Eroul din Tine

Ești cerul meu senin, albastru,

Lumina zilei când e ceasul aspru,

Ești cântecul ce-mi știe dorul,

Și brațul care alină norul.

Cu mâini trudite mi-ai țesut visuri,

Din nopți tăcute, fără compromisuri,

Ai fost povață, stea și drum,

În lumea asta plină de parfum.

Pe frunte mi-ai pus sărutul blând,

Când sufletu-mi plângea arzând,

Din ochii tăi, un rai curgea,

Și-n fiecare clipă, mă învăța.

Ești muntele ce nu se clatină,

O inimă ce bate în taină,

Un înger fără aripi, dar viu,

În tot ce sunt, tu ești, nu știu.

Mama, tu ești nemărginire,

Un dor ce arde-n amintire,

Și chiar de trec prin vremuri grele,

Te port în suflet, printre stele.

Când valuri te lovesc și cerul e greu,

Când umbrele cad peste visul tău,

Ridică-te, suflete, nu te lăsa,

Furtuna trece, iar lumina va sta.

Durerea te-ncearcă, dar tu ești puternic,

Chiar dacă drumul pare prea stingheric,

În fiecare lacrimă e o comoară,

Ce-ți dă puterea să lupți iar și iară.

Viața e grea, dar tu ești mai tare,

Fii stânca ce-nvinge orice încercare,

Nu lăsa frica să-ți fie stăpână,

Crede în tine și-n steaua ta bună.

În tine e focul ce poate aprinde,

Orice vis mare, chiar dacă te prinde,

Îndoiala-n brațe, tu rupe-i lanțul,

Și luptă să-ți cucerești iar avântul.

Fiecare cădere e doar o lecție,

Ce-ți face sufletul mai plin de esenție,

Nu te opri, mergi înainte mereu,

Căci în luptă găsești un sprijin din greu.

Când norii se-ntind peste cerul senin,

Tu fii curcubeul, eroul divin,

Și oricât de lungă ar fi noaptea amară,

Ziua răsare cu pacea-n afară.

Ridică privirea, spre zări strălucite,

Pe drumuri grele, dar de tine menite,

Tu ești stăpânul propriei vieți,

Fii farul ce luminează când te rătăcești.

Cu inima plină de curaj și iubire,

Mergi înainte, oricare-ar fi fire,

Căci viața te poartă prin mii de furtuni,

Dar sufletul tău le-nvinge pe luni.

Autor Mihut Raul Alexandru.

---

O iubire tristă

În zori de zi, când soarele-apune,

Când roua plânge pe frunze reci,

O poveste veche, pierdută-n lume,

Se naște-n suflet și trece pe veci.

Priviri odată pline de lumină,

Acum se scaldă-n umbre și nor,

Un vis ce-a fost, o tainică vină,

Pierdut în taina unui fior.

Cuvinte spuse, dar fără ecou,

Se sting încet pe buze-nchise,

Un dor tăcut, un cântec nou,

Rămâne-n inimi, pe pagini scrise.

Trecut-au clipe, trecute-s și șoapte,

Dar umbra ta rămâne mereu,

Pe cerul nopții, de stele-aproape,

Un suflet plânge un vis ce-a fost greu.

O ploaie rece mângâie pământul,

Lacrimi ascunse curg lin pe obraz,

Tu ai plecat, lăsându-mi cuvântul,

Dar fără glas, în inimi e praz.

Iubirea noastră, ca o furtună,

A ars cu foc, dar s-a stins în noapte,

Acum doar timpul durerea-ngână,

Cu note triste și versuri șoapte.

Sub cerul vast, eu caut uitarea,

Dar ea mă ține prizonier,

O iubire tristă, pierdută-n zarea

Unui vis vechi, dintr-un alt mister.

Autor Mihuț Raul Alexandru.

Pe-un câmp de amintiri pierdute-n ceață,

Se-așterne liniștea din altă viață,

Copilăria mea, un vis fugar,

Ce s-a pierdut pe-al timpului hotar.

Cândva, alergam pe pajiști curate,

Cu râsul liber, fără de păcate,

Dar anii s-au dus, tăcuți și grăbiți,

Lăsând doar umbre, ușor risipiți.

În buzunar aveam comori de lut,

Iar cerul copilăriei n-a avut sfârșit,

Dar vântul uitării a șters povești,

Lăsând în urmă doar doruri lumești.

