru chiar și-n zori
Neînțelesul lumii;
Chiar dacă luna raza-și pierde,
În timp ce norii-ascund planete,
Oricum e negru, tot mai rece,
Acest mister al lumii.
Acolo, într-un sat uitat de lume,
Acolo, într-un sat uitat de lume,
Un biet batrân, sărac acuma vine.
La un bogat, să fie ajutat,
Că este singur şi neajutorat.
La tine acuma, am venit să-ţi spun,
Fă-ţi milă om bogat, că sunt pe drum.
Eu nu am casă, bani şi nici mâncare,
Fă-ţi milă tu ,de mine de te doare.
De când copii mei, din sat s-au dus,
Cu toţii mie, casa mi-au vândut.
Şi am rămas bătrân şi fără casă,
Nu îţi cer, decât o pâine dacă îţi pasă.
Bogatul el se uită, c-am lung la bătrânel,
Şi de odată, cu paşii mici ajunge lângă el.
De unde vrei să îţi dau, eu bani şi pâine,
Când astea, nu îmi ajunge chiar şi mie?
Atunci bătrânul,tare supărat şi necăjit,
Cu capul, el lăsat în jos a şi pornit.
Să meargă el, în altă parte şi să ceară.
De foame el ,bătrânul să nu moară.
Şi a tot mers bătrânul, supărat şi necăjit,
Şi de o dată ,pe ulită a întâlnit.
Un om ce sta, pe bancă la poartă şi privea,
S-a dus la el, spunându-i lui povestea sa.
Nu mică însă lui ,ia fost acum mirarea,
Să vadă că acest om, îi este lui scăparea.
Să-i dea lui bani, mâncare şi o pâine,
Şi la primit acolo, în casă până mâine.
A doua zi de dimineaţă, în zori el a plecat,
Şi mii de mulţumiri, la omul acela el a dat.
Şi a plecat din nou, pe drum dar în zadar,
Sperând ,că soarta bună îi va surâde iar.
Şi când credea ,că totul pentru el e terminat,
O rază de lumină, în noapte spre el sa îndreptat.
Şi raza de odată, lui ia luminat cărarea,
Şi Dumnezeu din cer, ia fost salvarea.
Nu plânge om sărac şi neajutorat,
De astăzi tu ,vei locui colea în acest palat.
Şi vei avea de toate şi bani şi chiar mâncare,
Nu plânge, nimic nu este la întâmplare.
Şi iată timpul a trecut, bătrânul a ajuns bogat,
Şi de odată cineva, bătea la poartă la palat.
Deschide poarta ,că sunt sărac şi nu am eu mâncare,
Eu am venit acum la tine, că îmi este foame tare.
Spre poartă acum bătrânul, încet se îndreaptă,
Şi îl zări acum ,pe omul cel bogat la poartă.
Dar el cândva mâncare, a cerut la acest bogat,
Însă bogatul la lăsat, în stradă şi a plecat.
Şi îl invită în casă, cu el să stea la masă,
Şi să îi arate ,că lui acum de el îi pasă.
Cu ochii în lacrimi el, ia spus povestea sa,
Atunci bogatul a început, încet a suspina.
Te rog bătrâne, pe mine tu acum mă iartă,
Eu nu am crezut să ajung, să am această soartă.
Tot timpul am crezut, că am să fiu un om bogat,
Dar dintr-o dată soarta, mie o palmă ea mi-a dat.
Şi am ajuns acum pe drum, flămând şi fără casă,
Copiii m-au dat afară şi lor de mine nu le pasă.
Şi acum la bătrâneţe, hoinăresc pe drum flămând,
Nu am crezut că voi ajunge, aşa nici când.
Şi ce folos că am avut, cândva familie şi avere,
Dacă acum la bătrâneţe, nu am măcar o mângâiere.
Ori cine în viaţa ,poate fii cândva bogat,
Dar ce folos dacă atunci ,pe nimeni eu nu am ajutat !
