Dorul Sufletul
Când seara cade, totul e tăcere,
Un dor mă prinde-n mreje de durere.
Din zări îndepărtate vin chemări,
Sufletu-mi plânge, prins între cărări.
Te caut printre umbrele târzii,
În amintiri ce dor și-s vii.
Ești ca un cântec ce nu-l pot uita,
Ca o lumină-n noaptea grea.
În visuri blânde chipul tău răsare,
Ca o speranță vie, călătoare.
Te simt aproape, dar ești prea departe,
Iar dorul meu se-nalță peste moarte.
Purtat de vântul rece dintre munți,
Sufletul meu te strigă din adânci.
Ești parte vie-n gândul ce-l păstrez,
Un dor ce niciodată nu-l șterg.
Prin ploi și nori, prin timpuri fără rost,
Îți simt prezența, chiar dacă n-ai fost.
Pe drumuri lungi și străzi fără lumină,
Îți caut urma, inima-mi suspină.
Fiecare zi e ca o întrebare,
Când vei veni din depărtări amare?
Te chem cu glasul tainic al iubirii,
Și te aștept la marginea privirii.
Sub cerul plin de stele tremurânde,
Dorul meu arde-n clipele profunde.
E ca un foc ce nu se stinge-n vânt,
Un cântec mut, dar veșnic și profund.
Nici florile din câmp nu pot să-mi spună,
De ce e dorul rana mea cea bună.
Căci doare, dar mă ține viu și treaz,
În fiecare zi și-n orice ceas.
Aș scrie dorul meu pe frunze verzi,
Să-l simți când sufletu-ți începi să-l pierzi.
Și când va fi să mă găsești pe mine,
Să știi că dorul meu duce spre tine.
Și astfel, dorul sufletului meu
Va fi povestea unui vis mereu.
Un legământ de gânduri și simțire,
O șoaptă-n veșnicie, o iubire.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Mihuț Raul
Дата публикации: 15 декабря 2024
Просмотры: 197
Стихи из этой категории
Plânge inima
Plânge inima în mine,
Că-mi stă gandul doar la tine.
Sufăr în tăcere...
Suferința-i pacoste,nu plăcere.
Dar mă mint pe mine însumi,
Nu te pot avea nici în visuri.
Nu știu când o să mă fac bine,
Căci nu mă pot vindeca de tine.
Nu mai am cuvinte să îți scriu,
Mă simt uitată in sicriu.
Atât de mare e durerea,
Am crezut pentru o secundă că îți sunt puterea.
Stau și aștept ca un câine,sper că nu în zadar...
Să-mi dai un semn,să pot să trăiesc iar.
(B.L.B)
Teamă
Trec umbre reci prin gânduri muribunde,
tăcerea mușcă-n suflet ca un câine,
iar nopțile-mi sunt clipele de mâine,
iar tot ce am, se pierde și se-ascunde.
Se-nclină luna-n geam ca o gheișă,
în vin, înec un nume ce m-apasă,
și te-aș suna, dar teama nu mă lasă,
și tot frământ în palmă, pe cea din urmă fisă.
Și zorii-mi zic, că nu îmi vei răspunde,
lumina lor — e stinsă-n mine-acum,
și-s obosit, și trist, și teamă îmi e să sun,
iar pașii mei, ușor, încep să se scufunde.
C-un gest anost așez în furcă receptorul,
știind, că iar, la noapte îți voi duce dorul.
На берегу
Я видел море, на берегу своей печали,
Я знаю горе, то горе что вы ешё не знали.
Убивал жизнь в себе, грустно смотря как уплывали корабли.
Я хотел, но вместе быть мы так и не смогли.
Я закрывал глаза когда ты уходила,
Осозновал что ты не полюбила.
Быть вместе, мы так и не смогли,
Я умер, когда уплыли корабли...
Ți-a trecut ce n-ai avut?
Ți-a trecut ce n-ai avut,
Un vis stins, necunoscut?
