Tâmpla lumii...
Pe tâmpla lumii curge-o ceară vie,
Topită-n rugi și-n sânge neînceput,
Iar timpul, ca o veche liturghie,
Se zămislește-n trup de nou-născut.
Sub ceruri albe, îngerii bocesc,
Cu aripi roase de-un blestem tăcut,
Iar omul, mândru, poartă chip regesc,
Căci fără el, geneza n-ar fi început.
Pustii altare gem fără lumină,
Din sfinte vase curge doar noroi,
Iar crinii albi sunt murdăriți de tină,
Pe pieptul morților cu ochii goi.
Nici clopotul nu ne mai dă chemarea,
Sunt oase-n ele, nu ecou de stele,
O lume-nfrântă își trage răsuflarea,
Căzînd în somnul morții lângă ele.
Spre răsărit se frânge o tăcere,
O umbră vie-n ziduri scrijelește,
Iar din abis, o zeitate cere,
Să îi slujim cu toți orbește.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 16 апреля
Комментарий: 1
Просмотры: 93
Комментарий
Стихи из этой категории
Schimbare
Au apărut lanțuri și-n occident,
Gardul e mai înalt decât casa,
Ochiul e mult mai atent,
Pe trupuri mai strâmtă-i cămașa.
Au apărut iar vremuri ciudate,
Vorbim din priviri nu din gură,
Şi asta numim reţinuţi, libertate,
Iar casa ni-i un fel de celulă.
Plaga se-ntinde încet peste lume,
De pază soldații ne stau pe la porți,
Avem buletine cu nume postume,
Și om devenim după ce suntem morți.
Aplauze, aplauze, trăiască știința,
Dați foc la biserici și la icoane,
În cip-uri păstrați toată credința,
Și-n inima goală înfigeți piroane.
Să nu mă treziți...
Încă un adio mi-e teamă că nasc,
Se zbate în cord pe-o arteră,
Gândul cu mintea întruna mi-l pasc,
Doar carnea din mine mai speră.
Cu un ghimpe în ochi sunt silit să privesc,
Înot în obsesii și nervul mă roade,
Un cer fără îngeri mi-e dat să iubesc,
Și murmur întruna cuvinte schiloade.
Mă împiedic de mine la fiece pas,
Și iar mă ridic, și iar mă aștept,
Vreau ca să strig dar nu mai am glas,
Și-o frică de mine m-apasă în piept.
Caut pământ cât mai departe de lume,
Pădurea mi-o fac duhovnic și leac,
Copacii să strige în ecou al meu nume,
Galbenul toamnei pe veci să-l îmbrac.
Freamătul frunzei mi-e glasul de mamă,
În scorburi m-ascund cu ochi umeziți,
Mă mângâie umbre și somnul mă cheamă,
Adio, prieteni! Să nu mă treziți...
La școală!
