Acasă

O, Asphodelus, floarea morții,

Câte regrete te urmează? 

Ești ultima în jocul sorții,

Dar asta nu te întristează.

Ți-ai găsit slabă pe câmpia 

Cu suflete nenumărate,

A căror minte e pustie,

Iar inima - îndurerată.

După o iarnă sură și geroasă, 

La fel de sură vine primăvara.

Și viața se întoarce-n scoarța roasă,

Se luptă cu a somnului povară. 

Nu. Nu e timpul încă pentru ape 

Să curgă din zăpada ce topită, 

Pământul însetat ca să-l adape,

Să ude iarba după ger lihnită.

În primul spasm al vieții cerul sare, 

Iar stele cad și scutură pământul. 

Se zbate în convulsii și răsare 

Natura, rupând acoperământul. 

Încet-încet, ieșind de după nouri, 

Ca prima dată-apare Sfântul soare. 

Din lacrimile-i cade, ca și roua, 

Lumina, printre ploaie și ninsoare.

E iarnă; totu-i alb,

Nu-i niciun semn de viață.

Și apele căzând 

În zborul lor îngheață.

Un petec de pământ 

De sub zăpezi apare,

Din temnițele lor 

Scoțând o mică floare.

Ce dar Dumnezeiesc 

Să fi călăuzit-o?

Și-n straturi de nămeți 

De stingere-a păzit-o?

Dar oare nu-n zadar 

De somn a fost lipsită,

Și o așteaptă-n ger 

O moarte mai cumplită?

Iar floarea răsări.

O geană de lumină 

Din asfințit căzu

Drept în petale-i, fină.

Eu iarnă; totu-i alb,

Iar apele îngheață,

Și doar o floare dă

Speranța întru viață.

Iarna-n vale coboară,

Dorm copacii din țară.

Iarna zăpadă cerne,

Liniștea de așterne.

Apa-n râu, tulburata,

E-acum gheață curată,

Dură și neclintită,

De-al ei susur lipsită.

Vântul rece vestește 

De un frig ce va crește.

Zboară prin constelații 

Pe un cer fără ceață.

O zi s-au stins. Din nou e seară, 

Și soarele pălise iară.

Din beznă stelele răsar 

Curate, ca de chihlimbar.

Din nou pe cer apare Luna, 

Schimbând pe astrul ce apune,

Și se reflectă-n apa vie,

Pe suprafața-i străvezie.

Vreau să-mi petrec copilăria 

În umbra falnicii păduri.

Să scriu, să cânt despre iubire 

Și să citesc învățături.

Să-mi ud încălțămintea-n rouă,

S-alerg prin flori peste câmpii,

Și odihnindu-mă, la nouri 

Vreau să privesc pân' sunt copil.

S-ascult cum îmi șoptește râul 

Povești nespuse de demult,

Și vântul, învolburând grâul,

Închizând ochii să-l ascult.

Mi-e dor de casa părintească
și de părinții care nu încetau să mă iubească,
Mi-e dor de pâinea caldă dincuptor
Mi-e dor, mi-e dor și iar îmi este dor.

Casa părintească e ca o mamă
Mereu ne iubește și la ea ne cheamă,
Nu am să uit casa cea
În care am petrecut toată copilăria mea.

Casa părintească o iubesc
și în ea am de când viața întreagă să trăiesc.

Autor Luciana Botezatu

          -O  da!...Când dragostea nu-i împărtășită te simți înșelat,uscat,ofilit ,derutat, nu mai

crezi în tine,aripile îți sunt frânte,și oftatul se aciuează în suflet .Vali era fericit doar cu Adriana .

          -De unde știi tu ?

          -Se vedea în privirile  lor ,în atingerile  lor de mână ,în delicatețea  cu care îi mângâia părul

răsfirat  pe umerii ei .

          -Bine ,Aristița ,dar toate acestea țin de trecut .Nu te gândești că e timpul să-ți faci și tu o familie,

să ai copii,,,încă nu-i târziu ! Cum să rămâi singură ?

          -Draga mea ,eu nu mă simt singură ,am rostul meu ,munca mea îmi aduce atâta satisfacție .Când

ajung la spital ,îmi las deoparte toate grijile personale și mă concentrez pe cele ale bolnavilor mei .Numai aici

când omul devine pacient,este cel real .În rest ,poartă o mască-una schimbătoare  în funcție de rolul pe care

îl joacă :director,înginer ,ministru.Dar în spital ,este doar un om .Aici se dezbracă de mândrie,orgoliu,,fățărnicie ,

de mască .Deci a fi medic este o mare răspundere,dar și o mare bucurie când redai viața cuiva.

          -Știu  că mama era tare fericită când ai luat examenul de admitere la medicină.Nu a trăit să te vadă ce

frumos ai evoluat ,și cum poți fi de ajutor semenilor ,dar avea mare încredire în talentul tău și priceperea ta .

          Îmi este greu să îmi amintrsc  prin câte a trecut  mama,cât a vrut să trăiască și cât a ținut ascunsă boala,

până a fost prea târziu .

          -Dragă surioară ,acum că m-am spovedit și știi ce păcate am ,sincer ,mă simt mai bine .

          -Ascultându-ți spovedania ,m-a luat cu frig.Prin câte pot trece oamenii ,nu îți poți închipui...

           -Vreau să uit tot.Dacă aș putea să o iau de la început .Acum muncesc cinstit ,am o afacere mică ,dar îmi

asigură existența.O întoarcere în țară nu pare de bun augur .Sunt înformată că lucrurile mergt tot mai prost acolo.

Țara merge în regres .Cei de la vârful puterii au scos țara la vânzare pe bucăți,iar românii au plecat în toară lumea

să-și facă un rost...

          -Deci te-ai hotărât să rămâi aici?

          -Pentru tine e altceva .Lucrezi într-un spital mare ,ești recunoscută ca medic bun.Ai nevoie de odihnă

Sunt bucuroasă  că vom petrece mai mult timp împreună !Cele două surori rămân duse pe gânduri .Soarele

s-a ridicat destul pe cer ,șoseaua îndeamnă la drum.Florile viu colorate ale leandrilor sălbatici le însoțesc

în prima zi de concediu.Un concediu la care visau atât de mult!...

                                                                           Sfârșit

Prea repede ai trecut vreme

Și ani frumoși ,ai luat cu tine

Pe tâmple ai pus alb devreme

Și mult hazard pe prea mult bine.

Ai rupt hapsân din bucurie

Și încercând să nu lași urme

Ai izgonit în hău pe armonie

Lăsând ca vraja să se curme.

Îmi este dor și nu puțin

Să văd  cărarea spre bunica

Să dorm în podul cel cu fân

Nu noaptea ,totă ziulica.

Să zburd voios pe prispa de chirpici

Cu lingura de lemn să mănânc doară

În strachina de lut de crezi ,urzici

Tare frumos era să știi odinioară.

Făcea bunica mămăliga coaptă

Ceaunul sfârâia plăcut pe foc

Pe jar un bulz făcut ca roată

Îl tot sucea ,nu sta deloc.

Era totul făcut cu trudă

Dar dăruit din suflet doară

Acum am dor și îmi e ciudă

Că timpul anii îi măsoară.

Pe mijloc bete, albă ie și catrință

Oriunde cred astfel mergea

În trai decent ,multă credință

În vis îmi ești, bunica mea.

Poezia evocã locuri şi timpuri trãite sau cunoscute de autor.

Mi-e dor de lanul meu de grâu,

Mi-e dor de fânul moale,

Mi-e dor sã mai ţin calu-n frâu,

Când el o ia la vale!...

Mi-e dor sã vãd cum cresc din nou

Rãsadul meu şi ceapa

Şi sã aud acel ecou,

Când Bunu' bate sapa!

Mi-e dor nespus sã mã mai duc

La pândã, în Fundata,

Şi sã mã urc în vârf de nuc,

Ca sã mã vadã tata.

Mi-e dor de Cornu rãcoros,

Mi-e dor de Câmpu-Babii,

Mi-e dor sã mã mai plimb pe jos,

Cu Cipri şi cu Gabi!

Mi-e dor sã stau şi sã mã mir

Cum trec pe drum, flãcãii,

Ca sã se uite ore-n şir,

La peşti, la Gura-Vãii.

                   ☆

Cumplite doruri te cuprind,

De mamã şi de tatã,

De dulcea linişte din Grind,

De satul de-altãdatã!

Te vezi aievea, peste vremi,

Plimbându-te-n grãdinã

Şi-n tine însuţi tu te temi

Cã nu au sã mai vinã...

Mai ții tu minte, sat bătrân,

Când fierbea laptele-n căldări,

Când râdeau pruncii pe la fân

Și miroseau a flori și mări?

Când clopotele-n zori băteau

Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,

Când păsări albe se-ntorceau

Și ulița era netoaptă?

Când joia stăteau la răscruci

Bătrânii-n straie de lumină,

Vorbind de morți, de vremi mai dulci,

Cu ochii plini de rădăcină?

Acum doar vântul mai șoptește

Prin case stinse, fără fum,

Doar ploaia ușilor jelește

Și scârțâie-ntristat pe drum.

În prag, bunica nu mai iese,

Nici tata nu mai sapă-n vie...

Doar luna peste văi culese

Mai poartă visul dintr-o mie.

Și-mi pare că aud în noapte

Un bucium stins, un pas uitat...

Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—

S-a dus și ultimul băiat.

Multe amintiri,

le am in acea casa,

cand toata familia 

stateam la acea masa.

mii dor de el,

de рragul рarintesc,

cand ma duc acolo,

de familie imi aminesc.

mii dor de рainea mamei,

facuta la cuрtor,

tot cei in casa aia,

de tot imi este dor.

si vreau sati zic si tie,

sa рretuesti ce ai,

sa nu te rogi sa рleci,

cale inaрoi n-ai.