Te-ai pierdut prin amintiri
Ce n-au fost, dar dau priviri?
Duci în suflet un ecou
Dintr-un timp ce n-a fost al tău?
Cauți umbre ce n-au fost,
Dar le simți în tine rost?
Golul vieții nu-l umpli
Cu iluzii și năluci.
Ce n-ai avut nu doare mult,
Doar ce-ai pierdut te face cult.
Privește-n zori spre ce-i acum,
Nu spre trecut, nici spre alt drum.
Căci timpul trece, n-are scut,
Dar nu-ți ia ce n-ai avut.
Sa te mai astept?
Ce dacă acum răsare soarele,
Dacă e atâta beznă între noi,
Căci căldura se poate duce
Și cu strălucirea înapoi...
În inimile noastre, furtuna bate a dor nebun,
În nopți de gheață și de frig,
În zadar căutăm un cuvânt cald și blând,
În zadar așteptăm să ne mai întâlnim…
Dorul
O umbra trece lin pe langa prag,
În taină-și poartă pașii pe alei,
Un vechi parfum ramas dintr un șirag,
De vise-nchise între foi de tei
E glasul mut ce l port adânc în piept,
Și ascult chemarea noptilor tacute,
Un nor pe cer ce pare ca aștept,
Din zori închise-n zilele pierdute
Prin colturi moi, adie gândul dus,
Ca frunza-n vântul care o rătăcește,
Un timp ascuns, căzut de mult de sus,
Dar încă-n minte parcă se trezește.
Pe un drum ascuns, pășește visul stins,
Și ochii s marea unui dor ce-apasă,
În fiecare clipă ce s-a prins,
De-un loc pierdut, ce încă mă apasă.
Plânge inima
Plânge inima în mine,
Că-mi stă gandul doar la tine.
Sufăr în tăcere...
Suferința-i pacoste,nu plăcere.
Dar mă mint pe mine însumi,
Nu te pot avea nici în visuri.
Nu știu când o să mă fac bine,
Căci nu mă pot vindeca de tine.
Nu mai am cuvinte să îți scriu,
Mă simt uitată in sicriu.
Atât de mare e durerea,
Am crezut pentru o secundă că îți sunt puterea.
Stau și aștept ca un câine,sper că nu în zadar...
Să-mi dai un semn,să pot să trăiesc iar.
(B.L.B)
Teamă
Trec umbre reci prin gânduri muribunde,
tăcerea mușcă-n suflet ca un câine,
iar nopțile-mi sunt clipele de mâine,
iar tot ce am, se pierde și se-ascunde.
Se-nclină luna-n geam ca o gheișă,
în vin, înec un nume ce m-apasă,
și te-aș suna, dar teama nu mă lasă,
și tot frământ în palmă, pe cea din urmă fisă.
Și zorii-mi zic, că nu îmi vei răspunde,
lumina lor — e stinsă-n mine-acum,
și-s obosit, și trist, și teamă îmi e să sun,
iar pașii mei, ușor, încep să se scufunde.
C-un gest anost așez în furcă receptorul,
știind, că iar, la noapte îți voi duce dorul.
На берегу
Я видел море, на берегу своей печали,
Я знаю горе, то горе что вы ешё не знали.
Убивал жизнь в себе, грустно смотря как уплывали корабли.
Я хотел, но вместе быть мы так и не смогли.
Я закрывал глаза когда ты уходила,
Осозновал что ты не полюбила.
Быть вместе, мы так и не смогли,
Я умер, когда уплыли корабли...
Ți-a trecut ce n-ai avut?
Ți-a trecut ce n-ai avut,
Un vis stins, necunoscut?
Te-ai pierdut prin amintiri
Ce n-au fost, dar dau priviri?
Duci în suflet un ecou
Dintr-un timp ce n-a fost al tău?
Cauți umbre ce n-au fost,
Dar le simți în tine rost?
Golul vieții nu-l umpli
Cu iluzii și năluci.
