Jurnalul unui marinar

 

Se surpă țărmul dintre corabie și mare, 

Iar orizontul parcă nu mai are zare,

Vreo câteva sirene se zbenguie în larg, 

Iar valuri lovesc crâncen în pânze și catarg. 

 

Se-ntunecă și cerul, și marea e o noapte, 

Nisipul auriu miroase a piersici coapte, 

Vagi cânturi de sirenă spre cer se risipesc, 

Iar marea cu-al ei farmec în mine o topesc. 

 

Și din adâncuri urcă umbre cu tente azurii,

Ca niște vechi corăbii ce astăzi sunt stafii,

Îmi scormonesc tăcerea cu șuiere de vânt,

De parcă marea-și plânge toți morții pe pământ.

 

La cârmă stă hazardul, bătrân și dușmănos,

Cărând printr-o maree din lume ce-i frumos, 

Iar eu întorc busola spre nordul dinlăuntru,

Acolo unde singur îmi șade-ntruna gândul. 

 

Sirenele nu cântă, ci plâng în limbi uitate,

În scoici în care timpul a strâns singurătate;

Le-ascult și simt că marea, va scrie iar și iar,

Cu litere de spumă, jurnalul unui marinar.


Категория: Различные стихи

Все стихи автора: Gabriel Trofin poezii.online Jurnalul unui marinar

Дата публикации: 16 ноября

Timp de citire: ~2 min.

Просмотры: 7

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

Am scris...

 

Am scris despre viață și moarte,

Cu slove din carne și sânge,

Cu lacrimi și clipe deșarte,

Cu plânsuri ce ochiul își plânge.

 

Am scris despre tine și îngeri,

Cu nesomn și clipe amare,

Despre mine și marile frângeri,

Despre gândul ce nu vrea să mai zboare.

 

Am scris despre oameni și lume,

Despre abstract și  divin,

Cu versuri ce-aveau să rezume,

Unde plecăm și de unde venim.

 

Am scris despre scris și înscrisuri,

Despre cosmos și ce-a mai rămas,

Dar lumea cu ale ei compromisuri,

În proteste de stradă le-a ars.

 

Apoi s-au strâns să mă-nfrunte,

Insultându-mi întruna versetul,

Și mi-au scris cu jăratec pe frunte:

Iată poetul...!

Еще ...

Spre-al casei pridvor…

 

Mă uit în oglindă și-adesea tresar,

Îmi văd ochii stinși ca un vechi felinar,

Și caut scânteie în ruguri și aștri,

S-aprindă din nou ai mei iriși albaștri.

 

Mă simt un Cioran exilat în mansardă,

Cu-n dor de Sibiu gata să-l ardă,

Cu vraful de cărți ce-mi doarme pe piept,

Clopotul turlei, îl doresc, și-l aștept.

 

Mă simt un Brâncuși la Paris evadat,

De țară și amici alungat și trădat,

Cu piatra în os și lemnul în sânge,

Dalta în mână mi se vaită și plânge.

 

Și vai, sunt bătrân, și adesea pierdut,

Sub bărbie vioara îmi doinește tăcut,

Pe Champs-Elysees cu pas românesc,

La fel ca Enescu lăcrimând pribegesc.

 

Și vatra-i aprinsă, oriunde-aș pleca,

Ea arde în mine, mă cheamă, mă vrea,

Căci sufletul meu, e nesfârșitul izvor,

Ce curge alene spre-al casei pridvor.

Еще ...

La cules de lacrimi

 

La cules de lacrimi,

De pe obraz de român,

Am trecut prin patimi,

Şi suflet străbun.

 

La cules de dor,

Din inima sa,

Am plutit pe un nor,

Prin care fulger-o stea.

 

La cules de iubire,

Din suflet şi neam,

Am simţit tresărire,

Ce la alţii n-o am.

 

La cules de lacrimi,

De pe obraz de ţăran,

E o durere continuă,

Şi-o suferinţă de neam.

 

 

 

Еще ...

Ploaia

 

Va veni ploaia, croncăne corbi,

O zdreanță e haina ce mândru o port,

Iar norii-s albaștri în ochii mei orbi,

Și vântul în spate, îl car și-l suport.

