Βunicul

1. Aș vrea să îți spun un simplu mulțumesc 

Pentru că exiști în a mea viață 

Iubirea ta e tot ce îmi doresc

Să-mi topească inima de gheață 

2. Îți mulțumesc soare ce îmi răsari

După noaptea rece ce a trecut 

Din orizontul îndepărtat tu apari

Găsindu-te iarăși, apusul meu pierdut

3. Îți mulțumesc steaua mea polară

Că mă ajuți să mă regăsesc 

Pe mine, cel rătăcit odinioară 

Ce astăzi cu tine mă unesc

4. Îți mulțumesc picătura mea de ploaie

Ce mi-ai căzut în sufletul însetat

Din înaltul cerului, vioaie

Cu dragostea-ți eternă mai adăpat

5. Îți mulțumesc parfumul meu de mai

Mirosul tău mă face să mă simt

Ca un nou născut, când mă iubeai

În fiecare clipă, vreme, anotimp

6. Îți mulțumesc, luna mea frumoasă

Ce apari pe cerul negrii mele vieți 

Înaltă și împodobită ca o crăiasă

Oglindită-n ochii mei, spre lumină mă îndrepți

7. Și când ar fi să te găsesc

Voi lăsa ca tăcerea să predomine

Nu-ți voi spune altceva 

Decât un simplu mulțumesc 

  1. În drumul lung dinspre București,  

Când trenul se pierdu în noapte,  

O zărisem pe cea râvnită,  

Și eram atât de aproape.

  2. Însă mutul meu glas nu îndrăzniră  

Să o întrebe de-al său nume,  

Doar cât o fi un ceas sau pe unde ne aflarăm,  

Pierdut fiind eu în a mea lume.

  3. Cu părul șaten și cu ochii curați ca lacrima,  

Cu o voce suavă, ușor cristalină,  

Am să mi-o amintesc  

Pe cea care, probabil toți îi spun ,,Adelină".

  4. Și acum o caut peste tot,  

Sperând că o frântură de timp  

Mi-o va scoate iarăși în cale  

În al vieții anotimp.

  5. Până atunci am să privesc la lună,  

Al ei chip să-mi amintească  

Plăcut, ca o lumină ce arde la fereastră  

Într-o noapte rece, întunecată.

  6. Și n-am să mă opresc deloc până ce n-am s-o găsesc  

Pe fata visurilor, ce mințile mi le ia,  

În cele din urmă  

O voi cunoaște, se va numi Anamaria.

  7. Ea, enigma ce mă bântuie,  

Încercând taina să îi dezleg,  

Ascunsă adânc în zâmbetul  

Și-n sufletul ei întreg.

  8. Căci dorința de a o cunoaște  

Mă predomină încet încet,  

Slăbit, mă las pradă leului ce m-a înghițit  

Pe neașteptate, ușor și discret.

  9. În sufletul meu rece, nepătruns și gol de culori,  

Simt că ea ar fi raza ce m-ar colora,  

De parcă o știu de mult,  

O artistă ce pictează doar iubiri, Alexandra.

  10. Însă frici mă cuprind zeci de mi,  

Căci ar putea fi un șarpe  

Ce mi-ar umple inima de venin,  

Ucigându-mă, aproape.

  11. Căci din multul necunoscut pot să...  

... răsară multe fiare  

Cu ghiare, colți, cornițe mari, gata să atace  

Prin rănile-mi ucigătoare.

  12. Căci căutând, pot găsi fiara cuibărită  

Și camuflată foarte bine în chipul ei,  

Iar în dragostea naivă  

Să nu-i văd colții, gata să muște, ai Laviniei.

  13. Însă în mintea mea mi-o imaginez  

O fată cuminte, cu credință,  

Ce-și pune nădejdea în Dumnezeu  

Plină de iubire și căință.

  14. Ca împreună să perseverăm,  

Pășind pe calea către rai,  

Descoperind frumosul vieții celei veșnice  

Atunci când din inimă, totul dai.

