Copilăria Uitată.

A ieşit în zori o fată, având rochia brodată

şi încinsă la mijloc cu un fluture de in

când pe frunze mai era lacul cerului senin.

Cum din fire-i râzătoare,

se opri să stea de vorbă

în grădină cu o floare:

unele în cuib de rouă, alte nalte cât un munte.

Însă una-i prea cochetă: are guler de satin,

împlinit cu fagur roşu.

Mai văzu aşa minune altădată la bunici

când pe gard cânta cocosu’ -

ea făcea căsuţe-n şir printre ierburi la furnici.

Dar cum mâna mică îi scapă,

se-nţepă pe negândite într-un mugure de spin…

Vai, ce chin ! -

îşi zise-n sine.

Poate vrea un strop de apă,

de mă-mpunse aşa tare firul greu de mărăcine.

Pe o frunză de cleştar un gândac abia-şi ridică

silueta de cărbune,

o furnică

se opri ca să-şi şteargă fruntea udă, ochii tulburi de tăciune.

Soarele adânc se scaldă într-o tufă violetă;

ce e drept e prea măruntă,

dar din fire e cochetă.

Se ridică în lucire evantaiele de nalbă,

rochii roşii de zorele

rotesc salbă peste iarbă.

Ca o floare printre ele,

fata-şi potriveşte gheata. Visătoare, ea întreabă:

- Ce floare e asta, mamă ?

Am trecut şi ieri pe aici, însă n-am băgat de seamă.

- E camelia mea albă…

- Dar Camelia sunt eu… Cum să fiu eu, mamă, floare ?!

N-am nici frunze,

n-am petale.

Şi trecu prin alte rânduri,

coborâtă printre gânduri…

Ceasul bate miezu-nopţii şi Camelia tresare,

respirând adânc - visează

cum furtuna s-a iscat

şi din soare

smulse o rază;

ciorile înfruntă cerul.

Câte flori avea cu dânsa,

vântul îi goli panerul.

Dar cum mama era trează,

îi cuprinse fruntea albă şi în gânduri se ruga,

visul nopţii i-l veghea să nu-i frângă ramura

vântul cel întunecat ce din basme a scăpat.

Telegarul cât o stâncă,

fruntea naltă îi asudă;

numai sta cât să audă,

că în noaptea cea adâncă

zmeul este la hotar.

Şi porni ca să-l adune sub copitele-i de jar.

 - Nalţă-te de zor spre stele,

urcând podul de aramă !...

Păzitorii se rotesc, vântu-n cuiburi îl lovesc;

praf şi pulbere s-alege de necazuri şi de rele.

Mama-n şoaptă o îndemnă:

- Urcă, fata mea, mai urcă până treci de nouă stele,

unde e copilărie, unde îngerii adie

lirele în cântecele...

Dar deodată-n sânul nopţii se ivi palat de soare.

Şi vibrând în cântec vine o ileană-cosânzeană

cu năframă de cicoare

şi condurii de sulfină:

- Hai, copilă, şi te prinde de o rază de lumină !

 Oi ruga un şir de fluturi

visul negru să ţi-l spele.

Nemurirea să te cânte,

floare mândră a nopţii mele…

din cartea ilustrată pentru copii, Copilul și norul -

Ștefan Radu Mușat

Tată de copil,

Un înger într-un trup mic și fragil.

În ochii tăi, lumina se aprinde,

Iar sufletul meu de iubire se umple.

Te privesc cum crești și te dezvolți,

Cu fiecare zi, cu fiecare pas.

Mâna ta mică mă ține strâns,

Și simt că nimic nu ne poate despărți.

Îți aud râsul ca o melodie dulce,

Ce-mi aduce bucurie în inimă.

Ești comoara mea cea mai de preț,

Și pentru tine aș face orice sacrificiu.

Tatăl tău sunt și mereu voi fi,

Ghidându-te pe drumul vieții tale.

Te voi învăța să fii curajos și bun,

Să ai încredere în tine și să zbori spre stele.

Fluturi albi şi roşii,

Şi pestriţi, frumoşi,

Eu îi prind în plasă,

Când mama mă lasă.