CÂND ALVARO MUNÉRA A ÎNGENUNCHIAT
Corida stă să-nceapă, urma să curgă sânge,
Tribunele sunt pline, cerul s-a-ntunecat...
Alvaro Múnera, văzând rivalul plânge --
Era un taur tânăr, de nimic vinovat.
În acest dans al morții, pașii s-au frânt sub zare,
Ei s-au privit tăcuți — o teamă fără glas,
Taurul nu lovea… privea cu-nspăimântare
Iar Alvaro, zdrobit, sabia și-a retras.
Strigau mulțimile, se fluturau batiste,
Dar nu mai era luptă, ci-un timp care-a-mpietrit,
Cum să ucizi o viață, oricât ar fi de tristă
Ce vine din iubirea Celui ce ne-a zidit?
Putea fi el în locul celui sortit pieirii
Dar a avut curajul de-a nu se-mpotrivi,
Și s-a lăsat purtat pe brațele iubirii --
Nu mai era în stare cu sabia lovi.
Cu mâna tremurândă, i-a atins fruntea lată,
Taurul s-a oprit cu coarnele-n nisip,
În inima arenei, s-a născut o soartă:
Un om a-ngenunchiat ... un suflet n-a pierit.
Nu era sânge-n ring, ci lacrimi neplătite,
Pe fața unui om ce-n sfârșit a-nțeles:
Că forța nu te-nalță, iar moartea nu-i dreptate —
Că gloria ucide și lasă gol ... deșert.
A plecat în tăcere, huiduit de mulțime,
Dar taurul, rămas, l-a privit ușurat —
Două inimi bătând, printr-o clipă sublimă,
Schimbând o lege veche… în adevăr curat.
Și-n fiecare noapte, acea zi îl străbate:
Taurul n-a murit. Sânge nu a mai curs.
Dar nu de groază plânge, ci de-o sfântă dreptate:
Că a ales iubirea… și-un drum cu fruntea sus.
Acum, bătrân și-n umbră, cu sufletu-mpăcat,
Își amintește totul — și-n gândul lui se-nchină.
Că într-o lume oarbă, un suflet a salvat
Cel care-a-ngenunchiat lângă blânda-i inimă!
Acesta-i adevărul acelei zile triste
Al celui ce-a purces pe-un drum mai luminat,
Ce-a renunțat la glorii și deșarte vise
Din milă pentru taurul, la moarte condamnat...
_________
Aceasta nu este o simplă poezie despre o arenă.
Este o mărturisire despre un suflet care, în fața mulțimii flămândă după sânge, a ales iubirea.
Este povestea reală a lui Alvaro Múnera, un fost toreador care, în mijlocul spectacolului, a privit în ochii taurului și a văzut acolo nu un dușman, ci o rugă.
Și-a îngenuncheat în fața vieții, nu din slăbiciune, ci dintr-o forță pe care doar cei ce înțeleg durerea o pot atinge.
Această poezie este despre acel moment.
Despre clipa în care sabia a căzut, iar inima s-a ridicat în har.
Politica doare
Ce-a ajuns țara acum ?
Ajungi să spui,tot e minciună,
Minciună-i vorba ce-o arunci
Spunând că viața-i mai bună.
Mai bună viața pentru cine?
Ce-a fost sătac ,sărac rămâne
Căci leafa ta doi bani nu face,
Te mustră soața apoi tace.
Și vezi vitrinele încărcate
Găsești în ele tot ce vrei
Dar prețurile nu-s de noi
Copii flămânzi ,flămânzi și goi.
Sunt mulți ca mine,vai de ei
Muncim din greu ,dar nu avem lei
Leii noștri n-au valoare
S-au dus schimbați peste hotare.
Voi,ce azi cârmuiți țara
Pe unde vă petreceți vara?
De unde atâtea milioane?
Le-ați primit comisioane?
Psalmi - LXIX - Dorul de cer
Când îmi ridic ochii către cer,
nu văd doar stele —
ci durerea unei lumi ce tânjește.