  15. Unei astfel de fete complet am să mă dăruiesc,  

Toată viața și dincolo, de atunci când voi începe nunta,  

O voi iubi mereu  

Pe soția și mama copiilor mei, Nicoleta.

  16. Însă până atunci, când drumul vieții  

Mi-o va scoate iar în cale,  

Am să mi-o amintesc, mâncând, obosită  

În trenul ce alerga agale.

  17. În vagonul cinci bis, stând în spate,  

Probabil adormită,  

De la drumul lung și ostenitor ce l-a parcurs,  

Și totuși părea fericită.

  18. Și eu, biruit fiind de somn după o noapte nedormită,  

N-am îndrăznit să spun nimic, neștiind ce va urma,  

Însă am rămas cu regretul  

Deoarece, cred că Delia o chema.

  19. Neștiind adevăratul ei nume,  

Mi-am imaginat-o în fiecare catren,  

Și chiar de ar fi Adelina, Anamaria, Alexandra, Lavinia, Nicoleta sau Delia,  

Ea pentru mine, rămâne doar "fata din tren".

  1. M-ai dă-mi o clipă

  Să îți spun cât îmi ești de dragă

  Și apoi aruncă-mă în groapă

  Căci gândul că te-aș pierde mă seacă de vlagă

  2. Mai dă-mi o secundă

  Să te sărut cu patos

  Inima-n mine intens să ardă

  Când simt ale tale buze, atât de grațios

  3. Mai dă-mi un minut

  Eu la ureche să-ți șoptesc

  Cele mai dulci cuvinte, tăcut

  Cald și ușor, să-ți spun cât de mult eu te iubesc 

  4. Mai dă-mi o oră

  Te rog, încă nu pleca

  Și am să-i aduc mamei o noră

  Așa cum își dorea

  5. Mai dă-mi o zi

  Să petrec în a ta viață

  Să-ți privesc sufletul prin ochii tăi verzi

  Unde văd un viitor, eu și tu, o viață

  6. Mai dă-mi o lună

  Să te strâng la pieptul meu

  Să-mi simt inima cum bate, nebună

  Cum aleargă ici și colo, de dragul tău, mereu

  7. Mai dă-mi un an

  Să fie iubirea noastră un etern dans

  Să-l parcurgem pas cu pas pe acest nesfârșit ocean

  Plin de emoții în care mai împins

  8. Mai dă-mi o viață 

  Să îmbătrânim în doi

  Să fim un moșneguț și o băbuță

  Așezați veseli, la a noastră casă în anii așezați pe păr, greoi

  9. Mai dă-mi un infinit

  Să-l petrec cu tine în rai

  Să ne veselim de Hristos cel iubit

  Acela care mi te v-a descoperii, ne va unii și-mi va dăruii cu tine un trai

Atunci când te simți complet pierdut

Și ți-e greu printre oameni să trăiești,

Amintește-ți că există o cale

Și anume să ierți.

Căci, de vrei să iubești mult,

Pentru toți trebuie să te jertfești,

Să renunți la orgoliile tale

Și să înveți să ierți.

Căci și tu, la rândul tău, ai greșit,

Poate aruncând cuvinte aiurea

Sau lovind cu fapte care dor...

„Iartă-mă", cel mai frumos cuvânt

Ce-ți aduce al Raiului pace,

Fiind scara care duce la cer,

Unde-ți vei găsi cunună.

Căci și Hristos, fiind pe pământ,

Când Crucea în spate își duce,

Cu ochi în lacrimi, se roagă sincer:

„Iartă-le a lor vină,

Părinte, căci nu știu ce fac acum."

Deci, de vrei să fii fiul lui Dumnezeu,

Mergi și fă la fel cu semenul tău.

Iertarea e calea cea strâmtă,

În care te faci asemeni lui Hristos,

Luând asupra Sa pedeapsa pe care

A dus-o pentru toți.

Și din coasta Sa, de noi frântă,

Sângele Său cel sfânt și l-a vărsat jos,

Lăsându-și Trupul ca și mâncare,

Ne-a înviat din morți.

