Invitație nocturnă

Marea mea nu negociază.
Ea îneacă metodic corăbiile trăirilor...
dar dă piept cu stânca, se sparge de ea,
și-și urlă cursul pe care nimeni, niciodată, nu i-l va schimba.

Acum... privește-mă.
O țin în mână.
Îi simt pumnul de carne cum lovește în palmele mele,
izbituri disperate, sacadate, sfinte,
ultima rezistență înainte ca liniștea să o soarbă cu totul.

Această Inimă-Mare...
Un uragan de sânge și revoltă,
care învață, abia la urmă,
imensitatea unui calm absolut.

Poezia nu se scrie,
ea se acordează —
precum o orchestră invizibilă
în care tăcerea mânuiește bagheta.

Fiecare literă — o notă,
cândva tremurată,
altminteri aprinsă ca o coardă atinsă prea viu.
O percepi?
Nu în priviri —
în stern,
acolo unde suflul deprinde rostul.

Cuvântul — portativul
pe care sufletul își așază pașii
fără de îngăduință.

Și, subit,
tot ce-ai fost —
o ezitare,
un dor nesfârșit,
o rană ce n-a învățat să tacă —
se rânduiește,
se înlănțuie,
se cântă.

Nu mai ești tu.
Ești sonoritate.

Ești vibrația dintre două tăceri
care au consimțit să se iubească.

Poezia nu reclamă,
nu strigă,
nu explică.

Ea doar îți așază inima
într-o cheie sol-ară
și te lasă
să te asculți.

Un omagiu adus ”Poeziei” cu prilejul Zilei internaționale a poeziei.

Din zi în zi, mai strânși în noi,
Ne pleacă rând pe rând ai noștri — goi
de glas, de trup — dar plini de-un fel de foc
Ce nu mai are loc în niciun loc.

Spre stele drumul s-a tocit ușor,
De pași ce-au ars mai limpede ca dor,
I-am cunoscut — și, totuși, i-am pierdut,
Prea vii atunci, prea repede-n trecut.

Un început — și-un dor ce nu se stinge,
O rană mică-n care timpul plânge,
Și-n tot ce trece, tainic și exact,
Se strânge viața — simplu, într-un act.

Vom fi doar felul cum am locuit
În inimi — scurt, sau poate risipit,
Atât rămâne: urma de sub pas,
Nu cât am fost — ci cât în alții-am rămas.

Pe turla lumii, veche și obosită,
un clopot tace, dar ecoul cheamă.
Sub cerul stins, lumina rătăcită
se-aprinde lin — ca o icoană-n ramă.

Atunci coboară, blând, din depărtare,
un stol de îngeri, palizi, pictori sfinți,
cu aripi moi, făcute din iertare,
și ochi aprinși de doruri...cuminți.

Ei poartă-n mâini paleta nemurire,
cu tonuri calde, vii, dar luminoase,
și-nvăluie pământul în iubire,
cum Domnul scrie-n cer cu litere duioase.

„Să fie-ntins apusul peste lume,
ca o cămașă ruptă de păcat”,
șopti un înger, rostind un vechi nume,
iar soarele zâmbi, murind, dar luminat.

Și-n jurul casei Domnului, sub cruce,
tăcerea se lasă și respiră,
iar cerul, ca o rană ce se duce,
se vindecă în aur și se miră...

Muzica și poezia —
o linie de lumină
ce nu se frânge-n furtună,
ci coboară în inimă
să adune soarele din tăceri.

Poezia — prelungire a sufletului
printre cuvinte,
acolo unde litera pulsează
ca o viață aprinsă, dârză,
refuzând sfârșitul.

Ea nu spune —
ea crește.
Tăcut,
din rădăcina dorului
ce-și află drumul spre lumină.

Muzica —
pulsul febril al inimii,
uneori frânt,
dar atât de viu
încât adevărul nu mai poate fi ascuns.

În el, sufletul se scaldă
în taina vieții,
unde durerea devine nuanță,
iar lumina — prezență.

Ascult cu restul de liniște
dincolo de cuvinte,
și scriu cu ceea ce n-are odihnă.

Căci acolo,
unde sunetul atinge rostirea,
nu se naște un vers —
ci o respirație
care ne ține vii.

Există, oameni buni, un soi de om...
un specimen al secetei de duh.
Nu că n-ar vrea să râdă —
n-are cu ce!
Mușchii feței îi sunt în exil,
iar zâmbetul — o relicvă îngropată sub asfalt.

Îi livrezi o glumă, o scânteie —
se uită la tine ca la o factură de curent:
o parcurge, n-o pătrunde,
dar simte, undeva adânc, că-l costă.

— Ai înțeles? îl întrebi.
— Am înțeles... dar nu-i clar.
Ei, cum să nu fie clar, omule?
Umorul nu e teoremă, e stare de grație!

Sunt paznicii suspicioși ai bucuriei altora.
Dacă râzi în preajma lor, te confiscă din priviri:
— „Dar ce-i așa de vesel?” te întreabă,
de parcă ai fi sustras fericirea din gestiunea statului.
Râzi pe datorie, cetățene!

Omul fără umor e ca ploaia fără nori.
Ești sub cer senin, în tihnă —
și deodată... te stropește o răceală.
Te uiți în sus — e soare.
Te uiți în jur — e El.
Și-nțelegi: nu e ploaie.
E doar condensul lui la viață.