Aștern în fața voastra ca prefața,
Un adevăr și-un mod de viață,
Voința și munca ce-am depus,
Și-n toate am avut, sprijin de Sus
Aminte îmi aduc cu mare bucurie,
Și de a mea frumoasă copilărie,
Când mama mea, în sat croitoreasa,
M-a învațat să merg eu și la coasă
Dar tot a mea măicuță bună,
Îmi tot spunea lună de lună,
Doar cine-nvața mai mereu,
Va fi el ajutat de Dumnezeu
Prin clasele primare am trecut,
Și alfabetul să--l învat, mi-a plăcut,
Chiar dacă uneori împins la spate,
Eu în ghiozdan am purtat carte
În clasa-ntâi și-a două am învățat,
De lampă seara m-am ajutat,
Curent electric în casă nu aveam,
Și doar curent și frig venit din geam
Ziua mergeam cu vitele pe luncă,
Când iarba începea să crească,
Iar seara învățam cu mama carte,
Știind că doar așa voi avea parte
Cu mine mama a muncit din greu,
Ca eu să fiu un premiant mereu,
Și am avut și șnur albastru pus,
Prin sat mergeam semeț, cu capul sus
Năzbâtiile toate erau făcute zilnic,
Mereu spuneam că n-am greșit nimic,
Dar mama nu era prea ușor păcălită,
Și îmi dădea constant porția mărită
Clasele primare le-am terminat,
Și la liceu la Dorohoi am aplicat,
Era o școală de urmat și învățat,
Și profil de mate-fizică-am urmat
Ușor nu prea mi-a fost aici deloc,
Și zilnic mă plângeam că n-am noroc,
Iar în cămin, în internat am fost cazat,
Și zi de zi eu la cantină am mâncat
La început totul părea prea greu,
Pentr-un copil timid cum eram eu,
Acasă aș fi vrut să mă întorc la toți,
Dar mama înțeleaptă a zis..nu poți
Văzând că nu e cale de întors defel,
Am încercat din greu să fiu altfel,
Zilnic spunàndu-mi să nu chiulesc,
Și pe ai mei părinți, să-i răsplătesc
Ușor, ușor m-am adaptat din mers,
Și negativul din minte, mi l-am șters,
Zilnic eu învățam și meditații luam,
Și după masă, eu atletismul practicam
Și din copilul fără vreo perspectivă,
Am devenit omul cu multă inițiativă,
Cu rezultate bune și mult realism,
Și cu medalii obținute..la atletism
Liceul din păcate nu a durat o veșnicie,
Unde-au fost clipe minunate și feerie,
Colegi frumoși, adolescenți dotați,
Cu-n scop în viață și bine educați
Examenele au fost luate toate,
Cu note bune și pe realitate,
Iar în final și Diploma de absolvire,
Venind, ca actul final..de mulțumire
Și multă carte s-a-nvățat, stiu bine,
Și matematică și fizică pe ,,pâine",
Iar mulți din noi intrați la facultăți,
Și deveniți în ani ,,Oameni"...cu-abillităti!
Scrisă de Cezar în amintirea anilor
de școală primară și liceală!
Pe curând!
MANIFEST
Trăim în nepăsare și totuși nu ne pasă,
Alarma e reală, dar ignoranța crasă,
Ne temem de pericol, dar nu îl prevenim,
Și știm fără îndoială, că sunt dușmani străini.
Românii patrioți au dus multe războaie,
Dar nu de cucerire, ci doar de apărare,
Cu regi, cu domnitori, cu oameni curajoși,
Toți au pornit la luptă, eroi între eroi.
Nu ne mai plângem morții, ci ei ne plâng pe noi,
Că am lasat o țara săracă în nevoi,
Ne pleacă tineretul la muncă-n țări străine,
Părinții să-și ajute să cumpere o pâine.
Copii cu haine rupte, nu se mai duc la școală,
E tare frig în clase și suferă de foame,
Nu mai au nici ghiozdane, nici bani pentru tablete,
Azi, școala e modernă și mulți nu au nici ghete.
Avem conducători și oameni de ispravă,
Nu prea le place cinstea, de ce ar face treabă?
Se încurcă în citate cu fler spiritual,
Când oamenii mor cu zile, pe holuri în spital.
Români din toată țara și cei plecați afară,
Fortificați puterea cu dragoste de țară,
La graniță să fie tot timpul zid uman,
Să ne apărăm poporul, de oricare dușman!
Păcat nespovedit
Gândul îmi doarme sus pe lucarne,
Un ochi mi se zbate rănit și nervos,
Nordul și sudul îmi intră prin carne,
Iar estul și vestul îmi iese prin os,
Îți scriu poezii mai lungi și mai triste,
Și vântul le poartă pe frunze de toamnă,
Tu stai ca măicuță și citești acatiste,
Amorul fierbinte neștiind ce înseamnă.
Îngeri te-ndeamnă să cânți din psaltire,
Inima-ți bate în ritmuri de toacă,
Pogoară minuni în chilii, mănăstire,
Duhovnici, păcate, de pe tine dezghioacă.