Și de atunci, la orice Liturghie,

Auzi: „Acesta este Sângele Meu,

Ce pentru mulți se varsă

Spre iertare de păcate."

1. Amorul meu pierdut

Unde să te caut?

Unde am să te găsesc?

Știind că pentru mine ești tot și te iubesc 

2. Amorul meu dulce

Timpul meu se duce

Încă nu te-am găsit 

Dar am să te caut în multul infinit

3. Amorul meu negru

Te văd ca pe un astru

Care te stingi încet

Acum, când mi-ai lăsat în inimă doar deșert

4. Amorul meu pierdut 

Ce-mi ești necunoscut

M-ai lăsat ca pe un mort

Îngropat în al dorului larg deșert

5. Amorul meu dulce

Cu inima rece

Dă-mi să ți-o încălzesc

Căci să te strâng la piept e tot ce îmi doresc

6. Amorul meu negru

Cu totul funebru

Iarăși am să renunț

Te caut(...,)nu te găsesc(...).amorul meu pierdut

  1. Când ne-am întâlnit prima dată, eram copii

  În trup, în cuget și-n gândire

  Iar astăzi te numesc ,,mireasă";

  Te port în suflet, în inimă în iubire.

  2. Și nu mă gândeam vreodată c-o străină

  Mult, o să mă facă să zâmbesc,

  Să iubesc cum n-am iubit pe nimeni,

  Să am un motiv pentru care merită să trăiesc.

  3. Căutându-te în orișicine, te-am găsit 

  Frumoasă, cum mi te imaginam,

  Căci cu suspinuri de negrăit

  Zi de zi, noapte de noapte eu te așteptam.

  4. Și-L rugam cu tot dinadinsul pe Dumnezeu 

  Cu orice preț să mi te dăruiască,

  Pentru a te iubi mereu,

  Cu tine, acum și-ne veci să mă unească.

  5. Astăzi am văzut că nu m-am rugat în zadar,

  Datu-mi-s-a semn căci tu îmi ești aleasa.

  Te-am primit astăzi ca și un dar,

  Atât de scump de nici nu te puteam visa.

  6. Astăzi de la tine nu-mi pot lua ochii deloc

  Când te văd în alb îmbrăcată 

  Furându-mi inima de foc

  Și stingând-o cu dragostea-ți toată

  7. Eu vreau să mi te dăruiesc o viață

  Să mă lupt pentru tine cu toată lumea

  Pentru a-mi spune ,,da" la o singură întrebare:

  ,,Vrei să fi soția mea?"

Când fraţii între ei nu mai cuvântă,

Se adună norii negri peste casă,

Pe a bătrână asta o-nspăimântă,

Şi încet, încet tristeţea o apasă.

Când fraţii între ei nu-şi mai zâmbesc,

Se întorc icoanele cu faţa la perete,

Şi-a lor păcate tainic le jelesc.

Rugând pe Dumnezeu să-i ierte.

Când fraţii nu-şi mai amintesc copilăria,

Şi larma din odăi a înnăbuşit-o,

La casă i se crapă zilnic temelia,

Şi plânge joaca ce ani a găzduit-o.

Când fraţii se blestemă-n jurăminte,

De suferinţa celuilalt nu le mai pasă,

Părinţilor le plânge crucea pe morminte,

Şi vor din cripte să se întoarcă acasă.

Când sângele de mamă urând l-au diluat,

Iar inima încet, încet se împietreşte,

Cu toţii deopotrivă ei sunt de condamnat,

Şi nici nu merită a mai trăi frăţeşte.

Plecarea nu a fost un pas,

ci o deschidere a lumii în fața tăcerii.

Satul a rămas așezat  în sine,

ca un altar al începutului,

unde fiecare uliță păstrează ordinea

invizibilă a memoriei.

Prietenii - umbre ale vârstei inocente -

s-au fixat în praguri,

și fiecare privire e un punct de reper

în schema eternă a lucrurilor.