Are și-o patimă grea: exegeza deșartă.
Vrea să-i explici de ce râzi.
— „Explică-mi mecanismul!”
Măi frate, dacă disecăm gluma,
nu mai rămâne nici hazul, nici spiritul.
Rămâne doar cadavrul unei poante.

Dar știți unde e tragismul?
Oamenii ăștia nu râd, dar sunt arhivarii noștri.
Adună glumele ca pe monede scoase din uz.
Le stivuiesc în seifuri de tăcere.
Le păstrează cu sfințenie...
ca pe niște bani într-o monedă în care
nu se mai poate cumpăra nimic.

Pe pagina uitarii
ramii cuprins din carte.
Si printre rinduri rare
devii ca un pustiu.

Tu nu trezesti in mine
furtuna si nici valuri.,
nici nu mai esti motivul
ascuns sa te descriu.

 

Am să-ți trec prin gând uneori

Căutând biată aripă frântă

Pe cealalt-am legat-o cu flori

Cu acelea ce cred că te-ncântă

Stă pe inimă piatră și-i grea

Scufundându-se-n râul de lacrimi

Căutându-ți lumina de stea

Arde stins înecându-se-n patimi

Cu speranță o mână întind

Așteptându-ți și zâmbet și ploaie

Cu cealaltă încerc să o țin

Dar plecată-i să-ți ceară iertare

Mă aleagă doi pași pe nisip

Căutând urma tălpilor tale

Dorul zace-ntr-o palmă strivit

Aruncându-mă-n grea așteptare

Timpul pare să umble oprit

Căutând suflet trist ascultare

Strigă inima-n piept să o simt

Bate-n ușa iubirii ce doare

Praful orelor tace răstit

Așteptând  a cuvintelor ploaie

Nici o vorbă cât fir de nisip

Căutând să m-arunce-n uitare

Poate singur s-ajungă-mpărțit

Părăsindu-se-n două contrare

Una astăzi și alta un mit

Să abdice-anulând căutare

Se lasă încet seara peste gândurile mele,

Și port în suflet ceva ce abia aștept să-ți spun.

Dar, mai întâi, te întreb, înainte ca noaptea să se culce,

De ce norii arată ca niște bezele pufoase,

Și totuși nu plouă niciodată dulce?

În acest dans tăcut între lumini și umbre,

Mă întreb: dacă lumina ar dispărea,

Crezi ca umbrele din lumea lor

Întunecată, învăluită-n mister,

Ar mai avea puterea de-a exista?

Unde eram? Ah, da… încercam să-ți spun…

Dar mai am o întrebare, apoi gata,

Dacă vântul s-ar opri să mai bată,

Și s-ar așterne peste noi cu calm,

Crezi ca frunzele-ar mai dansa?

Acum chiar îți spun, deși poate ai știut mereu,

Că în tot acest joc cu întrebări prostești,

Te-am simțit astăzi mai mult ca niciodată,

Și în tot acest timp, nu știam cum să-ți spun de fapt,

Cat de mult îmi lipsești!

Iubirea ce va veni e un ecou

Dintr-un vis neștiut ,fără cuvinte

Un pas ușor,pe un drum nevăzut

Unde doar inimile se vor înțelege . 

Și apoi am înțeles că așa este felul tău de a fi,

O superbă mică pe care o iubesc de la o distanță de exact o bătaie de secundă,

(și care sigur acum trebuie să fie morocănoasă 🥺),

Deși nu știu de ce ar fi, n-am nicio idee 😩, dar…

Vai mie, cât e de frumoasă!

Refuz dimineața din lume,

Abia acum am realizat că printre multe altele, există și această opțiune,

Deci daca s-a supărat pe mine, fetița mea frumoasă,

Ii refuz supărarea,

Să aștepte măcar până dimineață.

Vai mie, cât e de frumoasă!

Toată noaptea m-am războit cu somnul,

El m-a înjunghiat în ochi până când am sângerat vise cu tine,

Iar eu l-am dormit și l-am ucis… cel puțin până mâine.

Ce bine că nu e dimineață,

Affhjufcbbnnnb, vai mie, cât ești de frumoasă!

Nici nu știe cât pot să o iubesc,

Și cât de tare vreau să-i dau cea mai strânsă îmbrățișare, mare, mare, mare…

(Mai mare decât ea oricum)

Și să-i spun, hmm… și să-i spun…

Că odată ce o strâng în brațe,  nu-i mai dau drumul nicicum.

Vai mie, cât e de frumoasă!

(Mă gândeam că dacă îi spun cât e de frumoasă, îi distrag atenția și nu observă că am adormit iar și că afară de fapt (nu ești pregătită)… e dimineață 🥺)

Portretul tău este însăși iubirea

Și cum nimeni nicând nu va cunoaște taina aceasta,

Iubito, așa cum fumul sau chiar ceața

Ori norii jucăuși pot desena portrete,

Sau valurile mării învolburate,

Pot vijelios să ni se-ncrunte,

Iar tunetele înspăimântătoare chiar să ne-alunge temători,

Îți spun că nici un pictor nu-ți poate desena portretul!

Căci muritorii nu văd departe,

Nici înțelegerea adâncă n-au,

Portretul dragostei este himeră,

E arta cea înaltă ce ține prizoniere toate celelalte arte,

Ce-i descifrată doar de zei!

(12 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)