Din același fum
Din același fum
de speranță
de care depindeam, firul
ce s-a rupt, pierzanie.
Cerul mi-e tată
iar Marea mi-e mamă-
până și necunoscutul mi-e cunoscut;
dar tu mi-ești marea de Abis întruchipat.
Coșmarul.
Iar cum rădăcina unei flori se ofilește
în pământu’ Străin-
așa și rădăcina mea
se stinge încetișor…
În abisul de măști.
De nu știam de Cutia Pandorei
de speranța fragilă;
Miracolele nu ar fi fost adevărate;
dar…Teroarea a sosit.
Neglijența firii omenești,
Indiferența ta, ucide
cu Aparențe parfumate
și esențe de Galben.
E vina mea, oare?
Să iubesc acest Dar, sau să îl urăsc?...
căci acum lumea e o tornadă
de Amintiri ce mă țin captiv
în ceea ce numesc eu: “Coșmar de vise lucide”.
De nu îți place sau n-ai vrea,
Conștiința nu te poate vedea, iar nici tu pe ea;
Nici de aproape, nici la o vorbă distanță.
Chiar de te-ai preface.
Rece, ca cimentul scărilor lungi.
ca Vântul vâjiind în ochi, urechi și minte
nu îți pot simți Căldura.
căci Fumul e mai cald decât Grija ta.
Ace de ceas oprite în amintirile disperate
De Iubire, Armonie
Iar tu n-ai ajuns la Timp;
Nici nu vei fi.
Adio.
Și tot ce îmi Doream
Era Iubirea ta necondiționată;
Dorință Eșuată a unui Copil
Ce ajunge la sejurul Bătrâneții.
Și stau și mă întreb…
Cine Ești?
Poems in the same category
Cursa vieții
Nepoatei mele după altă mamă
Îi scriu de-aici, de dincolo de zare...
Că viața e ciudată pentru toți...
Un ghem de ață moale, fără rost.
Suntem ceea ce suntem toți
Niște mașini ce umblă fără roți,
Scoțând scântei ce ard pe fiecare,
Un singur drum și nicio altă cale.
Ne rupe din obraji, din ochi și din tot corpul
Asfaltul și prundișul ăsta tare...
Și-n fiecare răsărit de soare
Suntem mai mici și-ncepe să ne doară.
Ne salutăm plângând cu crucile din drum,
Spunând la cei ce se opresc un rămas-bun
Și împărțind din noi la fiecare
În cursa vieții la sfârșit se moare.
Filmul vieții
Oare de ce ne credem?
Atât de importanți?
Când în sceneta vieții,
Suntem simplii actanți.
Protagoniști în propriul film,
Dar am uitat,
Că scenariul propriu-zis,
E același, dar inversat.
Avem falsa impresie,
Că propriul "eu" este regizor,
Viața nu-ți face vreo concesie,
Destinul e revizor.
Lumină de reflector,
Căci doar așa ne place,
Actor-amator,
Ce nu știe să joace.
Doar pe prima pagină,
Numai cap de afiș,
Am plecat din paragină,
Ș-acum facem ascunziș.
Ne credem mai presus,
Și ne dăm importanță,
Dar mereu ne va privi de sus,
Onorata Instanță!
Pustnicul
Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.
Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.
Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.
Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.
Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.
Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.
Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.
Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.
Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.
Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.
Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.
La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.
Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.
„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.
Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”
Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.
„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.
Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.
Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”
Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.
Albastru amar
Mă strecor printre oameni când pe străzi rătăcesc,
Mă privesc... Îi privesc într-un mod arbitrar
N-am nici vlagă în oase, de păcate mustesc
Şi regrete tardive, de-un albastru amar.
Îi aud cum prin spate şuşotesc grobian,
Dar mă pierd în mulţime, ignorându-i barbar.
Las în lumea lor mică urme-adânci de titan,
În conştiinţa-ngheţată, de-un albastru amar.
Pe-acest drum înainte, paşii-mi calcă forţat
Peste flori de hârtie colorate bizar,
Clovni hidoşi îmi ţin calea, hohotind dezaxat,
Într-un circ cât o ţară, de-un albastru amar.
Şi când nicio-ntrebare nu-şi găseşte răspuns,
Eu mai caut căldură într-un colţ de sertar.
De am ţurţuri în suflet, nu vreun ger m-a pătruns,
Doar privirea ta, rece, de-un albastru amar.
Înconjurată de propriul gând
Îngândurată printre fum de țigară.
Blocată într-o agonie amară,
Înconjurată printre umbre străine,
Dorind ca totul să se termine.