Casa părintească,

cu pereții ei statornici și albi,

nu au opus rezistență.

Își recunoaște chemarea cosmică:

să rămână martoră a trecerii,

nu să rețină pașii.

Sub cerul impersonal și tăcut,

stelele nu veghează, ci măsoară.

Măsoară depărtarea,

nu cu unități de timp,

ci cu înțelesul unei absențe inevitabile.

Despărțirea nu este pierdere;

este legea mută a ființei:

subiectul se desprinde din locul originar

și devine spațiu interior,

care nu poate fi încă perceput în întregime.

Satul rămâne

ca o structură sacră a memoriei,

prietenii nu se schimbă,

iar casa veghează, eternă și întreagă,

ca un gând primordial.

Plecarea a instituit o singurătate funcțională

unde dorul nu este afect,

ci lege,

unde tăcerea devine

instrumentul cunoașterii.

Ce locuri dragi, ce amintiri

Mã copleşirã iarã,

Cu-ai lor sãlbatici trandafiri

Şi cu-a lor primãvarã!

Cu oameni buni şi prietenoşi,

Sfidând prejudecata,

Cã şi vecinii de la Groşi

Îl salutau pe tata.

Cu fraţi, surori şi prieteni buni

Ce-mi alungau tristeţea,

Cu meri tomnatici şi cu pruni

De toatã frumuseţea!

Cu zile lungi, cu nopţi de vis

Când se-ncingea vãiuga,

Când ceru-ntreg era deschis

Sã ne primeascã ruga!

Cu grâu şi lapte, din belşug,

Cu var ascuns în apã,

Pe care, boul prins în jug,

Nu poate sã-l priceapã.

Cu nesfârşitele plimbãri

Cu jocul nostru, MOARA,

Şi cu peniţe-n cãlimãri,

La lumânare, seara.

Cu ghiocei vioi, în crâng

Cu somnu-ascuns în gene,

Cu ochi bãtrâni, care mai plâng

Azi, dup-atâta vreme!

Cu vântul ce fãcea prãpãd,

Cu planuri ne-mplinite,

Cu-acelaşi drum, pe care vãd

Acelaşi cârd de vite.

Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,

Copiii de-altãdatã;

Cu cânt de mierlã, în zãvoi,

Cu cretã coloratã.

Cu dascãli şi cu diriginţi

Cu-a lor cãrare oablã,

Când nu eram copii cuminţi,

Ne şi scoteau la tablã...

                  ☆

Prin norii vremii, diafani,

Le vãd acum, pe toate,

Cu peste patruzeci de ani

Dacã privesc în spate.

Prezentul vrea, cu orice preţ

Ca sã te pierzi cu firea!

Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,

Rãmâne amintirea...

Nu da tu clipa ta de-acum

Pe zece, ce-au sã vinã!

Şi nici al fericirii drum

Pe-o traistã de fãinã!

De timpul tãu, neapãrat

Te-agaţã şi profitã!

Cãci viaţa care ni s-a dat,

Se meritã trãitã!...

Am pășit pe un meleag ce-mi părea străin,

Unde iarba era verde, iar cerul senin.

Nu știam cât de mult îl voi putea iubi

Până n-am fost nevoită să plec într-o zi.

Eram copil și alergam printre flori în câmpii,

Eram trup și suflet cu pământul din moșii.

Copacii îmi cântau încet câte-o doină,

Pe care azi sufletul meu o mai îngână.

Dar am plecat subit

Într-o lume a viitorului grăbit,

Rămânând cu un dor aprins

Și cu inima rămasă într-un timp nedefinit 

Și-am înțeles abia în timp

Că tot ce iubesc se află acasă 

Unde din copaci doina răsună

Și câmpia încă mă așteaptă.

Acasă nu e doar o curte,

Nici poarta veche ce scârțâie în vânt.

E liniștea aceea adâncă

În care îți auzi sufletul cântând.

