Răsuflare

Un gând
mă poartă-n tăcere.

Îl ating
și devin ecou.

Îl las
și devin vânt.

Eram deja
clipa.

Eram deja
apusul.

O lacrimă cade,
dar nimeni nu plânge.

noi, condamnații la iubire

ne-am despărțit unul de altul,

cine face acum saltul?

și se predă cu mâini rănite 

în brațele unui bolnav,

ce așteaptă pe nesimțite 

să simtă pentru prima dată 

ceva pur, de care noi

de multă vreme ne-am lepădat. 

nu-mi aduc aminte 

dar mi-ai promis ruine,

mi-ai spus că numai praful

mă va face să disper

de a ta prezență

sufocătoare. 

mi-am închis ochii și am strigat

că tu nu poți lăsa dezastru

și urma ta îmi va rămâne 

doar o amintire, spintecătoare

ce mă va amăgi mereu.

căci tu mi-ai fost doar libertate,

și muză în fiecare vers

de a ta iubire ce mă arde,

când vorbele se risipesc.

Spune-mi tu singuratate

Cat sa mai indur tu spune

Si necazuri, suparari

Nu mai pot privi in zare

Dar indur incet si spun

Nu mai stiu ce sa mai fac

Si ce viata imi va da

Ca un cal fara stapan

Ma avant in al tau drum

Si ma las purtat de tot

Si de valuri si de foc

Viata mea e ca un gol

Iar incet eu nu mai pot

Vreau doar sa ajung acasa

Unde e viata frumoasa

La familia mea departe

Unde ma primesc in brate

Si imi spun ca va fi bine

Viata sa treaca cu mine

Prin necazuri, greutati

Sa ii fac mandri pe toti

Atâtea griji se însumează, 

Încât îmi pare un număr infinit, 

Și nici nu știu dacă contează, 

Dacă trăiesc ori am murit. 

Atâtea poezii îmi bântuie prin creier, 

Că nu au loc pe-o tonă de hârtie, 

Şi încet, încep trăirile să-mi treier, 

Să pot să-mi vărs amarul în pustie. 

Atâta zbucium și sevraj, 

Tresaltă carnea-mi de pe oase, 

Încât îmi injectez curaj, 

Pe moarte să o pot descoase. 

Atâta putregai îmi stă pe suflet, 

Și-mi colcăie mizeria în sânge, 

Încât aș vrea ca al meu umblet, 

În ani lumină a se frânge. 

Atâta scârbă și atât dispreț, 

Erupe zilnic din mulțime, 

C-aș vrea pământul să-l îngheț

Ori să-l topesc cu tot cu mine. 

Va veni vremea când pe umerii tăi,

Firesc va cădea a mea bătrânețe,

Va veni vremea când ai morții dulăi,

Vor lătra prin vecini și prin piețe.

Va veni vremea când mersul meu sacadat,

Nefiresc se va sprijini de brațele tale,

Când numele-mi va fi pe-o piatră sculptat,

Sub pomul vieții uscat și cu fructe amare.

Va veni vremea, of... va veni vremea,

Când ceara unei lumânări trist se va scurge,

Când de pe cer vei vedea cum cade o stea,

Iar lumina ei îți va pătrunde în sânge.

Va veni vremea, nu mai e mult până atunci,

Când îți vei purta și tu bătrânețea pe umeri,

Căutând nefiresc să nu strigi, să nu plângi,

Atunci când zilele rămase începi să le numeri.

Va veni vremea, nefiresc va veni vremea...

În noaptea întunecată, într-un vis misterios,

Un coșmar m-a cuprins, plin de umbre și suspans.

Mă trezesc într-o lume stranie, nefamiliară,

Unde totul pare a fi într-o continuă schimbare.

În jurul meu se conturează forme ciudate,

Creaturi înspăimântătoare, cu ochi arzând ca flacăra.

Simt cum inima îmi bate sălbatic în piept,

Încercând să scap din acest coșmar nesfârșit.

Privesc în jur și văd un cer întunecat,

Fără stele sau lună, doar nori grei și amenințători.

Pământul tremură sub pașii mei incerți,

Simt cum frica mă cuprinde și sufletul mi se zbate.

În labirintul acesta de gânduri confuze,

Mă simt pierdut și singur într-o lume în care nu-mi găsesc refugiu.

Încerc să strig, dar sunetul se pierde în neant,

Coșmarul mă învăluie tot mai mult, fără un sfârșit garantat.

În mijlocul acestui haos, îmi amintesc că puterea e în mine,

Că pot învinge frica și să scap din această prizonieră realitate.

Îmi adun curajul și încep să lupt cu toată forța mea,

Sperând că voi găsi o cale de ieșire și eliberare.

Prin labirintul întunecat al coșmarului meu,

Merg cu hotărâre și determinare, fără a mă opri.

Cu fiecare pas pe care-l fac, lumina începe să strălucească,

Și simt cum speranța renasce în mine, dându-mi putere să rezist.

Coșmarul se estompează treptat și încep să văd lumina zorilor,

În timp ce umbrele se risipesc și dispar în zare.

Respir adânc, simțindu-mi inima calmându-se,

Coșmarul se topește ca un fum subțire.

Mă trezesc din visul întunecat și misterios,

Cu o senzație de ușurare și eliberare în suflet.

Îmi dau seama că acele temeri și neliniști,

Erau doar o proiecție a fricilor mele interioare.

Coșmarul m-a învățat că puterea mea e reală,

Că pot înfrunta orice provocare cu curaj și hotărâre.

Chiar și atunci când pare că totul e pierdut,

Speranța și determinarea pot schimba cursul destinului meu.

Un fir de nicăieri,
mă ține.

Îl rup
și cad în cer.

Se deschide o ușă,
nimeni nu intră.

Eram deja
acolo.

Stelele cad
într-un cer fără margini,
iar eu cad cu ele –
cine ține firul?

Tăcerea răspunde,
dar nu are glas.
Tot ce sunt
e doar un pas.

Unde și cer
se revarsă-n privire –
suntem oglinda.

Dintr-un gând fără formă
răsar toate marginile –
totul se știe
prin noi.

Într-o picătură de timp,
unde cerul atinge pământul,
mă pierd și mă regăsesc.

Nici eu, nici tu, doar suflul.
Un cântec ce nu-și cere glasul.

Deschide ochii
în inima liniștii,
unde valurile uită de țărmuri
și devin ocean.

Fărâmele tac,
Un singur cântec.
Prezentul, infinit.

Frânturi de cer
în fiecare unduire –
ne respirăm.