Rămân împietrit ca o statuie uitată,
Iar rănile mele sunt acum cimitir,
Și frunza de toamnă se simte trădată,
Și cred c-am să mor ca un ultim martir.
Prohodul să-mi cânți sub un clopot nervos,
Apoi doar tăcere și nici un cuvânt…
Căci vreau să aud cum îmi intră țărâna în os,
Crucea cum geme și groapa urlând.
Schimbare
Au apărut lanțuri și-n occident,
Gardul e mai înalt decât casa,
Ochiul e mult mai atent,
Pe trupuri mai strâmtă-i cămașa.
Au apărut iar vremuri ciudate,
Vorbim din priviri nu din gură,
Şi asta numim reţinuţi, libertate,
Iar casa ni-i un fel de celulă.
Plaga se-ntinde încet peste lume,
De pază soldații ne stau pe la porți,
Avem buletine cu nume postume,
Și om devenim după ce suntem morți.
Aplauze, aplauze, trăiască știința,
Dați foc la biserici și la icoane,
În cip-uri păstrați toată credința,
Și-n inima goală înfigeți piroane.
Să nu mă treziți...
Încă un adio mi-e teamă că nasc,
Se zbate în cord pe-o arteră,
Gândul cu mintea întruna mi-l pasc,
Doar carnea din mine mai speră.
Cu un ghimpe în ochi sunt silit să privesc,
Înot în obsesii și nervul mă roade,
Un cer fără îngeri mi-e dat să iubesc,
Și murmur întruna cuvinte schiloade.
Mă împiedic de mine la fiece pas,
Și iar mă ridic, și iar mă aștept,
Vreau ca să strig dar nu mai am glas,
Și-o frică de mine m-apasă în piept.
Caut pământ cât mai departe de lume,
Pădurea mi-o fac duhovnic și leac,
Copacii să strige în ecou al meu nume,
Galbenul toamnei pe veci să-l îmbrac.
Freamătul frunzei mi-e glasul de mamă,
În scorburi m-ascund cu ochi umeziți,
Mă mângâie umbre și somnul mă cheamă,
Adio, prieteni! Să nu mă treziți...
La școală!
Aștern în fața voastra ca prefața,
Un adevăr și-un mod de viață,
Voința și munca ce-am depus,
Și-n toate am avut, sprijin de Sus
Aminte îmi aduc cu mare bucurie,
Și de a mea frumoasă copilărie,
Când mama mea, în sat croitoreasa,
M-a învațat să merg eu și la coasă
Dar tot a mea măicuță bună,
Îmi tot spunea lună de lună,
Doar cine-nvața mai mereu,
Va fi el ajutat de Dumnezeu
Prin clasele primare am trecut,
Și alfabetul să--l învat, mi-a plăcut,
Chiar dacă uneori împins la spate,
Eu în ghiozdan am purtat carte
În clasa-ntâi și-a două am învățat,
De lampă seara m-am ajutat,
Curent electric în casă nu aveam,
Și doar curent și frig venit din geam
Ziua mergeam cu vitele pe luncă,
Când iarba începea să crească,
Iar seara învățam cu mama carte,
Știind că doar așa voi avea parte
Cu mine mama a muncit din greu,
Ca eu să fiu un premiant mereu,
Și am avut și șnur albastru pus,
Prin sat mergeam semeț, cu capul sus
Năzbâtiile toate erau făcute zilnic,
Mereu spuneam că n-am greșit nimic,
Dar mama nu era prea ușor păcălită,
Și îmi dădea constant porția mărită
Clasele primare le-am terminat,
Și la liceu la Dorohoi am aplicat,
Era o școală de urmat și învățat,
Și profil de mate-fizică-am urmat
Ușor nu prea mi-a fost aici deloc,
Și zilnic mă plângeam că n-am noroc,
Iar în cămin, în internat am fost cazat,
Și zi de zi eu la cantină am mâncat
La început totul părea prea greu,
Pentr-un copil timid cum eram eu,
Acasă aș fi vrut să mă întorc la toți,
Dar mama înțeleaptă a zis..nu poți
Văzând că nu e cale de întors defel,
Am încercat din greu să fiu altfel,
Zilnic spunàndu-mi să nu chiulesc,
Și pe ai mei părinți, să-i răsplătesc
Ușor, ușor m-am adaptat din mers,
Și negativul din minte, mi l-am șters,
Zilnic eu învățam și meditații luam,
Și după masă, eu atletismul practicam
Și din copilul fără vreo perspectivă,
Am devenit omul cu multă inițiativă,
Cu rezultate bune și mult realism,
Și cu medalii obținute..la atletism
Liceul din păcate nu a durat o veșnicie,
Unde-au fost clipe minunate și feerie,
Colegi frumoși, adolescenți dotați,
Cu-n scop în viață și bine educați
Examenele au fost luate toate,
Cu note bune și pe realitate,
Iar în final și Diploma de absolvire,
Venind, ca actul final..de mulțumire
Și multă carte s-a-nvățat, stiu bine,
Și matematică și fizică pe ,,pâine",
Iar mulți din noi intrați la facultăți,
Și deveniți în ani ,,Oameni"...cu-abillităti!
Scrisă de Cezar în amintirea anilor
de școală primară și liceală!
Pe curând!
MANIFEST
Trăim în nepăsare și totuși nu ne pasă,
Alarma e reală, dar ignoranța crasă,
Ne temem de pericol, dar nu îl prevenim,
Și știm fără îndoială, că sunt dușmani străini.
Românii patrioți au dus multe războaie,
Dar nu de cucerire, ci doar de apărare,
Cu regi, cu domnitori, cu oameni curajoși,
Toți au pornit la luptă, eroi între eroi.
Nu ne mai plângem morții, ci ei ne plâng pe noi,
Că am lasat o țara săracă în nevoi,
Ne pleacă tineretul la muncă-n țări străine,
Părinții să-și ajute să cumpere o pâine.
Copii cu haine rupte, nu se mai duc la școală,
E tare frig în clase și suferă de foame,
Nu mai au nici ghiozdane, nici bani pentru tablete,
Azi, școala e modernă și mulți nu au nici ghete.
Avem conducători și oameni de ispravă,
Nu prea le place cinstea, de ce ar face treabă?
Se încurcă în citate cu fler spiritual,
Când oamenii mor cu zile, pe holuri în spital.
Români din toată țara și cei plecați afară,
Fortificați puterea cu dragoste de țară,
La graniță să fie tot timpul zid uman,
Să ne apărăm poporul, de oricare dușman!
Păcat nespovedit
Gândul îmi doarme sus pe lucarne,
Un ochi mi se zbate rănit și nervos,
Nordul și sudul îmi intră prin carne,
Iar estul și vestul îmi iese prin os,
Îți scriu poezii mai lungi și mai triste,
Și vântul le poartă pe frunze de toamnă,
Tu stai ca măicuță și citești acatiste,
Amorul fierbinte neștiind ce înseamnă.
Îngeri te-ndeamnă să cânți din psaltire,
Inima-ți bate în ritmuri de toacă,
Pogoară minuni în chilii, mănăstire,
Duhovnici, păcate, de pe tine dezghioacă.
Rămân împietrit ca o statuie uitată,
Iar rănile mele sunt acum cimitir,
Și frunza de toamnă se simte trădată,
Și cred c-am să mor ca un ultim martir.
Prohodul să-mi cânți sub un clopot nervos,
Apoi doar tăcere și nici un cuvânt…
Căci vreau să aud cum îmi intră țărâna în os,
Crucea cum geme și groapa urlând.
Другие стихотворения автора
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
În brațele tale...
Lunecă-n noapte
Luna ușor,
În brațele tale
Eu caut amor.
Zumzăie greieri
Plini de uimire,
În brațele tale
Eu caut iubire.
Scapără stele
Purtându-și făclia,
În brațele tale
Eu simt veșnicia.
Somnu-ți înalță
Vise regale,
Eu caut întruna
Brațele tale...