Unde e leagănul ce mă purta

Spre visele-nalte din copilăria mea?

Unde e glasul ce-mi spunea povești,

Pe care acum doar în somn le ghicești?

Mă doare gândul la tot ce-am uitat,

La râsul ce-n suflet cândva m-a legat,

Dar port o speranță în inimă, vie,

Că-n vis voi găsi copilăria târzie.

Copilăria mea, te chem cu dor,

Întoarce-te-n suflet, măcar ca fior,

Să-mi dai un strop din ce-am fost odată,

În lumea aceasta, de timp sfâșiată.

În miez de noapte, cerul e mut,

Stelele parcă de vise-au căzut.

Raul veghează sub umbrele reci,

Căutând un răgaz prin gânduri prea seci.

Pe geam se strecoară lumini de argint,

Dar somnul lipsește, pierdut în alint.

Pleoapele grele refuză să cadă,

Iar liniștea-i cântec, o dulce baladă.

Ce vise ascunde acest infinit?

Ce taină mă cheamă spre-un drum nesfârșit?

Raul se zbate, prizonier în chemări,

În noaptea ce pare fără hotare mari.

Cuvintele curg, dar răspuns nu găsesc,

Doar dorul de pace în suflet lucesc.

Pe marginea timpului, stă nemișcat,

Prinzând între gânduri un vis ce-a plecat.

Dar poate că noaptea nu vrea să-l adoarmă,

Ci doar să-i arate că mintea nu-i armă.

Raul zâmbește, sub cerul tăcut,

Și-ncepe să scrie un vers nevăzut.

Căci chiar și-n insomnii, există lumină,

O rază ce vine din suflet, divină.

Raul, veghetorul, prin noapte pătrunde,

Și-n taina durerii, povești profunde.

Copilul din mine...

Tom Stoppard spunea că, dacă păstrezi copilăria mereu cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată. Dar, uneori, ne trezim uitând tocmai de această comoară din sufletul nostru.

Copilul din mine... trăiește acum în ochii fiului meu. Îl văd în râsul lui cristalin, în pașii șovăielnici, în curiozitatea lui nesfârșită. Îl văd în fiecare moment când lumea devine, dintr-odată, mai simplă și mai frumoasă. Îmi amintește că și eu am fost cândva la fel: fără griji, plin de lumină și bucurie.

Copilul din mine... m-a așteptat. De multe ori l-am lăsat singur. L-am închis în colțuri ascunse ale sufletului, preocupat să fiu „adult”, să fiu „responsabil”. Mi-am dorit să cresc repede, să par puternic, să țin piept vieții, și, fără să-mi dau seama, l-am rănit. Astăzi, îi cer iertare.

Îi cer iertare copilului care eram pentru toate momentele în care nu l-am ascultat, pentru zilele când am uitat să râd, să visez, să mă joc. Îi cer iertare pentru fiecare dată când m-am încruntat în loc să zâmbesc, pentru momentele când grijile m-au făcut să uit de bucuriile simple.

Copilul din mine... e încă acolo. Îl simt mai aproape în fiecare zi petrecută alături de copilul meu. Mă învață din nou să alerg fără destinație, să râd din toată inima, să găsesc frumusețea în lucrurile mici. Mă învață să iubesc așa cum iubește un copil: sincer, complet, fără condiții.

Dacă aș putea vorbi cu copilul care am fost, i-aș spune:

„Iartă-mă. Nu te-am uitat, doar te-am pierdut o vreme. Îți promit că de acum îți voi fi mereu aproape. Voi păstra zâmbetul tău, jocurile tale, visele tale. Voi învăța din nou să privesc lumea prin ochii tăi.”

Și dacă atunci, în copilărie, aș fi scris o scrisoare pentru mine, adult, ar fi sunat așa:

„Dragul meu,

Nu mă lăsa să dispar. Rămâi copil în suflet, râzi fără motiv, iubește din toată inima. Ia viața ca pe un joc, nu ca pe o povară. Fii curios, găsește bucurie în tot ce te înconjoară. Deschide-ți inima și ascult-o mereu. În ea vei găsi răspunsurile.”

Astăzi, știu că a fi copil este o binecuvântare, iar a păstra copilăria vie înseamnă a-ți păstra sufletul tânăr. Copilul din mine e acolo, mă însoțește și mă inspiră. Îi mulțumesc că nu m-a abandonat niciodată.