Umblând prin întuneric crunt,
Și pierdută, mă scufund
Încercuită de neliniște tulburătoare,
Mă regăsesc într-o pădure fermecătoare.
Apoi, simt cum se stinge în vânt,
Fiecare sentiment frânt
Renăscând înapoi ca sacrificiu,
Pentru satisfacția păcătosului viciu.
Iluzia din Zori
În zori de zi, când soarele răsare,
Și când briza dă culoare în aer,
Natura-ntreagă parcă prinde viață,
După al nopții repaus, ea se trezește la viață.
Florile-și deschid petalele spre cer,
Zâmbește primordial frumosul giuvaer.
În fiecare colț, o nouă poveste se țese,
Fior de-ocean și valuri de cuvinte bine-alese.
Lumina zilei șoptește secrete nespuse,
Ecou îndepărtat de note în curcubeu ascunse.
Iar noi, martori tăcuți la spectacolul divin,
Croim drum prin iluzii, imagini în declin.
Purtați de valurile-nalte cu ritmul ancestral,
Jonglăm cu vise de spumă într-un dans existențial.
În complexitatea vieții, de valuri suntem duși,
De misterul naturii trădați, trădăm și-n lupte suntem prinși.
Cursa vieții
Nepoatei mele după altă mamă
Îi scriu de-aici, de dincolo de zare...
Că viața e ciudată pentru toți...
Un ghem de ață moale, fără rost.
Suntem ceea ce suntem toți
Niște mașini ce umblă fără roți,
Scoțând scântei ce ard pe fiecare,
Un singur drum și nicio altă cale.
Ne rupe din obraji, din ochi și din tot corpul
Asfaltul și prundișul ăsta tare...
Și-n fiecare răsărit de soare
Suntem mai mici și-ncepe să ne doară.
Ne salutăm plângând cu crucile din drum,
Spunând la cei ce se opresc un rămas-bun
Și împărțind din noi la fiecare
În cursa vieții la sfârșit se moare.
Filmul vieții
Oare de ce ne credem?
Atât de importanți?
Când în sceneta vieții,
Suntem simplii actanți.
Protagoniști în propriul film,
Dar am uitat,
Că scenariul propriu-zis,
E același, dar inversat.
Avem falsa impresie,
Că propriul "eu" este regizor,
Viața nu-ți face vreo concesie,
Destinul e revizor.
Lumină de reflector,
Căci doar așa ne place,
Actor-amator,
Ce nu știe să joace.
Doar pe prima pagină,
Numai cap de afiș,
Am plecat din paragină,
Ș-acum facem ascunziș.
Ne credem mai presus,
Și ne dăm importanță,
Dar mereu ne va privi de sus,
Onorata Instanță!
Pustnicul
Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic și-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Așa cum își dorise el.
Și-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.
Își petrecu parte din viață
Rugându-se la Dumnezeu
Și de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.
Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greșească-n adevăr,
Să ție calea vieții dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.
Îl lăudau în cer toți sfinții,
Îl lăudau și adormiții,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.
Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu știa socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le știa pe toate.
Se scurge timpu-ncetișor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar și așa timpul trecu
Și barba-i albă se făcu, din neagră.
Și chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci își găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.
Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăție,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.
Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-și dorește raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.
Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Privește cerul cu mândrie
Și zboară lin spre absolut.
La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să șadă
Și să aștepte-n rând.
Un rând de suflete plângând
Așteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.
„Ți-e tolba plină de păcate,
În tinerețe le-ai făcut pe toate,
Un hoț fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.
Te-au blestemat toți jefuiții,
Pe tine și pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi și suspine
Și le-au trimis la mine.”
Așa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toți știau ce vrea să spună.
„Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îți faci palate.
Ai împărțit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiași
Și la văduve-n poartă.
Mai știu de anii de căință,
Ți-au fost de mare trebuință,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi.”
Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrânețe
Să cerem penitență.
Albastru amar
Mă strecor printre oameni când pe străzi rătăcesc,
Mă privesc... Îi privesc într-un mod arbitrar
N-am nici vlagă în oase, de păcate mustesc
Şi regrete tardive, de-un albastru amar.
Îi aud cum prin spate şuşotesc grobian,
Dar mă pierd în mulţime, ignorându-i barbar.
Las în lumea lor mică urme-adânci de titan,
În conştiinţa-ngheţată, de-un albastru amar.
Pe-acest drum înainte, paşii-mi calcă forţat
Peste flori de hârtie colorate bizar,
Clovni hidoşi îmi ţin calea, hohotind dezaxat,
Într-un circ cât o ţară, de-un albastru amar.
