Dintre ruini de biserici
Dintre ruini de biserici,
Acatiste adun,
Calc peste feţe de clerici,
Preparând aghiazmă-n ceaun.
Ascult gălăgia din cimitir,
Morţii se revoltă în groapă,
Căci li s-a pus pe sălaşuri bir,
Şi peste ei o alta se sapă.
E o absenţă de simţuri în lume,
Demonii iubire îţi oferă,
Popii în tradiţionale costume,
Blesteme peste tine proferă.
Cad cete de îngeri din cer,
Scântei erup din morminte,
Am devenit al lumii gropnicer,
Şi cânt liturghii fără cuvinte.
Nemângâiaţi se sting atei,
Pe braţele mele întinse,
Boltesc credinţă pentru ei,
Sub lumânări în post aprinse.
Plâng sfinţii arhangheli în taină,
Pustnici în grote se închină,
Să porţi creştine acea haină,
Care te-mbracă în lumina divină.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 24 сентября 2023
Просмотры: 638
Стихи из этой категории
Ninge...
Azi ninge... când mai tare, când mai încet
Fulgi de zăpadă pe obraz mi se aștern
Se topesc imediat de la atâta căldură
Din suflet.... și gândul mă fură...
Mă duce într-un april de tine uitat
Când la o îmbrățișare m-ai invitat...
Aveam tâmpla lipită de pieptul tău gol
Și buzele îmi aveau parfum de Merlot.
Azi ninge... ninge cu amintirea
Când ochii îți admirau privirea
Fulgi pe obraz se topesc șiroaie
Pentru un vin și-o ultimă îmbratișare...
Și ninge...ninge cu spor
Speranța bate într-un ecou,
Că fulgii și pe ai tăi obraji se aștern
Și-ți amintesc că mi-ai fost drag...enorm.
Mereu …
Mereu am zburat cu aripa frântă,
Mereu am umblat şchiopătând,
Ascult pe mama cum cântă,
Privesc pe tata plângând…
Mereu mi-a fost teamă de mine,
Mereu am ales un alt drum,
Clocot mi-a fost sângele-n vine,
Trăirea… scânteie şi scrum.
Mereu am avut o grijă în plus,
N-am ascultat de sfat ori dojană,
La mulţi vorbe acide le-am spus,
Pe toţi, îi port acum ca pe-o rană.
Albastru
Dorinţa te cheamă, iubire albastră,
în poarta iertării o umbră sihastră
aşteaptă fiorul în prag de-nserare
sărutul de-atunci rătăcit pe cărare.
Eşti visul născut din arcada iubirii,
un vals petrecut pe vioara simţirii,
privirea şi trupul, arcuşul şi struna,
în geamăt de stele mirată stă luna.
Albastră e calea spre pleoapa lăsată
pe ochiu-ncărcat cu tăcere-ncarnată,
din cerul scăldat cu azurul privirii
vorbesc doar scântei în viforniţa firii.
Albastrul aşteaptă regina din visuri,
să fii mântuirea-n ascunse hăţişuri
ce inima-mi ţintuie făr’ de scăpare,
adu-mi paradisul să-mi fie cântare.
Aşterne-ţi privirea pe trupu-mi vioară
să-mi fremete coarda lăsată să moară,
răsfiră-ţi sărutul din plânsul sălbatic
prin toamna născută de timpul apatic.
E albul din iarnă-n albastrele doruri
în noaptea-nfrăţită cu sfintele coruri,
aşteaptă o umbră poemul să-l spună
iubirii albastre trecând prin furtună.
În poarta iertării stăm mână în mână,
sunt zorii aproape, albastru se-ngână,
visat-am albastru în ziua întâia,
albastre sunt doruri ce trec nemurirea.
Floare de mai (stai)
Tu, frumoasă floare de mai.
Cu-n zâmbet scos ca din rai.
Lasă-ți pletele să curgă,
Pe umerii tăi s-ajungă.
Ochii tăi cei cafenii,
Îmi dau fiori inimii.
Și cu tenul măsliniu,
N-apuc mâine să mai fiu.
Și ai păr ca abanosul,
Oi fi oare norocosul?
Și parfumul tău floral,
Lasă-n mine-un puls vital.
Și te-am prăpădit în vânt
Și căzut-am la pământ.
Tu zburai peste mormânt,
Eu de dor eram flămând!