Ochii mei sunt plini de dorul de Tine, Doamne,
un dor care mă arde
și mă înalță către mângâierea necunoscută,
Fiindcă Tu nu ceri jertfe din mâini tremurătoare,
ci o inimă smerită,
care caută lumina Ta, chiar și când n-o vede.
Sufletele noastre sunt o candelă mică,
dar Tu ai făgăduit că o vei aprinde
și nu o vei lăsa să se stingă.
În pustiu, am căutat apa,
dar am găsit doar nisip.
În noapte, am căutat lumina,
dar am găsit doar umbrele proprii.
Și totuși, în fiecare pas,
mi-am amintit de cerul pe care l-am pierdut.
Nu mă întreba ce-i cerul,
Doamne,
căci cerul este dorul de Tine
și chemarea care vine dinlăuntru.
Dă-mi, Doamne, o clipă de răgaz
pentru a putea simți iarăși pacea cerului,
și un dor adânc ce mă va purta
dincolo de orice durere.
De unde vin...
De unde vin așa târziu, nu știu,
Și sunt umbrit pieziș de vreme,
Mi-s gândurile toate în sicriu,
Și le aprind la căpătâi poeme.
Străbat alei înăbușite-n frunze,
Printre copaci dansează o țigancă,
Înalta vârstă își cere mii de scuze,
Și-și caută grăbită loc pe-o bancă.
Cad frunze ca-ntr-o tristă despărțire,
Foșnesc duios săltate-n dans de vânt,
Și toamna doarme în a mea privire,
Și-n frunze mă afund ca-ntr-un mormânt.
Îmi cântă greierii romantici și târzii,
Balade despre trandafiri și arme,
Foșnesc copaci sub stele argintii,
Și-ntregul parc în mine parcă doarme.
Tăcerea-mi stinge aprinsele poeme,
La fel mă sting sub frunze de arin,
Iar toamna-n măruntaie îmi geme,
Și-ntreabă frunzele... de unde vin!
E negru
Și dacă ramuri bat în geam,
Eu mă ridic să-ntreb copacul:
"Ar fi posibil că încerci
Să-mi spui în noapte adevărul?”
Dar nu răspunzi,
Îmi spui să plec.
Și-n beznă vise nu visez,
Cum zboară praf de stele văd,
De frică-a ce-ar putea să fie
Atunci când ochii nu privesc.
Un freamăt viu în frunze verzi,
Un tremur scurt de gânduri:
E negru, negru chiar și-n zori
Neînțelesul lumii;
Chiar dacă luna raza-și pierde,
În timp ce norii-ascund planete,
Oricum e negru, tot mai rece,
Acest mister al lumii.
Acolo, într-un sat uitat de lume,
Acolo, într-un sat uitat de lume,
Un biet batrân, sărac acuma vine.
La un bogat, să fie ajutat,
Că este singur şi neajutorat.
La tine acuma, am venit să-ţi spun,
Fă-ţi milă om bogat, că sunt pe drum.
Eu nu am casă, bani şi nici mâncare,
Fă-ţi milă tu ,de mine de te doare.
De când copii mei, din sat s-au dus,
Cu toţii mie, casa mi-au vândut.
Şi am rămas bătrân şi fără casă,
Nu îţi cer, decât o pâine dacă îţi pasă.
Bogatul el se uită, c-am lung la bătrânel,
Şi de odată, cu paşii mici ajunge lângă el.
De unde vrei să îţi dau, eu bani şi pâine,
Când astea, nu îmi ajunge chiar şi mie?
Atunci bătrânul,tare supărat şi necăjit,
Cu capul, el lăsat în jos a şi pornit.
Să meargă el, în altă parte şi să ceară.
De foame el ,bătrânul să nu moară.
Şi a tot mers bătrânul, supărat şi necăjit,
Şi de o dată ,pe ulită a întâlnit.