Și, Doamne, cât mai vreau în țara strămoșească,

În brațe calde ca odinioară 

Căci dorul tace

Când se simte acasă.

Iubeam mereu poveşti cu zmei şi zâne
când noaptea sta cu seara să se-ngâne,
citeam din cărţi ce n-au în lume seamăn,
doream un Făt-Frumos să-mi fie geamăn.

În zile prinse-n ierni de farmec pline
torcea pe coşuri fumul, cerul să-l aline,
flăcăi şi fete se băteau în glume,
vorbeau de câte-n stele şi în lume.

Priviri zburau ce-n suflet sta povară,
iubiri năşteau crescând spre primăvară,
în vrajă mâini de mijloc se-mpresoară
când buze se prindeau întâia oară.

Sfătoşi săteni, în crez de carte sfântă,
purtau din moşi doar datini ce încântă,
călcau pământu-n răsărit de soare
culcând pe-o parte brazde în sudoare.

În holde-au pus credinţă şi iubire,
trăiri de suflet din străbuni menire,
să prindă satu-n brâu de avuţie,
un loc de fală omului să-i fie.

Lucram şi noi cuprinşi de multă zoală,
treziţi din somnul dulce de la şcoală,
din deal şi până-n câmp la arătură
nu sta  în loc nici frunza-n bătătură.

Copii eram, lăstari de viţă vie
prin locul care multor ne-a fost glie,
ades cuprinşi de-un dor de altă zare
purtam în noi a satului chemare.

Mă plâng cărări ce am pierdut în viaţă,
nici gânduri noi sau vechi nu mă răsfaţă,
să-mi poarte satul dorul mai cutează,
acum, când toamna vieţii mă veghează.

Poate părinții mei n au plecat în străinătate 

Dar nici nu i am avut aproape.

Mereu era ceva 

Ce ii preocupa

Și de mică eu voiam să mă joc cu ei orice

Să mă învelească la culcare și să mi spună povești cu prinți si prințese si împărați veșnic bogați

Mi am dorit un tată care să mă ia in brațe de dragul meu, ci nu doar când mă loveam

Mi am dorit o mamă cu care timpul mi l petreceam

Mi am dorit o casă veșnic luminată

Nu una dezbinată in bucăți de piatră

Mi ai dorit un tată care mă observa, ci nu unul care doar mă privea

Mi am dorit o mamă ce ma umplea de fericire, ci nu una blocată in bucătărie

Mi am dorit o viața cu mai puține probleme, cu mai puține datorii si mai multe bucurii

Mi am dorit părinți care să mă ajute să cresc, ci nu părinți blocați in afaceri de succes

Mi am dorit si mi am dorit si doresc degeaba intr una, mi as dorii la nesfârșit dacă se întâmpla pana acuma

Mi am dorit o familie ca in poveștile regale, un bărbat și o femeie și fără daune morale, fără certuri și necazuri intre rude si neveste, intre tați și frați și mame ce se ascund dupa ferestre

Părinții mei n au fost plecați, intr o tară mai bogată, au stat și au indurat problemele ce au venit cu ei deodată

Mi am dorit, o viața ca in povești, fără grija banilor sau grijile sufletești, mi am dorit un tată care să vadă cu inima mai mult decât au văzut ochii lui prima știre de la tv.

Mi am dorit o viață buna, fără scandal sau drame amestecate cu traume, mi am dorit o mamă care să schimbe ce i greșit in bine pentru ea, pentru mine pentru sora si pentru mamaia, pentru neamul ei urât de cei din jur, pentru familia ei bună ce și au pus la gât un șnur când au acceptat poverile pe care tata le a format, când au acceptat regulile de a sta la ei in sat, de a sta departe de tot ce înseamnă iubire fată de mine sau Miruna sau orice nepot de-o fire…

Mi am dorit, cam pre multe… dar nu mă opresc aici caci multe dintre ele sunt doar niște frici, de care voi scăpa ușor in lumea mea, lumea in care… mama si cu tata imi aduc doar alinare