Ai fost o floare de mai,
Topită-n aburii de ceai.
Și îți simt mirosul tare,
Tu, vis… doar asemănare.
Dragă Mărie!
Simt cum mă-ndrăgostesc din nou
De tine scumpa mea soție,
Credeam că nu mai pot să spun
Ce mult eu te iubesc...Mărie
Sunt ani de când ești lângă mine
Și totul pare o rutină,
Dar de lipsești mai mult de-o zi
Ceva în mine începe să suspină
Abia atunci încep să simt
Că tu îmi ești jumatea,
Și tot ce fac iese pe dos
Iar ziua o confund cu noaptea
Timpul parcă se alungește
Până ce pragul case-l treci,
Inima cu greu se potolește
Și îmi doresc să nu mai pleci
Da cred că asta e iubirea
Și dragostea adevărată,
E ceea ce nu poți descrie
Iar el și ea mereu..se-așteaptă!
Ninge...
Azi ninge... când mai tare, când mai încet
Fulgi de zăpadă pe obraz mi se aștern
Se topesc imediat de la atâta căldură
Din suflet.... și gândul mă fură...
Mă duce într-un april de tine uitat
Când la o îmbrățișare m-ai invitat...
Aveam tâmpla lipită de pieptul tău gol
Și buzele îmi aveau parfum de Merlot.
Azi ninge... ninge cu amintirea
Când ochii îți admirau privirea
Fulgi pe obraz se topesc șiroaie
Pentru un vin și-o ultimă îmbratișare...
Și ninge...ninge cu spor
Speranța bate într-un ecou,
Că fulgii și pe ai tăi obraji se aștern
Și-ți amintesc că mi-ai fost drag...enorm.
Mereu …
Mereu am zburat cu aripa frântă,
Mereu am umblat şchiopătând,
Ascult pe mama cum cântă,
Privesc pe tata plângând…
Mereu mi-a fost teamă de mine,
Mereu am ales un alt drum,
Clocot mi-a fost sângele-n vine,
Trăirea… scânteie şi scrum.
Mereu am avut o grijă în plus,
N-am ascultat de sfat ori dojană,
La mulţi vorbe acide le-am spus,
Pe toţi, îi port acum ca pe-o rană.
Albastru
Dorinţa te cheamă, iubire albastră,
în poarta iertării o umbră sihastră
aşteaptă fiorul în prag de-nserare
sărutul de-atunci rătăcit pe cărare.
Eşti visul născut din arcada iubirii,
un vals petrecut pe vioara simţirii,
privirea şi trupul, arcuşul şi struna,
în geamăt de stele mirată stă luna.
Albastră e calea spre pleoapa lăsată
pe ochiu-ncărcat cu tăcere-ncarnată,
din cerul scăldat cu azurul privirii
vorbesc doar scântei în viforniţa firii.
Albastrul aşteaptă regina din visuri,
să fii mântuirea-n ascunse hăţişuri
ce inima-mi ţintuie făr’ de scăpare,
adu-mi paradisul să-mi fie cântare.
Aşterne-ţi privirea pe trupu-mi vioară
să-mi fremete coarda lăsată să moară,
răsfiră-ţi sărutul din plânsul sălbatic
prin toamna născută de timpul apatic.
E albul din iarnă-n albastrele doruri
în noaptea-nfrăţită cu sfintele coruri,
aşteaptă o umbră poemul să-l spună
iubirii albastre trecând prin furtună.
În poarta iertării stăm mână în mână,
sunt zorii aproape, albastru se-ngână,
visat-am albastru în ziua întâia,
albastre sunt doruri ce trec nemurirea.
Floare de mai (stai)
Tu, frumoasă floare de mai.
Cu-n zâmbet scos ca din rai.
Lasă-ți pletele să curgă,
Pe umerii tăi s-ajungă.
Ochii tăi cei cafenii,
Îmi dau fiori inimii.
Și cu tenul măsliniu,
N-apuc mâine să mai fiu.
Și ai păr ca abanosul,
Oi fi oare norocosul?
Și parfumul tău floral,
Lasă-n mine-un puls vital.
Și te-am prăpădit în vânt
Și căzut-am la pământ.
Tu zburai peste mormânt,
Eu de dor eram flămând!
Ai fost o floare de mai,
Topită-n aburii de ceai.
Și îți simt mirosul tare,
Tu, vis… doar asemănare.