Şi când nicio-ntrebare nu-şi găseşte răspuns,
Eu mai caut căldură într-un colţ de sertar.
De am ţurţuri în suflet, nu vreun ger m-a pătruns,
Doar privirea ta, rece, de-un albastru amar.
Înconjurată de propriul gând
Îngândurată printre fum de țigară.
Blocată într-o agonie amară,
Înconjurată printre umbre străine,
Dorind ca totul să se termine.
Umblând prin întuneric crunt,
Și pierdută, mă scufund
Încercuită de neliniște tulburătoare,
Mă regăsesc într-o pădure fermecătoare.
Apoi, simt cum se stinge în vânt,
Fiecare sentiment frânt
Renăscând înapoi ca sacrificiu,
Pentru satisfacția păcătosului viciu.
Iluzia din Zori
În zori de zi, când soarele răsare,
Și când briza dă culoare în aer,
Natura-ntreagă parcă prinde viață,
După al nopții repaus, ea se trezește la viață.
Florile-și deschid petalele spre cer,
Zâmbește primordial frumosul giuvaer.
În fiecare colț, o nouă poveste se țese,
Fior de-ocean și valuri de cuvinte bine-alese.
Lumina zilei șoptește secrete nespuse,
Ecou îndepărtat de note în curcubeu ascunse.
Iar noi, martori tăcuți la spectacolul divin,
Croim drum prin iluzii, imagini în declin.
Purtați de valurile-nalte cu ritmul ancestral,
Jonglăm cu vise de spumă într-un dans existențial.
În complexitatea vieții, de valuri suntem duși,
De misterul naturii trădați, trădăm și-n lupte suntem prinși.
Other poems by the author
Regrete
Și cât de mult am stat fără tine
Și cât de rău mi a parut
Și mi plăcea tare de tine
Țineam la tine atât de mult..
În seara asta nu mai oftez că nu vorbim
Ai în plan să mi aduci un fir de trandafir
Așa e? Sau doar e imaginația mea ?
Că răspunsul tău, fiori îmi va da..
Și acum mă bucur că vorbim din nou
Vorbim despre tot până și de noi
Cum am ajuns iar să vorbim
Îmi dai senzația ca tu vrei sa creștem un copil
Și asa mult îmi place de tine..
Mai mult decât oricine
Și lumea e rea și ne judecă pe amândoi
Hai să ne scriem problemele, și sa dăm foc acelor foi
Și totul va dispărea, și va fi doar tu și noi
Și curcubeul va apărea, și subiectul va fi tot despre noi
Parcă nu mai am nici o frica de când vorbesc cu tine iar
Parcă mesajele sunt doar de amintire
M as bucura tare sa ne aducem aminte peste 10 ani
Cum copii noștri vor spune
,, așa comunicau mami cu tati cândva"
de Rotariu Roxana Ariana
Suflete frumoase
Când cazi in abisul tristeții
Suflete frumoase te îmbrățișeaza,
Prin strălucirea lor minunata vibreaza sublim,
Dar putini ochi le vad..
Sunt precum obiectele vechi,valoroase,
Ascunse printre nimicuri sclipitoare,
Precum o rază apărând de după nori,
In lumea aceasta întunecată aduc zori,
Ele viseaza-n culori,ascuns strălucesc,
Te-mbratiseaza cu căldură lor,ca un soare..
Când lacrima cade,când inima doare,
Înțelegi ce neprețuită valoare
Au oamenii buni, cu cu sufletul mare..
(Monica)
Iubire de o vara
Asta-i tot,
Și s-a terminat,
Iubirea pe care ți-am purtat,
A plecat,
Cât vara a durat, prin versuri te-am purtat.
Dar azi s-a terminat,
Nostalgia mă apasă, căci te-am vrut,
Și te-am dorit,
Nu doar pentru o vară,
Ci pentru ai mei copii.
Și azi îmi e dor,
De nopțile fierbinți în doi,
Când prin sărutări aprinse,
Se ascundea un noi.
Și azi îmi e dor,
De ce însemnam noi.
Te voi purta prin versuri un timp,
Căci dorul mă apasă,
Și mi se deschid amintiri de vară,
Vei fi mereu sărutul dulce,
Cel adoram in noptile cu tine.
C.D (C.Denisia)
DIVINITATE
M-a copleșit iubirea ta,
M-a copleșit dragostea ta,
Când o fi să mor
Te rog, nu mă uita.
Eu te-am iubit enorm de mult
Te-am scris în stele cu creion;
Dragostea ta să nu o dai
Din inimă nicicând.