Eu îi prind din zbor,

Însă nu-i omor;

Ci mă uit la ei,

Că sunt mititei,

Şi frumoşi, şi-mi plac,

Dar eu nu le fac

Nici un rău, deloc.

Şi dacă mă joc

Cu vreunul, ştiu

Binişor să-l ţiu

Şi pe toţi, din plasă,

Îi ajut să iasă,

Şi să plece-n zbor

După voia lor.

Las mariposas

Mariposas blancas y rojas,

Y abigarrado, hermoso,

Los atrapo en la red,

Cuando mi madre me deja.

Los pillo en vuelo,

Pero no los mato;

Pero los miro,

Que son diminutos,

Y hermosas, y me gustan,

Pero no los hago

Ningún daño, en absoluto.

Y si juego

Con algunos, lo sé.

Es bueno tenerlo

Y todos, desde la red,

Yo los ayudo

Y tomar vuelo

Según su voluntad.

În seara de Ajun, sub cerul înstelat,

Cu entuziasm și fericire, copilașii au așteptat.

Luminile au început să se stingă ușor,

Unde ești, Moș Crăciun, cu darurile tale de aur?

În așteptarea ta, Moșule, lumea se oprește în loc.

În sufletele noastre se aprinde un foc.

Sperând să fie sania încărcată,

Unde ești, Moș Crăciun, cu promisiunea ta onorată?

Colidele răsună prin văile ninse,

Sufletele așteaptă sub lumina felinarelor aprinse.

În casă se simte miros de cozonaci calzi,

Unde ești, Moș Crăciun, cu magia ta învăluitoare?

Fluturi albi şi roşii,

Şi pestriţi, frumoşi,

Eu îi prind în plasă,

Când mama mă lasă.

Eu îi prind din zbor,

Însă nu-i omor;

Ci mă uit la ei,

Că sunt mititei,

Şi frumoşi, şi-mi plac,

Dar eu nu le fac

Nici un rău, deloc.

Şi dacă mă joc

Cu vreunul, ştiu

Binişor să-l ţiu

Şi pe toţi, din plasă,

Îi ajut să iasă,

Şi să plece-n zbor

După voia lor.

Die Schmetterlinge

Weiße und rote Schmetterlinge,

Und bunt, schön,

Ich fange sie im Netz,

Wenn meine Mutter mich verlässt.

Ich fange sie im Flug,

Aber ich töte sie nicht;

Aber ich schaue sie an,

Dass sie winzig sind,

Und schön, und ich mag sie,

Aber ich mache sie nicht

Kein Schaden, überhaupt nicht.

Und wenn ich spiele

Bei einigen weiß ich

Schön, ihn zu haben

Und jeder, aus dem Netz,

Ich helfe ihnen

Und fliege

Nach ihrem Willen.

Într-o zi de iarnă,
Zapada ne-n încojoară,
Nu deparde ciorile,
Se cearta cu surorile.

Merse una pe afară,
Şi devine albioară.
Toţi certaţi, dezamăgiti,
Dar şi veseli, şi uimiţi.

"Privesc înapoi la ce am fost și la ce am avut – sau, mai bine zis, la ce nu am avut. Au fost momente în care m-am simțit gol, ca și cum îmi lipsea ceva esențial, ceva ce nici nu știam să numesc. Era un nimic apăsător, dar acel nimic avea să devină cel mai mare profesor al meu.

Din lipsă am învățat să prețuiesc, din durere am descoperit puterea, iar din întuneric am înțeles valoarea luminii. Tot ce am căutat în exterior – siguranță, validare, liniște – era, de fapt, ascuns adânc în sufletul meu.

Astăzi, am totul. Nu în sensul material, ci în sensul care contează cu adevărat. Am sufletul împăcat, o inimă plină și convingerea că ceea ce contează nu se poate cântări sau cumpăra.

Am pierdut ce n-am avut, dar din acea pierdere am câștigat ceva infinit mai valoros: înțelegerea că sufletul este cel mai de preț dar. Și dacă ar fi să o iau de la capăt, nu aș schimba nimic – pentru că nimicul m-a făcut ceea ce sunt astăzi."