Un om ce sta, pe bancă la poartă şi privea,
S-a dus la el, spunându-i lui povestea sa.
Nu mică însă lui ,ia fost acum mirarea,
Să vadă că acest om, îi este lui scăparea.
Să-i dea lui bani, mâncare şi o pâine,
Şi la primit acolo, în casă până mâine.
A doua zi de dimineaţă, în zori el a plecat,
Şi mii de mulţumiri, la omul acela el a dat.
Şi a plecat din nou, pe drum dar în zadar,
Sperând ,că soarta bună îi va surâde iar.
Şi când credea ,că totul pentru el e terminat,
O rază de lumină, în noapte spre el sa îndreptat.
Şi raza de odată, lui ia luminat cărarea,
Şi Dumnezeu din cer, ia fost salvarea.
Nu plânge om sărac şi neajutorat,
De astăzi tu ,vei locui colea în acest palat.
Şi vei avea de toate şi bani şi chiar mâncare,
Nu plânge, nimic nu este la întâmplare.
Şi iată timpul a trecut, bătrânul a ajuns bogat,
Şi de odată cineva, bătea la poartă la palat.
Deschide poarta ,că sunt sărac şi nu am eu mâncare,
Eu am venit acum la tine, că îmi este foame tare.
Spre poartă acum bătrânul, încet se îndreaptă,
Şi îl zări acum ,pe omul cel bogat la poartă.
Dar el cândva mâncare, a cerut la acest bogat,
Însă bogatul la lăsat, în stradă şi a plecat.
Şi îl invită în casă, cu el să stea la masă,
Şi să îi arate ,că lui acum de el îi pasă.
Cu ochii în lacrimi el, ia spus povestea sa,
Atunci bogatul a început, încet a suspina.
Te rog bătrâne, pe mine tu acum mă iartă,
Eu nu am crezut să ajung, să am această soartă.
Tot timpul am crezut, că am să fiu un om bogat,
Dar dintr-o dată soarta, mie o palmă ea mi-a dat.
Şi am ajuns acum pe drum, flămând şi fără casă,
Copiii m-au dat afară şi lor de mine nu le pasă.
Şi acum la bătrâneţe, hoinăresc pe drum flămând,
Nu am crezut că voi ajunge, aşa nici când.
Şi ce folos că am avut, cândva familie şi avere,
Dacă acum la bătrâneţe, nu am măcar o mângâiere.
Ori cine în viaţa ,poate fii cândva bogat,
Dar ce folos dacă atunci ,pe nimeni eu nu am ajutat !
Другие стихотворения автора
Adu-mă la mal…
E tulbure apa,
Și vâsla mi-e ruptă,
Vântul nu suflă,
Și totu-i o luptă.
De vin înspre tine,
Din cer iarăși tună,
Și simt că în mine,
Se naște-o furtună.
Valuri înalte,
De trup mi se sparg,
Și tâmpla mi-e velă,
Iar pieptul catarg.
Odiseea e grea,
Iubirea mă roade,
Și inima-i prinsă,
În ale tale năvoade.
Adu-mă la mal,
Și plângi cu ochi viu,
Ca-n lacrima ta,
Naufragiu-mi să-l știu.
Hai cântă mutule
Hai cântă mutule că-s surd,
Să-mi crească păpădia în ureche,
Afară-i soare, eu sunt ud,
Și beau cu mine în pereche.
Păzea că vine viața acasă,
Și moartea mi-i metresă,
Ascunde târfa pe sub masă,
Ori plimbă îngerul în lesă.
Hai cântă mutule întruna,
Pe moarte bag-o în vioară,
Ciupește corzile ca-ntodeauna,
Ca ea să geamă iar viața să mă doară.
Fata morgana
Iubita mea, te întreb nefiresc,
Trecutul pe unde-ți mai cântă?
Copacii din jur îmi șoptesc,
Că-n pădure sunt urme de sfântă.