Dragă Mărie!
Simt cum mă-ndrăgostesc din nou
De tine scumpa mea soție,
Credeam că nu mai pot să spun
Ce mult eu te iubesc...Mărie
Sunt ani de când ești lângă mine
Și totul pare o rutină,
Dar de lipsești mai mult de-o zi
Ceva în mine începe să suspină
Abia atunci încep să simt
Că tu îmi ești jumatea,
Și tot ce fac iese pe dos
Iar ziua o confund cu noaptea
Timpul parcă se alungește
Până ce pragul case-l treci,
Inima cu greu se potolește
Și îmi doresc să nu mai pleci
Da cred că asta e iubirea
Și dragostea adevărată,
E ceea ce nu poți descrie
Iar el și ea mereu..se-așteaptă!
Другие стихотворения автора
Nemurire
Îmi plânge îngerul pe umăr,
Din zile când mai scad un număr,
Ofrandă aduc la veșnicie,
Încă din fragedă pruncie.
Ca un fachir clepsidrele înghit,
Și nu știu cum de n-am murit,
Mi-e sângele complet înnisipat,
Iar timpul simt că a-nghețat.
Îmi sună orologii în urechi,
Rămân în urmă ca un ceas străvechi,
Se pare că-s ajuns de-acel blestem,
Ca să trăiesc precum Matusalem.
E clar că nu mai am remediu,
Și-s tânăr cum am fost în evul mediu,
Și-mi amintesc de viața amară,
Pe care-am dus-o-n era glaciară,
Azi plâng în raiuri pe la porți,
Repar și ung la subsuori roboți,
Şi-aș scrie întreaga mea biografie,
Dar nu există oceane de hârtie,
De aceea am să sculptez în piatră,
Toți munții ce îi am pe vatră,
Pământul să rămână pururi plat,
Şi dedesubt, și-n lung, și-n lat.
Telegramă
Am rătăcit prin neguri de cuvinte,
Căutător de sens în cer pustiu,
Și am dosit sub frunze-ngălbenite,
Al toamnei cânt ce păsările-l știu.
Am altoit cu versuri pomi și ruguri,
Sub ochii goi ai lumii prea grăbite,
Privirile le-au explodat în muguri,
Și au văzut pe ram poeme înflorite.
M-au recitat străini cu voci de piatră,
Și au rămas cu toții fără glas,
Un vraf de cărți am adunat pe vatră,
Pe care de sămânță-am să le las.
Am scris în umbre fără de contur,
Cu litere de foc, pe vânturi stinse,
Să-mi fie toată iarba împrejur,
O pajiște de librării încinse.
Voi fi uitarea scrisă pe pereți,
Un vis ce-n noapte se destramă,
O lacrimă din plânsuri de poeți,
Trimisă lumii într-o telegramă.
E toiul nopții...
E toiul nopții și încă-i supărare,
Iar steaua noastră pe cer n-a răsărit,
E ziua-n care nu este împăcare,
Când totul e pustiu, arid și părăsit.
E toiul nopții și încă se respiră,
E toamna care-ncet se pierde,
Și suntem frunze care se răsfiră,
Din ramura ce încă-i verde.
E toiul nopții și încă avem păreri,
Și parcă-n ușă bate primăvara,
Dar brusc apar de peste tot dureri,
Și infinit de lungă ni se pare seara.
E toiul nopții și încă avem timp,
Ca zorii zilei să ne prindă alături,
Și hai să facem nebunatic schimb,
Nimic pentru un pat și două pături.
E toiul nopții și stele au asfințit,
Iar vraja lunii veni să ne înhațe,
Și-n zori surprinși ne-am pomenit,
Pe jos dormind ținându-ne în brațe.
Om și destin
Un foc s-a aprins între lut și destine,
Un suflet curat mai tresare în sine,
Lacrimi au curs peste vremi risipite,
Și taine ascund încercări ne-mplinite.
Un glas se ridică din abisul tăcerii,
Un strigăt răsună sub masca durerii,
Nimic nu rămâne și totul e scrum,
Un zbor se oprește la margini de drum.
Rădăcinile mor în pământu-nghețat,
Un vis se destramă sub cerul crispat,
Chemarea se pierde prin ploaia de chin,
Absentă-i Lumina dintre om și destin.
Urme...