Ce n-ai avut nu doare mult,
Doar ce-ai pierdut te face cult.
Privește-n zori spre ce-i acum,
Nu spre trecut, nici spre alt drum.
Căci timpul trece, n-are scut,
Dar nu-ți ia ce n-ai avut.
Sa te mai astept?
Ce dacă acum răsare soarele,
Dacă e atâta beznă între noi,
Căci căldura se poate duce
Și cu strălucirea înapoi...
În inimile noastre, furtuna bate a dor nebun,
În nopți de gheață și de frig,
În zadar căutăm un cuvânt cald și blând,
În zadar așteptăm să ne mai întâlnim…
Dorul
O umbra trece lin pe langa prag,
În taină-și poartă pașii pe alei,
Un vechi parfum ramas dintr un șirag,
De vise-nchise între foi de tei
E glasul mut ce l port adânc în piept,
Și ascult chemarea noptilor tacute,
Un nor pe cer ce pare ca aștept,
Din zori închise-n zilele pierdute
Prin colturi moi, adie gândul dus,
Ca frunza-n vântul care o rătăcește,
Un timp ascuns, căzut de mult de sus,
Dar încă-n minte parcă se trezește.
Pe un drum ascuns, pășește visul stins,
Și ochii s marea unui dor ce-apasă,
În fiecare clipă ce s-a prins,
De-un loc pierdut, ce încă mă apasă.
Другие стихотворения автора
Speranța din Întuneric
Când totul e gri și nimic nu-ți mai place,
Când sufletul tău doar liniște tace,
Privește spre tine, în inima ta,
O flacără mică te va lumina.
Oricât de adânc e abisul ce doare,
Nu renunța, totul are o cale,
Speranța e-n tine, ascunsă sub nor,
Ea știe să crească din lacrimi și dor.
Viața e grea, dar ea te întărește,
În fiecare rană, un vis se-nfiripește,
Învață să cazi, dar să te ridici,
În tine e forța, să mergi pe potici.
Nu te teme de noapte, ea va trece curând,
Lumina se-ntoarce, ca un legământ,
Și-n fiecare pas, chiar de-i rătăcit,
Se-ascunde un sens, un rost nesfârșit.
Tu ești mai puternic decât pare durerea,
Ea vine să-ți dea, nu să-ți ia puterea,
Chiar din cele mai grele momente învii,
Spre zări mai senine, spre zile târzii.
Privește în sus, spre cerul cel vast,
Nu uita că furtuna e doar un contrast,
Îți arată ce-nseamnă lumină și pace,
Când inima ta din nou se desface.
Nu ești singur, căci timpul te poartă,
Și fiecare clipă durerea o iartă,
Speranța renaște din umbre și scrum,
Și-ți luminează al vieții .
Autor Mihut Raul Alexandru.
Umbra Speranței
Pe drumul vieții, presărat cu ceață,
Umbra speranței vine și mă-nvață.
Căci chiar și-n noapte, când lumina-i stinsă,
Ea mă veghează, tainică, aprinsă.
Din doruri mute și visări târzii,
Umbra speranței știe a zâmbi.
Chiar de mă pierd în gânduri fără rost,
Ea-mi amintește tot ce-am fost.
Când lumea cade-n valuri de durere,
Ea-mi șoptește blând despre putere.
Un glas ce urcă dintr-un loc adânc,
Un cântec vechi, al sufletului stânc.
Prin ploi de lacrimi, prin furtuni amare,
Umbra speranței arde-n depărtare.
E ca un far ce-mi luminează calea,
Un dor nestins ce-și urmează chemarea.
Ea nu se teme de grele încercări,
În fața vieții stă fără-ncercănări.
Chiar când m-aplec sub greutăți de gheață,
Ea-mi spune: "Luptă! Merită viața!"
Din pulbere de visuri destrămate,
Ea construiește punți nestrămutate.
Căci orice umbră are-n sine-un soare,
Ce-nvie totul, chiar din nepăsare.