Autor:

Mihut Raul Alexandru.

❤️

Pe drumul vieții, cu pas hotărât,

Raul pornește, de soartă-nfruntat,

În piept un foc ce nu poate fi stins,

Încrederea-i farul ce-l ține aprins.

Prin umbre și vânturi, furtuni ce-l lovesc,

El știe că timpul e dar pământesc,

Cu fruntea sus, privirea spre zare,

Curajul îi crește din orice încercare.

Nu se lasă-nvins de teama din jur,

Căci știe că-n sufletu-i zace-un tezaur,

Puterea de-a crede în ce va veni,

Și-n steaua ce-l poartă spre zile târzii.

În clipe de slabiciuni sau de dor,

El găsește în sine un tainic fior,

Un glas ce-i șoptește: "Tu ești destul,

Ridică-te, Raul, și urcă spre culmi!"

Cu pași fermecați, în față pășește,

Și lumea-n lumină încet înflorește,

Încrederea-n sine devine un scut,

Iar curajul, un cântec mereu absolut.

Așa-i povestea lui Raul, eroul,

Ce-n inima sa și-a găsit tot ecoul,

Cu-ncredere-n drum și curaj neclintit,

El știe: în viață, nimic nu-i finit.

Când seara cade, totul e tăcere,

Un dor mă prinde-n mreje de durere.

Din zări îndepărtate vin chemări,

Sufletu-mi plânge, prins între cărări.

Te caut printre umbrele târzii,

În amintiri ce dor și-s vii.

Ești ca un cântec ce nu-l pot uita,

Ca o lumină-n noaptea grea.

În visuri blânde chipul tău răsare,

Ca o speranță vie, călătoare.

Te simt aproape, dar ești prea departe,

Iar dorul meu se-nalță peste moarte.

Purtat de vântul rece dintre munți,

Sufletul meu te strigă din adânci.

Ești parte vie-n gândul ce-l păstrez,

Un dor ce niciodată nu-l șterg.

Prin ploi și nori, prin timpuri fără rost,

Îți simt prezența, chiar dacă n-ai fost.

Pe drumuri lungi și străzi fără lumină,

Îți caut urma, inima-mi suspină.

Fiecare zi e ca o întrebare,

Când vei veni din depărtări amare?

Te chem cu glasul tainic al iubirii,

Și te aștept la marginea privirii.

Sub cerul plin de stele tremurânde,

Dorul meu arde-n clipele profunde.

E ca un foc ce nu se stinge-n vânt,

Un cântec mut, dar veșnic și profund.

Nici florile din câmp nu pot să-mi spună,

De ce e dorul rana mea cea bună.

Căci doare, dar mă ține viu și treaz,

În fiecare zi și-n orice ceas.

Aș scrie dorul meu pe frunze verzi,

Să-l simți când sufletu-ți începi să-l pierzi.

Și când va fi să mă găsești pe mine,

Să știi că dorul meu duce spre tine.

Și astfel, dorul sufletului meu

Va fi povestea unui vis mereu.

Un legământ de gânduri și simțire,

O șoaptă-n veșnicie, o iubire.

Ești cerul meu senin, albastru,

Lumina zilei când e ceasul aspru,

Ești cântecul ce-mi știe dorul,

Și brațul care alină norul.

Cu mâini trudite mi-ai țesut visuri,

Din nopți tăcute, fără compromisuri,

Ai fost povață, stea și drum,

În lumea asta plină de parfum.

Pe frunte mi-ai pus sărutul blând,

Când sufletu-mi plângea arzând,

Din ochii tăi, un rai curgea,

Și-n fiecare clipă, mă învăța.

Ești muntele ce nu se clatină,

O inimă ce bate în taină,

Un înger fără aripi, dar viu,

În tot ce sunt, tu ești, nu știu.

Mama, tu ești nemărginire,

Un dor ce arde-n amintire,

Și chiar de trec prin vremuri grele,

Te port în suflet, printre stele.

În tine e-un erou ce încă mai doarme,

Ce poate înfrunta orice răni și arme,

Ridică-ți privirea, nu sta să te pierzi,

Destinul te cheamă, e timpul să-l crezi.