Stau nopţi în şir
Stau nopţi în şir şi tot privesc,
La stelele din univers,
Mă mir, socot şi tot gândesc,
Că totuşi au ceva lumesc.
Şi-a lor lucire învăpăiată,
Ba roşie, ba galbenă lămâi,
Mi-aduce aminte de acea fată,
Pe care am sarutat-o întâi.
Iar forma lor cerească,
Îmi pare că-i leit,
Icoana părintească,
Sub care am trăit.
Şi-a lor cădere de pe cer,
Când lasă-n urmă o pată,
E a mea durere de mai ieri,
Când a plecat şi al meu tată.
Cuvântul cel viu...
Cuvîntul cel viu nu se naște din rimă,
Ci-n umbrele unde durerile cresc,
El poartă pe frunte cununa divină,
Și-n spate un clopot cu sunet ceresc.
Nu vrei să-l atingi, căci te arde în piept,
Dar strigă în tine ca-ntr-un pustiu,
E versul nespus, e dorul nedrept,
E clipa ce n-a fost și totuși o știu.
Și-apoi, dacă moartea s-ar face cuvînt,
Și viața o rugă sub cerul tăcut,
Eu tot aș cînta până intru-n pământ,
Vrăjit de întâiul și eternul sărut.
Întrebați de izvoare ce n-au adăpat,
De pășuni ce n-au văzut iarba crescând,
Și scrieți cu sîngele care-a lăsat,
Pe sufletul gol, un cuvînt tremurînd.
Căci versul nu curge din gîndul uscat,
Ci dintr-o rană ce-n taină s-a -nchis,
Din tremurul tainic al gândului dat,
Prin mâna ce curge încet peste scris.
Diagnostic
Îmi bate-n cap asurzitor un clopot,
Şi-mi cântă toaca în urechi,
Iar sângele îmi dă în clocot,
Doar inima-mi rămâne de priveghi.
Miroase-n jur căţuiul cu tămâie,
Eu zac la pat fără de vlagă,
Pe mama rog un pic să mai rămâie,
Lumini spre cer încep să mă atragă.
Prăpădul simt chiar lângă mine,
Îmi rod prescura de la căpătâi,
Blesteme să rostesc îmi vine,
Dar mă întorc la vorba cea dintâi.
Nici vraci, nici doctori nu-mi ştiu boala,
Citesc prin cărţi şi prin tratate,
În timp, eu mă topesc ca ceara,
Şi zilele mi-s numărate.
Dar o habotnică bătrână de prin sat,
C-un trup firav şi mersul nefiresc,
Îi spune mamei de boala care zac,
Şi anume, infarct duhovnicesc.
Globalizare
E vremea când gândacii se răscoală,
Păianjenul nici pânza nu mai țese,
Elevul e bolnav de-atâta școală,
Dar nimănui nu pare să-i mai pese.
Așa e acum cu scara inversată,
Când unu și cu unu egal trei,
Și nu mai știi de e băiat sau fată,
Chiar dacă scoți și haina de pe ei.
Se strâng în cerc profeții fără nume,
Și-nvârt idei, dar toate-s de prisos,
Și-n lumea-ntreagă pare să răsune,
Un cântec fals, și mult contagios.
Pe străzi, lumina-i stinsă de-ntuneric,
Iar oamenii își pierd mereu chemarea,
Un chip de lut privindu-se himeric,
Refuză să mai vadă iar schimbarea.
Acum nici vântul n-are libertate,
Iar ploi se anunță numai la comandă,
Și cerul strigă cu-n tunet ca de moarte,
Că nu mai vrea să fie a omului ofrandă.
Se scurg pe drumuri chipuri fără țintă,
La fiecare colț o lume se destramă,
Te uiți în jur, și ești vânat de-o flintă,
Fărâma de curaj îți tremură de teamă.
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
În brațele tale...
Lunecă-n noapte
Luna ușor,
În brațele tale
Eu caut amor.
Zumzăie greieri
Plini de uimire,
În brațele tale
Eu caut iubire.