Iubita mea, te întreb curios,
Pasul pe unde-ți apare?
Izvorul ce curge sfios,
Te-a văzut undeva lângă soare.
Iubita mea, te întreb temător,
Inima cine ți-o cere ?
Ieri, un nebun vânător,
Căuta să vâneze himere.
Iubita mea, voi pleca după tine,
Pe pământ, prin cer, pe sub ape.
Departe, cât piciorul mă ține
Sau aici, undeva pe aproape…
Unde să-mi astâmpăr prigoana,
Unde să aflu, pe fata morgana.
Sunt viu...
Sunt viu în cea mai cruntă rătăcire,
Cu tâmpla spartă-n porți ce nu mai sunt,
Și mi se face sete de iubire,
Când omul se întoarce în pământ.
Mă țin de colțuri vechi, de disperare,
Cu ochii larg deschiși, dar prea târzii,
Și simt cum mi se rupe pe spinare,
Un Dumnezeu abandonat de-ai săi copii.
Nu-mi dați nimic, nici milă, nici iertare,
Mi-e toată vina templu și blestem,
Și-n mine zace-o liniște prea mare,
Ce urlă-n cele șapte tronuri ca un semn.
Un câmp de bătălie mi-e credința,
În care sunt și victimă, și glonț,
Și-n fiecare noapte accept sentința,
Și-o port la gât ca pe-un gablonț.
Mi-e trupul greu, de gânduri care sapă,
Spre un mormânt ce nu s-a construit,
Iar sufletul — o haină prea curată,
Pentru noroiul ce zilnic m-a hrănit.
Să nu mă plângeți, n-am murit degeaba,
Am ars pe dinăuntru, fără fum,
Și-am dus în mine-atâta întuneric,
Că mi-a ieșit din ochi un fel de drum.
Acum rămân, pe veci, o rană care scrie,
O amintire grea, de necuprins,
Și dacă vreți dreptatea să se știe,
Eu n-am cerut nimic și totuși… am învins.
Sub crucea amintirii
Azi ochii tăi mi-alungă revenirea,
Iar pașii-mi plâng pe alei pustii,
Pe cerul stins îmi rătăcesc privirea,
Și sunt pierdut, căci nu mai vii...
Ai învelit cu liniște durerea,
Dar n-ai știut s-o smulgi din rădăcini,
Și cresc lăstari amari ca fierea,
Pe care îi stârpim cuprinși de vini.
Și totuși, în privirea ta rămâne,
Acea scânteie ce încă focul ține,
Nu cer să ard, ci doar pot spune,
Că m-aș topi deodată-n tine.
Poveste
Sub mângâierea ta mă gudur,
Și-n ochii-ți negri rătăcesc,
Și zbor năuc precum un flutur,
Iar aripi tot mai lungi îmi cresc.
Pe pielea ta mă pierd în alb,
Și mă înalț, și punct devin,
Și-mi pari o boabă de smarald,
Crescută-n poala unui crin.
În ochii tăi îmi caut leac,
Amorul meu e numai rană,
Subit în lacrimi mi te-mbrac,
Ca să îmi stai în colț de geană.
Ne este visul pur și-nalt,
Și goi ne tăvălim prin iarbă,
Și ne privim cu ochii celuilalt,
În lumea noastră oarbă...
Adu-mă la mal…
E tulbure apa,
Și vâsla mi-e ruptă,
Vântul nu suflă,
Și totu-i o luptă.
De vin înspre tine,
Din cer iarăși tună,
Și simt că în mine,
Se naște-o furtună.
Valuri înalte,
De trup mi se sparg,
Și tâmpla mi-e velă,
Iar pieptul catarg.
Odiseea e grea,
Iubirea mă roade,
Și inima-i prinsă,
În ale tale năvoade.
Adu-mă la mal,
Și plângi cu ochi viu,
Ca-n lacrima ta,
Naufragiu-mi să-l știu.