Ochii mi se cufund adânc în orbite,
Când ușa întredeschisă o zăresc,
Văd pe alocuri urme prea grăbite,
Ce înspre drum deodată se opresc.
Îmi pare că te-ai risipit precum o boare,
De-a lungul drumului ce-l tot privesc,
Și parcă-mi pleacă ochii la plimbare,
Că-n lipsa ta le este teamă că orbesc.
Și nu mă pot uita acum nici îndărăt,
Nimic nu-i mai sinistru ca o casă goală,
Și mă-nspăimânt profund de tot ce văd,
În casa cum se ruină ca de o boală.
Mă mistuie un foc pe dinăuntru,
Iar flacăra se-ntinde încet spre ușă,
Și-ai să auzi cândva, că înăuntru,
În urma ta lăsată e altă urmă de cenușă.
Sunt singur...
Sunt singur iar în goala casă,
Iar liniștea se-ascunde sub podea,
Și noaptea pleoapa mi-o apasă,
Dar ochiul treaz privește înspre ea.
Și îmi atârn de grindă ștreangul,
Călău fiindu-mi chiar absența sa,
O ploaie rece îmi susține hangul,
Iar ușa scârțâie plângând pe cineva.
Exact ca urșii nu-mi văd umbra,
Și simt că sufletul mi-e mort demult,
Iar demonii se dau de-a tumba,
Și-n urma lor doar vaiete se-aud.
Ți-am scris scrisori cu multe pagini,
Dar mesagerii îmi pare că-s ologi,
Și trist mai caut pierdutele imagini,
Cu lungi lunete ca vechii astrologi.
Dar asta a fost dorința cea mai mare,
Ca pasul tău să-l simt în urma mea,
Cât mersul meu trăi-va sub picioare,
Și pasul tău să calce veșnic dâra sa.
Dar singur merg și urma-n spate-i goală,
Și nu mai am nici cale, nici destin,
Pășesc agonic cu pasul plin de boală,
Și nu mai știu dacă mă duc ori dacă vin.
Absența ta-mi întunecă treptat privirea,
Nici nu mai știu de-i ziuă sau e noapte,
Și pipăi zorii și amurgul să-ți simt firea,
Și simt mirosu-ți crud de mere coapte.
Nici nu mai știu de-s tânăr ori bătrân,
La câtă așteptare mi s-a scurs prin vene,
Sub ștreang un gând mă paște să amân,
Iar viața-mi plânge-n hohote sub gene.
Sunt singur iar în goala casă,
Iar liniștea se-ascunde sub podea,
Și noaptea pleoapa mi-o apasă,
Iar ochiu-mi doarme liniștit sub ea.
Nemurire
Îmi plânge îngerul pe umăr,
Din zile când mai scad un număr,
Ofrandă aduc la veșnicie,
Încă din fragedă pruncie.
Ca un fachir clepsidrele înghit,
Și nu știu cum de n-am murit,
Mi-e sângele complet înnisipat,
Iar timpul simt că a-nghețat.
Îmi sună orologii în urechi,
Rămân în urmă ca un ceas străvechi,
Se pare că-s ajuns de-acel blestem,
Ca să trăiesc precum Matusalem.
E clar că nu mai am remediu,
Și-s tânăr cum am fost în evul mediu,
Și-mi amintesc de viața amară,
Pe care-am dus-o-n era glaciară,
Azi plâng în raiuri pe la porți,
Repar și ung la subsuori roboți,
Şi-aș scrie întreaga mea biografie,
Dar nu există oceane de hârtie,
De aceea am să sculptez în piatră,
Toți munții ce îi am pe vatră,
Pământul să rămână pururi plat,
Şi dedesubt, și-n lung, și-n lat.
Telegramă
Am rătăcit prin neguri de cuvinte,
Căutător de sens în cer pustiu,
Și am dosit sub frunze-ngălbenite,
Al toamnei cânt ce păsările-l știu.
Am altoit cu versuri pomi și ruguri,
Sub ochii goi ai lumii prea grăbite,
Privirile le-au explodat în muguri,
Și au văzut pe ram poeme înflorite.
M-au recitat străini cu voci de piatră,
Și au rămas cu toții fără glas,
Un vraf de cărți am adunat pe vatră,
Pe care de sămânță-am să le las.
Am scris în umbre fără de contur,
Cu litere de foc, pe vânturi stinse,
Să-mi fie toată iarba împrejur,
O pajiște de librării încinse.