 

Va veni ploaia, cerul e negru,

Mai negru decât îmi e dat ca să văd,

Toamna își cară cortegiul funebru,

Pământul din urmă urlă a prăpăd.

 

Ploaia va șterge cărările roase,

Și frunzele roșii ce zac în noroi,

Bastonul agăț de crengile joase,

Pădurea șoptește cu voci de strigoi.

 

Sub smogul de ceață poiana e mută,

Tăcerea își duce veșmintele reci,

Suflarea pătrunde prin scoarța căzută,

Să-și caute-n taină locuri de veci.

 

Va veni ploaia căci frigul pătrunde,

Sub zdreanța mea veche, subțire,

Iar drumul de mine parcă se-ascunde,

Și începe să plouă a despărțire.

 

Șiroaiele curg sub pasu-mi stingher,

Talpa-mi frământă în clisa amară,

Plânge al meu umblet pierdut în eter,

Și ochiu-mi înghite întuneric din seară.

 

 

Еще ...

Mănânc pământ..

 

Mănânc pământ și nu mă satur,

Miros ca un Adam la început,

Cu moartea împart adesea patul,

Și-mi face împachetări cu lut.

 

Mă scald etern în apă vie,

Apoi îngurgitez din nou pământ,

Și fac aceeași veșnică prostie,

La zei mă-nchin prin legământ.

 

Îmi cresc pe spate aripi plate,

Cu care doar abisul să-l ating,

Nicicând de ceruri să am parte,

Ci în pământ cu ele să mă-nfing.

 

Sunt tânăr și-aș mânca un colț de stea,

Și-aș sta la aceeași masă cu divinul,

Dar doar pământ am dreptul a mânca,

Și în noroaie să îmi fermenteze vinul.

 

Mănânc pământ și sunt îndestulat,

Miros ca un Adam demult trecut,

Și singur mă foiesc plângând în pat,

Căci moartea nu mai are lut.

Еще ...

Romanță

 

Făptură, dulce făptură, ochi de lumină,

Ce cobori pe raza gălbuie, ca o felină,

Pe-un freamăt de noapte îmi intri-n odaie,

Somnul îmi mângâi cu-n murmur de ploaie,

(Fricoasă, inima-mi bate în palmele tale),

Și plângi peste ceruri cu aurori boreale.

 

Hai vino, străino, și dulce îmi cântă pe buze,

În colțul gurii, frânge-mi al lunii surâs,

Pune-mi la creștet îngeri cu mame lăuze,

Și ochi de fecioare ce niciodată n-au plâns.

 

Apoi du-mă departe, la ani-lumină de casă,

Pe cea din ultimă stea, să te cer de mireasă,

Să mă caute pământul, să-ntrebe odaia de mine,

Să las totu-n urmă și toate să-mi fie străine,

Să fim doar noi doi...goi, în eden, şi orbiţi,

S-alergăm după şarpe, ca să fim ispitiţi...

 

Hai vino, iubito, hoțește fură-mi săruturi,

Din ochii albaștri, să-mi plângă doar fluturi,

Stoarce-mi pe tâmple amurguri de îngeri,

Iar inima arsă, cu inima ta să mi-o sângeri.

 

 

Еще ...

Стихи из этой категории

Nimeni nu ne vede !

Azi,e o zi diferită de cea de ieri,

Azi, plouă și vântul face prăpăd,

Stau lângă geam îngrozit de ce văd,

Produsele grădinii, cum toate se pierd.

 

Case, cartiere, sate luate de ape,

Oameni disperați, alții morți

Luați de puhoaie fără veste cu toți

Fără nici-o șansă să scape.

 

De ce natura nu mai ține cu noi?

Sau cine ne pedepsește voit?

Omul a primit o viață în dar

Scurtă, s-o lase în pace măcar.

 

Plâng odată cu ei,văd lume disperată

Eu am o casă simplă care mă așteaptă

Închid ușa și știu că-i a mea,un loc 

Unde mă adăpostesc și în ger aprind un foc.

 

Suntem oamenii mulți cu păreri diferite

Dar parcă suntem obiecte zburătoare

Durerea aproapelui nu ne mai doare ?

Sentimentele de omenie sunt anulate ?

 

Economii, economii până la sânge

La apă, la căldură, la lumină, la benzină,

Cureaua s-a rupt, nu se mai poate strânge

Biet popor român, tu nu ai nici-o vinnă.