Dumnezeu de la- nceput,

Multe sfaturi a avut,

Prin prooroci și învățați,

Multe sfaturi el a dat.

A vrut bunul Dumnezeu,

Să ne ferească de rău.

Când poporul sfânt al său,

Din spate fiind atacat,

Apa-n două a despicat.

A trecut poporul său,

Și ia apărat de rău.

Pe dușmani...ia înecat,

Credincioșii au scăpat.

Învățații ei știau...

Și pe Domnul îl rugau..

Să ajute nencetat,

Ei știau cu-adevarat,

De PUTEREA SFÂNTĂ care,

BUNUL DUMNEZEU O ARE.

Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,

Având la ei o îndrãznealã-aparte.

Şi am avut prilejul sã ascult

Istoria nescrisã în vreo carte.

De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:

Cum ne lega o strânsã prietenie!

Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,

El tot mã respecta ca pe-un amic.

Spre deosebire de anii de şcoală,

- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -

El mã uimea cu-a sa înţelepciune

Şi cu a sa culturã generalã.

Îmi povestea de anii de rãzboi,

Cum au trecut şi ruşii şi germanii;

Sau cum au stat în lagãre, cu anii,

Şi cum trecuse frontul pe la noi.

Iar, mai târziu, guvernul instalat,

Cum îi batjocoreau, searã de searã,

Pe preot şi pe oamenii din sat,

Cu inepţii şi vorbe de ocarã.

Eram copil. Dar tot îmi amintesc

De câte suferinţi avurã parte:

De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,

Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".

Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz

Cum îi batjocoreau cei din afarã

Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,

Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.

Îmi zise-odatã unul din bãtrâni

Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:

"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,

   Conacul sãu şi grajdurile sale,

   Cu vitele şi turmele de oi

   Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;

   Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,

   Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.

Ogorul sãu întins, gemea de roadã

Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.

Trãgând nãdejde cã le va da banii

De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;

Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...

Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;

Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii

O-avură sub ocârmuire, şvabii..."

Avea pãmânt la fel ca alţi baroni

Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:

- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,

   De s-or uni vreo trei amfitrioni!"

"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...

   Însã bunicul meu îmi povestise

   Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua

   Arând pãmântul, reparându-i piua,

   Ducând turma de vite, la pãşune,

   Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...

   Pânã când, într-o zi, se prãpãdise

   Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"

Acestea chiar s-au petrecut demult...

- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -

Grãite de cei mai bãtrâni din sat,

Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.

Dreptate-avu-nţeleptul Solomon

Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,

E într-o necurmatã frãmântare

Şi într-un ritm alert şi monoton!

Înţelepciunea veche spune-aşa:

"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,

 Aşa piere din amintire, chipul

 Oricãrui om care-a trãit cândva!..."

Am aspirat la lumini arzătoare de pe cer
și prin izvoare au pălit ca din oglindă
un răsărit —
Am amorțit.
N-am mai avut aer, pentru-n moment s-a risipit
dorința de a trăi și a găsi soluții
pentru probleme puerile; Invazii
de sisteme cerebrale nelucrând la locul lor.
Au amorțit și bătăile inimii atunci când
i-am zărit privirea și zâmbetul
și ochii
și părul fluturând
și picioarele îndreptându-se mai aproape,
tot mai aproape de mine.

Am zâmbit.
Și s-a spart oglinda din izvoarele pulbere
ce furaseră de pe cer lumini arzătoare
pe care
le-am aspirat cu gândul și puterea minții
și suflând, am zis:
"— Nu mai rezist." Și am mai tras o dată din țigară.

Toamna este doamna vopsită-n roșu care-ți zâmbește-n fugă!

Nu te cunoaște dar îți vorbește în timp ce-și lasă să-i cadă agale câte o frunză....

(Horia Stanicel 24oct 2019-Irepetabila iubire)

Uneori simt că trăiesc
ca într-un cronometru stricat,
merge, dar nu spre nimic.
Numără pașii mei prin casă,
cuvintele nespuse,
și momentele în care n-am putut plânge
că era cineva de față.
La final,
când se oprește,
nu țipă.
Doar tace.

În frumosul meu, oraş dunărean,

Două statui, impunătoare eu am.

Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,

Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.

Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,

În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.

Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,

Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.

Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,

Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.

Să îl apere, de armatele romane invadatoare,

Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.

Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,

Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.

Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,

Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.

Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,

Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.

Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,

Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.

Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,

Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.

Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,

Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !