Leagănul

Vreau să știi: m-ai uimit de la prima privire.

Chiar atunci, când nici numele nu ți-l știam.

Vreau să știi, acea faptă nu-mi stă mie-n fire,

Dar ador amintirea n-ce stare eram.

Acea... Uluire, plăcere, credință,

Creșteam și-nfloream împreună cu ea.

Ah, de-aș fi știut ce mult plâns și dorință 

Cu sine la rând nentrerupt aducea!

Mă doare s-o spun, dar tu nu ești de vină.

Vai, tu nici nu știi câte versuri am scris!

Și un singur lucru tristețea-mi alină:

Mai pot să te văd. Să te văd într-un vis.

Căzut-au norii pe pământ,

Îngreunați de geruri,

Scursu-s-a soarele cel blând 

Prin crăpături din ceruri.

Plecat-au păsările. Mut

E Codrul în tihnire.

Așteaptă; vrea să fi căzut 

În dulcea amorțire.

Când vântul vuia,

Când lupii urlau, 

Ca prinși de torenți 

Când fulgii zburau,

Un om obosit

În codru ajuns

Căzu în genunchi,

Cu fața în sus.

Striga către ceruri

Din ultimi puteri:

"Eu n-am trebuință 

De-ai lumii averi,

Nu-mi trebuie slavă,

Nu vreau nici putere,

Ascultă deci, Doamne,

O ultimă vrere!

Copila mea este 

Bolnavă, și dacă 

Aici mi-voi da duhul,

Ca ea să nu zacă.

Ajut-o deci, Doamne,

Să fie scăpată,

Să fie în viață 

Și nevătămată!"

Iar timpul stătuse.

Tot codrul tăcuse.

Când luna cea albă 

Lumină dăduse 

Și lumină coaste 

De ani nerăpuse

Așa se făcuse, 

Precum se ceruse.

 - Frumoasă Anemonă,

   De unde-i răsărit?

 - Am răsărit din sângele 

   Cuiva, ce-a fost iubit.

   Din lacrimile-amare

   A marii Afrodite,

   Ce dăruia iubire,

   Dar nu a fost iubită.

Micuț lăcaș, câtă putere ai

Asupra sufletului meu? Se știe oare?

În ochii mei ești ca un colț de Rai,

Unde nimic nu plânge și nu doare.

Două bucăți de piatră într-un pod

Unite sunt. Iar pe sub ele trece

Un mic pârâu din munți, cu apa rece,

Zăpezilor de sus le este rod.

Pe partea stângă în a ei splendoare

Pădurea verde se întinde, deasă.

Se duce mult și bine, până-n zare, 

Unde de colți stâncoși devine rasă.

Pe partea dreaptă este înflorita 

Câmpie, și aleea însorită.

Cu pomi micuți și flori înmiresmate,

Și grâul foșnitor, când vântul bate.

Da, acest simplu peisaj îmi este

Atât de drag, că n-aș putea-l descrie

Decât așa; prin poezii, prin versuri.

Acel mic pod va continua să-mi fie

Un adăpost tihnit pentru gândire,

Pentru visat, citit, pentru odihnă,

Un loc pentru a-mi alina privirea,

Simbolul meu al păcii și al tihnei.

Sus, pe albia norilor,

Sus, în regatul stelelor,

Mult înaintea zorilor

Și cântul cucuvelelor, 

O stea veni cu pas ușor, 

Ieșind din țara umbrelor, 

Și se-așeză încet pe-un nor

Purtat de vântul zburător. 

Mergea cu pași mărunți, mărunți,

Ca nu cumva să tulbure 

Odihna munților cărunți, 

Să nu trezească vulturii. 

Lucind și aruncând scântei 

Se așeză la locul ei 

Privind de sus peste pământ.

Văzut și apele curgând, 

Și fiare-n codru mișunând,

Copii cuminți în pat dormind, 

Pe mine, poezii scriind 

Și luna albă răsărind.

De-asemenea văzu povești 

Cu oameni, zâne și cu flori,

Regate mari, împărătești, 

Domnițe, zmei și crăișori.

Apoi, când zorii s-au ivit 

Iar soarele a răsărit, 

Steaua, în rochia ei măiastră, 

Se strecurase pe fereastră,

Și-mi povesti tot, fir-a-păr,

Ce noaptea ea văzu din cer.

Eu vă poftesc să nu mai stați, 

Să fiți cuminți, și s-ascultați 

Înc-o poveste-mpărtășită

De către marii împărați 

A noastrei stele. Iar prin stea 

Ajunsă la urechea mea. 

P.S. Acesta este intro-ul pentru poemul la care lucrez acum. Dacă credeți că ar trebui să încep să îl public, vă rog, scrieți-vă părerea în comentarii. Chiar am nevoie de sprijin pentru asta. Mulțumesc pentru atenție!

Nu cunosc fericire de muritor,

O frunză-n vânt, un scriitor, 

Mă ofilesc cu timpul şi apar iar, 

Nimic din jur nu-mi pare familiar.

Acum sunt trup ce-n valul vântului, 

Ce-n bătaia ceasului și a trecutului, 

Trece prin timpuri ce n-au formă, 

Simt cum existenta mi se curmă.

Nici fericirea, nici durerea, 

Nici dezgustul, nici plăcerea, 

Nu descriu nemurirea în totalitate, 

Sumar de sentimente în intensitate.

Sfârşit de muritor o să-ntâlnesc, 

Și cu sufletul sper să mă găsesc, 

Viața eternă e coşmar şi fantezie, 

Trăiesc și renasc prin poezie...

Seara a fost prima trecere.

La început a fost tăcerea,

nu lipsa, ci adâncul

care așteaptă cuvântul.

Creația nu a fost explozie,

ci trecere:

din neființă în chemare,

din întuneric în rost.

Logosul a străbătut haosul

fără grabă.

Lumina nu a forțat, ci a chemat.

Toate au venit la ființă

prin ascultare.

Omul a primit această trecere în sine.

Creat din lut și suflare,

între pământ și cer,

chemat să continue

ceea ce Dumnezeu a început.

Dar creația nu s-a încheiat.

Ea se lucrează

în fiecare inimă

care învață tăcerea,

în fiecare minte

când forma nu mai rezistă harului.

Sfântul maxim a numit aceasta sinergie:

Dumnezeu lucrează,

omul răspunde.

Și când harul atinge făptura,

nu o shimbă în altceva,

ci o aduce

la ceea ce trebuie să fie.

Atunci creația se împlinește

fără zgomot,

iar omul devine loc al trecerii

din lume în Dumnezeu.

       Copil fiind,m-am bucurat mereu,

De ploaie, de soare, de furtună

Prin toate am trecut, cu fluierul la gură,

Mioarele pe coasă, doina-mi asculta,

Plângea poiana, când doina mea plângea.

Și am plâns la greu,

Și am râs la voie bună.

Am înoptat la stâni,

Vrăjit de basme vechi,

Și am adormit pe palele de fân,

Eram doar eu, cel fără de stăpân.

Mi-am potolit setea, cu apă la izvor,

Cu rouă m-am spălat și m-am uscat la soare,

Aevea prin toate am trecut

Copilăria mea frumoasă, regret că te-am pierdut....

De când l-au dus cu trenul plin de fum
Și i-au pus arma-n mână ca pe-o cruce,
Eu n-am mai fost aceeași pe drum,
Mi-e casa largă, inima mi-e strâmbă-n duce.

L-au scris pe listă, drept, cu nume mic,
Și-au zis: „E dator țării, va veni.”
Dar țara n-a venit cu el înapoi
Și fiul meu s-a dus… și n-a mai fi.

La început l-am așteptat la poartă,
Cu pâinea caldă, pusă pe ștergar;
Când treceau pași, îmi tresărea o soartă
Și-l strigam fără glas, ca-ntr-un amar.

Apoi am început să-l caut viu
În toți flăcăii ce-mi ieșeau în drum:
În mersul lor, în râsul prea târziu,
În felul cum priveau pământul bun.