Scapără stele
Purtându-și făclia,
În brațele tale
Eu simt veșnicia.
Somnu-ți înalță
Vise regale,
Eu caut întruna
Brațele tale...
Stau nopţi în şir
Stau nopţi în şir şi tot privesc,
La stelele din univers,
Mă mir, socot şi tot gândesc,
Că totuşi au ceva lumesc.
Şi-a lor lucire învăpăiată,
Ba roşie, ba galbenă lămâi,
Mi-aduce aminte de acea fată,
Pe care am sarutat-o întâi.
Iar forma lor cerească,
Îmi pare că-i leit,
Icoana părintească,
Sub care am trăit.
Şi-a lor cădere de pe cer,
Când lasă-n urmă o pată,
E a mea durere de mai ieri,
Când a plecat şi al meu tată.
Cuvântul cel viu...
Cuvîntul cel viu nu se naște din rimă,
Ci-n umbrele unde durerile cresc,
El poartă pe frunte cununa divină,
Și-n spate un clopot cu sunet ceresc.
Nu vrei să-l atingi, căci te arde în piept,
Dar strigă în tine ca-ntr-un pustiu,
E versul nespus, e dorul nedrept,
E clipa ce n-a fost și totuși o știu.
Și-apoi, dacă moartea s-ar face cuvînt,
Și viața o rugă sub cerul tăcut,
Eu tot aș cînta până intru-n pământ,
Vrăjit de întâiul și eternul sărut.
Întrebați de izvoare ce n-au adăpat,
De pășuni ce n-au văzut iarba crescând,
Și scrieți cu sîngele care-a lăsat,
Pe sufletul gol, un cuvînt tremurînd.
Căci versul nu curge din gîndul uscat,
Ci dintr-o rană ce-n taină s-a -nchis,
Din tremurul tainic al gândului dat,
Prin mâna ce curge încet peste scris.
Diagnostic
Îmi bate-n cap asurzitor un clopot,
Şi-mi cântă toaca în urechi,
Iar sângele îmi dă în clocot,
Doar inima-mi rămâne de priveghi.
Miroase-n jur căţuiul cu tămâie,
Eu zac la pat fără de vlagă,
Pe mama rog un pic să mai rămâie,
Lumini spre cer încep să mă atragă.
Prăpădul simt chiar lângă mine,
Îmi rod prescura de la căpătâi,
Blesteme să rostesc îmi vine,
Dar mă întorc la vorba cea dintâi.
Nici vraci, nici doctori nu-mi ştiu boala,
Citesc prin cărţi şi prin tratate,
În timp, eu mă topesc ca ceara,
Şi zilele mi-s numărate.
Dar o habotnică bătrână de prin sat,
C-un trup firav şi mersul nefiresc,
Îi spune mamei de boala care zac,
Şi anume, infarct duhovnicesc.
Globalizare
E vremea când gândacii se răscoală,
Păianjenul nici pânza nu mai țese,
Elevul e bolnav de-atâta școală,
Dar nimănui nu pare să-i mai pese.
Așa e acum cu scara inversată,
Când unu și cu unu egal trei,
Și nu mai știi de e băiat sau fată,
Chiar dacă scoți și haina de pe ei.
Se strâng în cerc profeții fără nume,
Și-nvârt idei, dar toate-s de prisos,
Și-n lumea-ntreagă pare să răsune,
Un cântec fals, și mult contagios.
Pe străzi, lumina-i stinsă de-ntuneric,
Iar oamenii își pierd mereu chemarea,
Un chip de lut privindu-se himeric,
Refuză să mai vadă iar schimbarea.
Acum nici vântul n-are libertate,
Iar ploi se anunță numai la comandă,
Și cerul strigă cu-n tunet ca de moarte,
Că nu mai vrea să fie a omului ofrandă.
Se scurg pe drumuri chipuri fără țintă,
La fiecare colț o lume se destramă,
Te uiți în jur, și ești vânat de-o flintă,
Fărâma de curaj îți tremură de teamă.
Silvia Mihalachi