Când totul pare să se-ntunece iar,
Ea-mi dă puterea să cred în hotar.
În locul unde toate dorurile mor,
Umbra speranței devine izvor.
În ochii celor ce-au pierdut credința,
Ea reaprinde blândă biruința.
Și-n inimi ce-au uitat să mai viseze,
Umbra speranței începe să creeze.
E veșnic vie, chiar și-n lumea mută,
O flacără ce-n noapte nu se-ascultă.
Din suflet crește, până la zenit,
O rază pură-n întuneric țintuit.
Și astfel merg, purtându-i urma vie,
Prin labirinturi, prin orice câmpie.
Umbra speranței e pavăza mea,
Un dar ce-n veci în suflet va dura.
Curaj
Pe drumul vieții, cu pas hotărât,
Raul pornește, de soartă-nfruntat,
În piept un foc ce nu poate fi stins,
Încrederea-i farul ce-l ține aprins.
Prin umbre și vânturi, furtuni ce-l lovesc,
El știe că timpul e dar pământesc,
Cu fruntea sus, privirea spre zare,
Curajul îi crește din orice încercare.
Nu se lasă-nvins de teama din jur,
Căci știe că-n sufletu-i zace-un tezaur,
Puterea de-a crede în ce va veni,
Și-n steaua ce-l poartă spre zile târzii.
În clipe de slabiciuni sau de dor,
El găsește în sine un tainic fior,
Un glas ce-i șoptește: "Tu ești destul,
Ridică-te, Raul, și urcă spre culmi!"
Cu pași fermecați, în față pășește,
Și lumea-n lumină încet înflorește,
Încrederea-n sine devine un scut,
Iar curajul, un cântec mereu absolut.
Așa-i povestea lui Raul, eroul,
Ce-n inima sa și-a găsit tot ecoul,
Cu-ncredere-n drum și curaj neclintit,
El știe: în viață, nimic nu-i finit.
Copilul Ratacit
Pe-o cale lungă, spre alte zări,
Un copil pleca cu vise-n buzunare,
Raul îl chema, iar ochii-i erau mari,
Spre-un viitor, cu dor și cu sudoare.
Părinții l-au privit cu lacrimi grele,
Sora micuță îi strângea mâna-n taină,
„Du-te, băiatul meu, în alte stele,
Dar nu uita că dorul ne războină.”
Anii trecură ca frunza-n vânt,
Raul muncea, clădindu-și un destin,
Dar viața-i aruncase al său cuvânt:
Încercări dure, din zori până-n asfințit lin.
Din când în când, scria câte-o scrisoare,
Cuvinte scurte, dar pline de dor,
Pe chipul părinților, o dulce-amară
Lumină apărea, ca un licărător.
Sora-l privea din poze îngălbenite,
Copilăria le fusese luată devreme,
Iar el, în suflet, cu dorințe-mpietrite,
Căuta răspunsuri pentru-a sale teme.
Prin străin ținut, între ziduri reci,
Raul se lupta cu visuri mărețe,
Dar inima-i zbura, întorcându-se-n veci
La casa părintească și nopțile blânde.
Când timpul trecu și părul se-nălbi,
Își văzu părinții prea rari, prea târziu,
„Iertați-mă, mamă, tată, că nu am putut fi
Mai des alături, când v-a fost pustiu.”
Dar Raul știa, în sufletul său,
Că lupta vieții nu a fost degeaba,
Un drum străbătut, străin și greu,
L-a făcut să prețuiască iubirea cea dragă.
Autor:Mihut Raul Alexandru.
Valurile Vieți
Valuri de dor și de zbucium se sparg,
Pe țărmul vieții, ce-i aspru și gol,
Cu vise ce ard și lacrimi ce cad,
Înotăm spre lumină, cu sufletul gol.
Uneori marea-i calmă, albastră și blândă,
Ne poartă pe brațe spre zări de cristal,
Dar alteori furtuna ne prinde în undă,
Și pierdem din noi sub cerul brutal.