Voi fi uitarea scrisă pe pereți,
Un vis ce-n noapte se destramă,
O lacrimă din plânsuri de poeți,
Trimisă lumii într-o telegramă.
E toiul nopții...
E toiul nopții și încă-i supărare,
Iar steaua noastră pe cer n-a răsărit,
E ziua-n care nu este împăcare,
Când totul e pustiu, arid și părăsit.
E toiul nopții și încă se respiră,
E toamna care-ncet se pierde,
Și suntem frunze care se răsfiră,
Din ramura ce încă-i verde.
E toiul nopții și încă avem păreri,
Și parcă-n ușă bate primăvara,
Dar brusc apar de peste tot dureri,
Și infinit de lungă ni se pare seara.
E toiul nopții și încă avem timp,
Ca zorii zilei să ne prindă alături,
Și hai să facem nebunatic schimb,
Nimic pentru un pat și două pături.
E toiul nopții și stele au asfințit,
Iar vraja lunii veni să ne înhațe,
Și-n zori surprinși ne-am pomenit,
Pe jos dormind ținându-ne în brațe.
Om și destin
Un foc s-a aprins între lut și destine,
Un suflet curat mai tresare în sine,
Lacrimi au curs peste vremi risipite,
Și taine ascund încercări ne-mplinite.
Un glas se ridică din abisul tăcerii,
Un strigăt răsună sub masca durerii,
Nimic nu rămâne și totul e scrum,
Un zbor se oprește la margini de drum.
Rădăcinile mor în pământu-nghețat,
Un vis se destramă sub cerul crispat,
Chemarea se pierde prin ploaia de chin,
Absentă-i Lumina dintre om și destin.
Urme...
Ochii mi se cufund adânc în orbite,
Când ușa întredeschisă o zăresc,
Văd pe alocuri urme prea grăbite,
Ce înspre drum deodată se opresc.
Îmi pare că te-ai risipit precum o boare,
De-a lungul drumului ce-l tot privesc,
Și parcă-mi pleacă ochii la plimbare,
Că-n lipsa ta le este teamă că orbesc.
Și nu mă pot uita acum nici îndărăt,
Nimic nu-i mai sinistru ca o casă goală,
Și mă-nspăimânt profund de tot ce văd,
În casa cum se ruină ca de o boală.
Mă mistuie un foc pe dinăuntru,
Iar flacăra se-ntinde încet spre ușă,
Și-ai să auzi cândva, că înăuntru,
În urma ta lăsată e altă urmă de cenușă.
Sunt singur...
Sunt singur iar în goala casă,
Iar liniștea se-ascunde sub podea,
Și noaptea pleoapa mi-o apasă,
Dar ochiul treaz privește înspre ea.
Și îmi atârn de grindă ștreangul,
Călău fiindu-mi chiar absența sa,
O ploaie rece îmi susține hangul,
Iar ușa scârțâie plângând pe cineva.
Exact ca urșii nu-mi văd umbra,
Și simt că sufletul mi-e mort demult,
Iar demonii se dau de-a tumba,
Și-n urma lor doar vaiete se-aud.
Ți-am scris scrisori cu multe pagini,
Dar mesagerii îmi pare că-s ologi,
Și trist mai caut pierdutele imagini,
Cu lungi lunete ca vechii astrologi.
Dar asta a fost dorința cea mai mare,
Ca pasul tău să-l simt în urma mea,
Cât mersul meu trăi-va sub picioare,
Și pasul tău să calce veșnic dâra sa.
Dar singur merg și urma-n spate-i goală,
Și nu mai am nici cale, nici destin,
Pășesc agonic cu pasul plin de boală,
Și nu mai știu dacă mă duc ori dacă vin.
Absența ta-mi întunecă treptat privirea,
Nici nu mai știu de-i ziuă sau e noapte,
Și pipăi zorii și amurgul să-ți simt firea,
Și simt mirosu-ți crud de mere coapte.
Nici nu mai știu de-s tânăr ori bătrân,
La câtă așteptare mi s-a scurs prin vene,
Sub ștreang un gând mă paște să amân,
Iar viața-mi plânge-n hohote sub gene.
Sunt singur iar în goala casă,
Iar liniștea se-ascunde sub podea,
Și noaptea pleoapa mi-o apasă,
Iar ochiu-mi doarme liniștit sub ea.