Luptă cu viața, căci ea te învață,

Chiar și din durere, să fii plin de viață,

Nu te lăsa învins de frica amară,

Eroul din tine nu cade-ntr-o seară.

Fiecare vis ce pare departe,

E-un munte ce-l urci pas cu pas, mai departe,

Nu e ușor, dar drumul e-al tău,

Și steaua din suflet străluce mereu.

Când greul te prinde, când totul se frânge,

Amintește-ți că totul în viață se schimbă,

Nu există furtună ce nu se termină,

Și nici rană adâncă ce nu se alină.

Tu ești făuritorul propriei sorți,

Chiar dacă drumurile te scot încoace și-n porți,

Fii stâlpul de care te sprijini cu iubire,

Căci lumea e-a ta, cu toată sclipirea din fire.

În ochii tăi vezi curajul aprins,

Chiar dacă trecutul ți-a fost interzis,

Din toate piedicile ce te-au înconjurat,

Ai învățat să fii omul adevărat.

Așa că luptă, căci lupta-i frumoasă,

Chiar dacă te simți uneori fără casă,

Eroul din tine e gata să zboare,

Spre vise mai mari și spre a vieții splendoare.

Cu inima plină de foc și de viață,

Îmbrățișează destinul ce tot te învață,

Tu ești eroul, puternic și viu,

Ce-nvinge furtuna, oricât de târziu.

Autor:Mihut Raul Alexandru.

Copilul din mine...

Tom Stoppard spunea că, dacă păstrezi copilăria mereu cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată. Dar, uneori, ne trezim uitând tocmai de această comoară din sufletul nostru.

Copilul din mine... trăiește acum în ochii fiului meu. Îl văd în râsul lui cristalin, în pașii șovăielnici, în curiozitatea lui nesfârșită. Îl văd în fiecare moment când lumea devine, dintr-odată, mai simplă și mai frumoasă. Îmi amintește că și eu am fost cândva la fel: fără griji, plin de lumină și bucurie.

Copilul din mine... m-a așteptat. De multe ori l-am lăsat singur. L-am închis în colțuri ascunse ale sufletului, preocupat să fiu „adult”, să fiu „responsabil”. Mi-am dorit să cresc repede, să par puternic, să țin piept vieții, și, fără să-mi dau seama, l-am rănit. Astăzi, îi cer iertare.

Îi cer iertare copilului care eram pentru toate momentele în care nu l-am ascultat, pentru zilele când am uitat să râd, să visez, să mă joc. Îi cer iertare pentru fiecare dată când m-am încruntat în loc să zâmbesc, pentru momentele când grijile m-au făcut să uit de bucuriile simple.

Copilul din mine... e încă acolo. Îl simt mai aproape în fiecare zi petrecută alături de copilul meu. Mă învață din nou să alerg fără destinație, să râd din toată inima, să găsesc frumusețea în lucrurile mici. Mă învață să iubesc așa cum iubește un copil: sincer, complet, fără condiții.

Dacă aș putea vorbi cu copilul care am fost, i-aș spune:

„Iartă-mă. Nu te-am uitat, doar te-am pierdut o vreme. Îți promit că de acum îți voi fi mereu aproape. Voi păstra zâmbetul tău, jocurile tale, visele tale. Voi învăța din nou să privesc lumea prin ochii tăi.”

Și dacă atunci, în copilărie, aș fi scris o scrisoare pentru mine, adult, ar fi sunat așa:

„Dragul meu,

Nu mă lăsa să dispar. Rămâi copil în suflet, râzi fără motiv, iubește din toată inima. Ia viața ca pe un joc, nu ca pe o povară. Fii curios, găsește bucurie în tot ce te înconjoară. Deschide-ți inima și ascult-o mereu. În ea vei găsi răspunsurile.”

Astăzi, știu că a fi copil este o binecuvântare, iar a păstra copilăria vie înseamnă a-ți păstra sufletul tânăr. Copilul din mine e acolo, mă însoțește și mă inspiră. Îi mulțumesc că nu m-a abandonat niciodată.