Căutăm orizonturi, speranțe în larg,
Cu inimile pline de dorințe târzii,
Dar valul se-ntoarce, lovind și iar trag,
Amintiri ce se pierd în nopțile gri.
Privim către stele, călăuze tăcute,
Dar și ele se sting sub norii prea grei,
Doar curajul din piept și visele mute
Ne împing să înfruntăm al vieții temei.
În spumă se-nalță povești ce dispar,
Iluzii frumoase, pierdute în zare,
Dar în fiecare furtună amar,
Se ascunde-o lecție plină de soare.
Timpul ne trece ca vântul pe ape,
Și pașii ni-i spală nisipul de dor,
Dar valurile vieții, cu ale lor clape,
Ne-nvață să fim tot mai buni, uneori.
În taina adâncului găsim alinare,
Când valul se sparge și tăcerea ne-nvăluie,
Și în inima noastră renaște o stare,
Un cântec de viață ce nu se mai sfârșuie.
Așa ne poartă destinul pe val,
Când lin, când zbucium, când dulce, când greu,
Dar orice furtună devine un mal,
Când sufletul crede în drumul său.
Autor:Mihut Raul Alexandru.
Un frate și o Sora
Pe-o rază de soare, gândul meu zboară,
La chipul tău blând, la vocea ta clară,
Sora mea dragă, lumină din stele,
Mi-e dor să te am aproape de ele.
Anii ne-au dus pe cărări diferite,
Dar inima mea te păstrează învinsă,
Oricât de departe, iubirea rămâne,
Ca un râu ce curge prin stânci și țărâme.
Îmi amintesc clipe, râsete, jocuri,
Cum alergam desculți printre coclauri,
Cum ne-mpărțeam vise și mici bucurii,
Erai jumătatea din sufletul micii.
Acum te privesc printr-un dor nemăsurat,
Sora mea dulce, cu chip luminat,
Mi-e greu fără tine, mi-e dor să vorbim,
Să râdem din nou, să ne regăsim.
Nopți lungi, tăcute, la tine mă gândesc,
În rugă și lacrimi, iubirea-mi păzesc,
Te port în suflet, ca pe-o comoară,
Ești sora mea, steaua ce mă-nfioară.
Aș da orice să-ți simt iar privirea,
Să-ți strâng mâna caldă, să-ți spun fericirea,
Că dorul ce-mi arde e greu de purtat,
Când sora mea dragă e prea depărtat.
Te chem în tăcere, te strig în visare,
Sora mea scumpă, ești a mea alinare,
Oricât de departe ne-ar duce destinul,
În inima mea, tu vei fi mereu liniștea din lumină.
Speranța din Întuneric
Când totul e gri și nimic nu-ți mai place,
Când sufletul tău doar liniște tace,
Privește spre tine, în inima ta,
O flacără mică te va lumina.
Oricât de adânc e abisul ce doare,
Nu renunța, totul are o cale,
Speranța e-n tine, ascunsă sub nor,
Ea știe să crească din lacrimi și dor.
Viața e grea, dar ea te întărește,
În fiecare rană, un vis se-nfiripește,
Învață să cazi, dar să te ridici,
În tine e forța, să mergi pe potici.
Nu te teme de noapte, ea va trece curând,
Lumina se-ntoarce, ca un legământ,
Și-n fiecare pas, chiar de-i rătăcit,
Se-ascunde un sens, un rost nesfârșit.
Tu ești mai puternic decât pare durerea,
Ea vine să-ți dea, nu să-ți ia puterea,
Chiar din cele mai grele momente învii,
Spre zări mai senine, spre zile târzii.
Privește în sus, spre cerul cel vast,
Nu uita că furtuna e doar un contrast,
Îți arată ce-nseamnă lumină și pace,
Când inima ta din nou se desface.
Nu ești singur, căci timpul te poartă,
Și fiecare clipă durerea o iartă,
Speranța renaște din umbre și scrum,
Și-ți luminează al vieții .