Când veneau soldați cu haine rupte,
Îi cercetam cu ochi de mamă grea,
Poate-i al meu, poate-l ascund sub pulpe
Anii, noroiul, rana grea.

Unul avea sprânceana lui,
Altul privirea, altul mersul drept;
Și-n fiecare-mi murea iar fiul
Când nu-l aflam sub piept.

Am întrebat și vântul, și pământul,
Și ploaia ce cădea pe cimitir:
„Nu l-ați văzut trecând cu regimentul?
Era copilul meu, să știți… copil.”

Mi-au spus: „E scris pe cruce, stă sub iarbă.”
Dar eu n-am crezut hârtia lor;
O mamă nu citește moartea
Când de fiul i-e tot dor.

Acum îl caut mai domol, mai rar,
În bărbați obosiți, cu fruntea arsă;
Le văd în ochi o umbră de hotar
Și-mi zic: „Așa s-ar fi întors acasă.”

Când unul cade-n drum, lovit de ani,
Îi pun o mână-n păr fără să știe;
Poate-l mângâi pe-al meu, prin alți oameni,
Căci dragostea nu moare, se-mparte-n mie.

Și-ntr-o zi, când n-oi mai fi nici eu,
Și lumea va uita acel război,
Să știe cerul, dacă este Dumnezeu:
L-am căutat până la capăt, pe copilul meu.

Oameni decidenți, fiți asumați,

Așa cum ieri, v-au învățat pe voi,

Bunicii voștri, mai puțin învățați,

Dar pentru țară, au dus război

Ei an de an, au construit și zugrăvit,

Voi dărâmat, vândut, asta-ți știut,

Ei cu sacrificii, datoriile-au plătit,

Iar voi miliardari, pe alții, i-ați făcut

Din astă țară, mai totul s-a vândut,

De cei aleși, care putere-au căpătat,

Prin votul nostru, pe care l-au cerut,

Și drept răsplată, pe noi, ei ne-au trădat

Degeaba am sperat noi, în alegeri,

În președinte, senatori și, deputați,

Că am rămas, doar cu a lor prelegeri,

Că după vot, noi toți, am fost uitați

Vedem, că mult se construiește azi,

Dar nu de-ai noștri frați și, de străini,

Că noi am devenit în timp, bastarzi,

Și chiar uitând, că ne-am născut, creștini

Plecați suntem, prin țări străine,

Ca-ici nu am putut noi, să trăim,

În țară, ne-am întoarce noi și mâine,

De ne-ar lăsa, un viitor să făurim

Dar cum să te dedici, pentru popor,

Când porțile la vamă, sunt închise,

Și guvernanții, fac legi pentru ai lor,

Iar țelurile noastre, pe veci respinse

Speranța noastră, renaște, an de an,

Popor unit să fim și, demn în toate,

Să construim, să-ajungem la liman,

Dar trebuie, să-ne-intoarcem, toți

acasă, din străinătate!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Dușman îmi este timpul

Prieten bun am în condei,

Iar muză-mi e soția dragă

Ce clipa îmi încarcă cu idei. 

Aș vrea să alungesc minutul

Să am răgaz să spun povești,

Puse cu rimă în vers de poezie

Și bucuros să fiu, că mă citești. 

Dar câte n-aș mai vrea să scriu

Dacă ziua, ar cuprinde noaptea,

De copilăria mea, în primul rand

Și, despre soție, ce-mi e jumatea. 

Și tare multe aș avea de povestit

De ce voi știți, dar ci...de neștiute

Care în timp mi-au brăzdat viața

Și-aș vrea acum, să fie cunoscute. 

Nu am nimic de ținut la secret

Și care ar putea să mă,,rușine ",

Doar, c-am uitat...să..mărturisesc

Că faptele făcute-s...prea puține. 

Dar știu că nimeni nu oprește timpul

Și că acesta este hoț...furând mereu,

Așa că nu-mi rămâne...decât să cer

Ceva în plus...de la Bunul Dumnezeu!