 

Vinovați sunt cei din vârful puterii,

Când au început, ca hoții vânzarea țării

Românii, să-i blestemăm să nu-și găsească locul

Doar în iad să-i ardă căința și focul.

Еще ...

colaj//2

fior de singurătate,

cerul-și apleacă tâmpla rece,

mai aproape

de zbuciumul valurilor.

 

șuvițe de păr argintiu,

intr-un zbor frenetic  de fluturi ,

ating copacii.

 

câțiva călători solitari,

așteaptă

la colțuri de străzi

sau după garduri,

chemarea

la cină.

 

Еще ...

Viața mea.

Barza m-a adus la revoluție,

Viața e continuă evoluție.

Mama a fost lăsată pe masă,

Doctorul a plecat acasă.

 

Am fost mare cât un pește,

Asistentul m-a scos cu un clește.

De atunci am rămas cu dizabilități,

În schimb am dobândit abilități.

 

Unii mă văd normal,

Alții mă consideră anormal.

Gândesc cu inima și sufletul,

La mine e apt creierul.

 

Sufletul îmi e curat,

Inima nimeni încă nu mi-a furat.

Mi-a fost ucis încrederea,

Vreau să-mi găsesc iubirea.

 

Unii se uită cu silă,

Urăsc cuvântul milă.

De șase ani stau in azile,

Vreau să am frumoase zile

Еще ...

Spre zborul tău

Spre zborul tău dulce,

Florile cântă cu al lor destin,

Pe un lac, un nufăr duce

Zarea sufletului senin.

 

Plutește pe aripile norilor,

Spre drumul tău cristalin,

Ce plânge inima zorilor,

Fluierul al său lin.

 

— O, natură tăcută,

Ce plângi în visul meu,

Luminează-mi ziua cea trecută,

Lângă tine voi fi mereu.

 

Oglinda suferinței ce se topește,

Iar sufletul meu fin parcurge,

Spre steaua albă ce strălucește,

Izvorul albastru curge.

 

Într-o noapte albă de vis,

Ce pleacă sufletele-n univers,

Spre soarele de aur trimis,

Lacrimile tale s-au șters.

 

Un fior ce-mi cântă,

Cu lacrimile înghețate,

Spre un ocean ce se avântă,

Florile dezghețate.

 

Ziua e un suflet-dor,

Ce-mi bate inima tristă,

Și-mi răsare un fior,

Știind că undeva există.

 

Picături de stele,

Ce curg din cer

Și mă duc cu ele,

Cu sufletul sincer.

 

Ochii tăi de vis,

Ce-mi străpung inima,

Amorul tău nu ți l-am zis,

Ce-mi topește lacrima.

 

Stau pe un lac și sufăr,

Iar codrul își închide cerul lin,

Curgând picături de sânge pe nufăr,

Cu un destin senin.

 

Zilele zboară și curg,

În ochii tăi de cristal,

Ce pleacă spre amurg,

Spre razele fără egal.

 

Închide-ți ochii de petale,

Căci nu mai pot fără tine,

Spre o ramură de cristale,

Zboară în ceruri cu bine.

 

 

 

Еще ...

1 Iunie

Ne e mut sufletul de zâmbete

Zâmbete celeste, suflate de copii

Pe-ale noastre frunți bătătorite 

De paradigme tot mai încâlcite 

Uităm că suntem toți copii!

 

Ei sunt speranță, ei sunt rouă

Ei sunt astrele-aurii

Ce dau nouă, norilor, răgaz

Să scuturăm atâta ploaie

Povarnic suntem încărcați

 

În simplitatea lor zeiască, reușesc

Cu un surâs încântător să ne privească

Neîncetat cuprinzători ne întăresc

Ne readuc copilăria noastră cea primară

În felul lor platonic, ce mult ne înfloresc !

 

Marius Ene, Polonia, 01.06.2024

Еще ...

Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !

În frumosul meu, oraş dunărean,

Două statui, impunătoare eu am.

Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,

Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.

 

Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,

În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.

Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,

Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.

 

Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,

Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.

Să îl apere, de armatele romane invadatoare,

Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.

 

Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,

Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.

Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,

Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.

 

Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,

Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.

Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,

Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.

 

Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,

Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.

Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,

Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