Autor Mihut Raul Alexandru.
Umbra Speranței
Pe drumul vieții, presărat cu ceață,
Umbra speranței vine și mă-nvață.
Căci chiar și-n noapte, când lumina-i stinsă,
Ea mă veghează, tainică, aprinsă.
Din doruri mute și visări târzii,
Umbra speranței știe a zâmbi.
Chiar de mă pierd în gânduri fără rost,
Ea-mi amintește tot ce-am fost.
Când lumea cade-n valuri de durere,
Ea-mi șoptește blând despre putere.
Un glas ce urcă dintr-un loc adânc,
Un cântec vechi, al sufletului stânc.
Prin ploi de lacrimi, prin furtuni amare,
Umbra speranței arde-n depărtare.
E ca un far ce-mi luminează calea,
Un dor nestins ce-și urmează chemarea.
Ea nu se teme de grele încercări,
În fața vieții stă fără-ncercănări.
Chiar când m-aplec sub greutăți de gheață,
Ea-mi spune: "Luptă! Merită viața!"
Din pulbere de visuri destrămate,
Ea construiește punți nestrămutate.
Căci orice umbră are-n sine-un soare,
Ce-nvie totul, chiar din nepăsare.
Când totul pare să se-ntunece iar,
Ea-mi dă puterea să cred în hotar.
În locul unde toate dorurile mor,
Umbra speranței devine izvor.
În ochii celor ce-au pierdut credința,
Ea reaprinde blândă biruința.
Și-n inimi ce-au uitat să mai viseze,
Umbra speranței începe să creeze.
E veșnic vie, chiar și-n lumea mută,
O flacără ce-n noapte nu se-ascultă.
Din suflet crește, până la zenit,
O rază pură-n întuneric țintuit.
Și astfel merg, purtându-i urma vie,
Prin labirinturi, prin orice câmpie.
Umbra speranței e pavăza mea,
Un dar ce-n veci în suflet va dura.
Curaj
Pe drumul vieții, cu pas hotărât,
Raul pornește, de soartă-nfruntat,
În piept un foc ce nu poate fi stins,
Încrederea-i farul ce-l ține aprins.
Prin umbre și vânturi, furtuni ce-l lovesc,
El știe că timpul e dar pământesc,
Cu fruntea sus, privirea spre zare,
Curajul îi crește din orice încercare.
Nu se lasă-nvins de teama din jur,
Căci știe că-n sufletu-i zace-un tezaur,
Puterea de-a crede în ce va veni,
Și-n steaua ce-l poartă spre zile târzii.
În clipe de slabiciuni sau de dor,
El găsește în sine un tainic fior,
Un glas ce-i șoptește: "Tu ești destul,
Ridică-te, Raul, și urcă spre culmi!"
Cu pași fermecați, în față pășește,
Și lumea-n lumină încet înflorește,
Încrederea-n sine devine un scut,
Iar curajul, un cântec mereu absolut.
Așa-i povestea lui Raul, eroul,
Ce-n inima sa și-a găsit tot ecoul,
Cu-ncredere-n drum și curaj neclintit,
El știe: în viață, nimic nu-i finit.
Copilul Ratacit
Pe-o cale lungă, spre alte zări,
Un copil pleca cu vise-n buzunare,
Raul îl chema, iar ochii-i erau mari,
Spre-un viitor, cu dor și cu sudoare.
Părinții l-au privit cu lacrimi grele,
Sora micuță îi strângea mâna-n taină,
„Du-te, băiatul meu, în alte stele,
Dar nu uita că dorul ne războină.”
Anii trecură ca frunza-n vânt,
Raul muncea, clădindu-și un destin,
Dar viața-i aruncase al său cuvânt:
Încercări dure, din zori până-n asfințit lin.
Din când în când, scria câte-o scrisoare,
Cuvinte scurte, dar pline de dor,
Pe chipul părinților, o dulce-amară
Lumină apărea, ca un licărător.