Hai cântă mutule
Hai cântă mutule că-s surd,
Să-mi crească păpădia în ureche,
Afară-i soare, eu sunt ud,
Și beau cu mine în pereche.
Păzea că vine viața acasă,
Și moartea mi-i metresă,
Ascunde târfa pe sub masă,
Ori plimbă îngerul în lesă.
Hai cântă mutule întruna,
Pe moarte bag-o în vioară,
Ciupește corzile ca-ntodeauna,
Ca ea să geamă iar viața să mă doară.
Fata morgana
Iubita mea, te întreb nefiresc,
Trecutul pe unde-ți mai cântă?
Copacii din jur îmi șoptesc,
Că-n pădure sunt urme de sfântă.
Iubita mea, te întreb curios,
Pasul pe unde-ți apare?
Izvorul ce curge sfios,
Te-a văzut undeva lângă soare.
Iubita mea, te întreb temător,
Inima cine ți-o cere ?
Ieri, un nebun vânător,
Căuta să vâneze himere.
Iubita mea, voi pleca după tine,
Pe pământ, prin cer, pe sub ape.
Departe, cât piciorul mă ține
Sau aici, undeva pe aproape…
Unde să-mi astâmpăr prigoana,
Unde să aflu, pe fata morgana.
Sunt viu...
Sunt viu în cea mai cruntă rătăcire,
Cu tâmpla spartă-n porți ce nu mai sunt,
Și mi se face sete de iubire,
Când omul se întoarce în pământ.
Mă țin de colțuri vechi, de disperare,
Cu ochii larg deschiși, dar prea târzii,
Și simt cum mi se rupe pe spinare,
Un Dumnezeu abandonat de-ai săi copii.
Nu-mi dați nimic, nici milă, nici iertare,
Mi-e toată vina templu și blestem,
Și-n mine zace-o liniște prea mare,
Ce urlă-n cele șapte tronuri ca un semn.
Un câmp de bătălie mi-e credința,
În care sunt și victimă, și glonț,
Și-n fiecare noapte accept sentința,
Și-o port la gât ca pe-un gablonț.
Mi-e trupul greu, de gânduri care sapă,
Spre un mormânt ce nu s-a construit,
Iar sufletul — o haină prea curată,
Pentru noroiul ce zilnic m-a hrănit.
Să nu mă plângeți, n-am murit degeaba,
Am ars pe dinăuntru, fără fum,
Și-am dus în mine-atâta întuneric,
Că mi-a ieșit din ochi un fel de drum.
Acum rămân, pe veci, o rană care scrie,
O amintire grea, de necuprins,
Și dacă vreți dreptatea să se știe,
Eu n-am cerut nimic și totuși… am învins.
Sub crucea amintirii
Azi ochii tăi mi-alungă revenirea,
Iar pașii-mi plâng pe alei pustii,
Pe cerul stins îmi rătăcesc privirea,
Și sunt pierdut, căci nu mai vii...
Ai învelit cu liniște durerea,
Dar n-ai știut s-o smulgi din rădăcini,
Și cresc lăstari amari ca fierea,
Pe care îi stârpim cuprinși de vini.
Și totuși, în privirea ta rămâne,
Acea scânteie ce încă focul ține,
Nu cer să ard, ci doar pot spune,
Că m-aș topi deodată-n tine.
Poveste
Sub mângâierea ta mă gudur,
Și-n ochii-ți negri rătăcesc,
Și zbor năuc precum un flutur,
Iar aripi tot mai lungi îmi cresc.
Pe pielea ta mă pierd în alb,
Și mă înalț, și punct devin,
Și-mi pari o boabă de smarald,
Crescută-n poala unui crin.
În ochii tăi îmi caut leac,
Amorul meu e numai rană,
Subit în lacrimi mi te-mbrac,
Ca să îmi stai în colț de geană.
Ne este visul pur și-nalt,
Și goi ne tăvălim prin iarbă,
Și ne privim cu ochii celuilalt,
În lumea noastră oarbă...