Ador cugetul tău sfânt
Ce nicăieri nu a plecat
A rămas închis pe veci
Iubindu-l Dumnezeu!
La muzeul nopții
In miezul nopții,
când cerul e înorat ,
un copil sta plângând la geam,
gândurile îi zboară,
departe de realitate,
și privind spre cer întreabă:
de ce eu doamne ,
cu ce ți am greșit,
că în halul asta m-ai pedepsit?
mi ai luat la tine ai mei părinții,
am rămas a nimănui,
ce rost mai are viața mea pe acest pământ?
Vreau durerea sa disparăși în viața mea soarele să răsară
Maris Maria Cristina
Sora mea și tristețea
Bate vantul in fata mea,
Parca iar e o zi rea,
Nu vreau sa mi fac inima grea,
Când ma plimb cu sora mea.
Regrete
Și cât de mult am stat fără tine
Și cât de rău mi a parut
Și mi plăcea tare de tine
Țineam la tine atât de mult..
În seara asta nu mai oftez că nu vorbim
Ai în plan să mi aduci un fir de trandafir
Așa e? Sau doar e imaginația mea ?
Că răspunsul tău, fiori îmi va da..
Și acum mă bucur că vorbim din nou
Vorbim despre tot până și de noi
Cum am ajuns iar să vorbim
Îmi dai senzația ca tu vrei sa creștem un copil
Și asa mult îmi place de tine..
Mai mult decât oricine
Și lumea e rea și ne judecă pe amândoi
Hai să ne scriem problemele, și sa dăm foc acelor foi
Și totul va dispărea, și va fi doar tu și noi
Și curcubeul va apărea, și subiectul va fi tot despre noi
Parcă nu mai am nici o frica de când vorbesc cu tine iar
Parcă mesajele sunt doar de amintire
M as bucura tare sa ne aducem aminte peste 10 ani
Cum copii noștri vor spune
,, așa comunicau mami cu tati cândva"
de Rotariu Roxana Ariana
Suflete frumoase
Când cazi in abisul tristeții
Suflete frumoase te îmbrățișeaza,
Prin strălucirea lor minunata vibreaza sublim,
Dar putini ochi le vad..
Sunt precum obiectele vechi,valoroase,
Ascunse printre nimicuri sclipitoare,
Precum o rază apărând de după nori,
In lumea aceasta întunecată aduc zori,
Ele viseaza-n culori,ascuns strălucesc,
Te-mbratiseaza cu căldură lor,ca un soare..
Când lacrima cade,când inima doare,
Înțelegi ce neprețuită valoare
Au oamenii buni, cu cu sufletul mare..
(Monica)
Iubire de o vara
Asta-i tot,
Și s-a terminat,
Iubirea pe care ți-am purtat,
A plecat,
Cât vara a durat, prin versuri te-am purtat.
Dar azi s-a terminat,
Nostalgia mă apasă, căci te-am vrut,
Și te-am dorit,
Nu doar pentru o vară,
Ci pentru ai mei copii.
Și azi îmi e dor,
De nopțile fierbinți în doi,
Când prin sărutări aprinse,
Se ascundea un noi.
Și azi îmi e dor,
De ce însemnam noi.
Te voi purta prin versuri un timp,
Căci dorul mă apasă,
Și mi se deschid amintiri de vară,
Vei fi mereu sărutul dulce,
Cel adoram in noptile cu tine.
C.D (C.Denisia)
DIVINITATE
M-a copleșit iubirea ta,
M-a copleșit dragostea ta,
Când o fi să mor
Te rog, nu mă uita.
Eu te-am iubit enorm de mult
Te-am scris în stele cu creion;
Dragostea ta să nu o dai
Din inimă nicicând.
Ador cugetul tău sfânt
Ce nicăieri nu a plecat
A rămas închis pe veci
Iubindu-l Dumnezeu!
La muzeul nopții
In miezul nopții,
când cerul e înorat ,
un copil sta plângând la geam,
gândurile îi zboară,
departe de realitate,
și privind spre cer întreabă:
de ce eu doamne ,
cu ce ți am greșit,
că în halul asta m-ai pedepsit?
mi ai luat la tine ai mei părinții,
am rămas a nimănui,
ce rost mai are viața mea pe acest pământ?
Vreau durerea sa disparăși în viața mea soarele să răsară
Maris Maria Cristina
Sora mea și tristețea
Bate vantul in fata mea,
Parca iar e o zi rea,
Nu vreau sa mi fac inima grea,
Când ma plimb cu sora mea.