Sora-l privea din poze îngălbenite,
Copilăria le fusese luată devreme,
Iar el, în suflet, cu dorințe-mpietrite,
Căuta răspunsuri pentru-a sale teme.
Prin străin ținut, între ziduri reci,
Raul se lupta cu visuri mărețe,
Dar inima-i zbura, întorcându-se-n veci
La casa părintească și nopțile blânde.
Când timpul trecu și părul se-nălbi,
Își văzu părinții prea rari, prea târziu,
„Iertați-mă, mamă, tată, că nu am putut fi
Mai des alături, când v-a fost pustiu.”
Dar Raul știa, în sufletul său,
Că lupta vieții nu a fost degeaba,
Un drum străbătut, străin și greu,
L-a făcut să prețuiască iubirea cea dragă.
Autor:Mihut Raul Alexandru.
Valurile Vieți
Valuri de dor și de zbucium se sparg,
Pe țărmul vieții, ce-i aspru și gol,
Cu vise ce ard și lacrimi ce cad,
Înotăm spre lumină, cu sufletul gol.
Uneori marea-i calmă, albastră și blândă,
Ne poartă pe brațe spre zări de cristal,
Dar alteori furtuna ne prinde în undă,
Și pierdem din noi sub cerul brutal.
Căutăm orizonturi, speranțe în larg,
Cu inimile pline de dorințe târzii,
Dar valul se-ntoarce, lovind și iar trag,
Amintiri ce se pierd în nopțile gri.
Privim către stele, călăuze tăcute,
Dar și ele se sting sub norii prea grei,
Doar curajul din piept și visele mute
Ne împing să înfruntăm al vieții temei.
În spumă se-nalță povești ce dispar,
Iluzii frumoase, pierdute în zare,
Dar în fiecare furtună amar,
Se ascunde-o lecție plină de soare.
Timpul ne trece ca vântul pe ape,
Și pașii ni-i spală nisipul de dor,
Dar valurile vieții, cu ale lor clape,
Ne-nvață să fim tot mai buni, uneori.
În taina adâncului găsim alinare,
Când valul se sparge și tăcerea ne-nvăluie,
Și în inima noastră renaște o stare,
Un cântec de viață ce nu se mai sfârșuie.
Așa ne poartă destinul pe val,
Când lin, când zbucium, când dulce, când greu,
Dar orice furtună devine un mal,
Când sufletul crede în drumul său.
Autor:Mihut Raul Alexandru.
Un frate și o Sora
Pe-o rază de soare, gândul meu zboară,
La chipul tău blând, la vocea ta clară,
Sora mea dragă, lumină din stele,
Mi-e dor să te am aproape de ele.
Anii ne-au dus pe cărări diferite,
Dar inima mea te păstrează învinsă,
Oricât de departe, iubirea rămâne,
Ca un râu ce curge prin stânci și țărâme.
Îmi amintesc clipe, râsete, jocuri,
Cum alergam desculți printre coclauri,
Cum ne-mpărțeam vise și mici bucurii,
Erai jumătatea din sufletul micii.
Acum te privesc printr-un dor nemăsurat,
Sora mea dulce, cu chip luminat,
Mi-e greu fără tine, mi-e dor să vorbim,
Să râdem din nou, să ne regăsim.
Nopți lungi, tăcute, la tine mă gândesc,
În rugă și lacrimi, iubirea-mi păzesc,
Te port în suflet, ca pe-o comoară,
Ești sora mea, steaua ce mă-nfioară.
Aș da orice să-ți simt iar privirea,
Să-ți strâng mâna caldă, să-ți spun fericirea,
Că dorul ce-mi arde e greu de purtat,
Când sora mea dragă e prea depărtat.
Te chem în tăcere, te strig în visare,
Sora mea scumpă, ești a mea alinare,
Oricât de departe ne-ar duce destinul,
În inima mea, tu vei fi mereu liniștea din lumină.