Umbra Speranței
Pe drumul vieții, presărat cu ceață,
Umbra speranței vine și mă-nvață.
Căci chiar și-n noapte, când lumina-i stinsă,
Ea mă veghează, tainică, aprinsă.
Din doruri mute și visări târzii,
Umbra speranței știe a zâmbi.
Chiar de mă pierd în gânduri fără rost,
Ea-mi amintește tot ce-am fost.
Când lumea cade-n valuri de durere,
Ea-mi șoptește blând despre putere.
Un glas ce urcă dintr-un loc adânc,
Un cântec vechi, al sufletului stânc.
Prin ploi de lacrimi, prin furtuni amare,
Umbra speranței arde-n depărtare.
E ca un far ce-mi luminează calea,
Un dor nestins ce-și urmează chemarea.
Ea nu se teme de grele încercări,
În fața vieții stă fără-ncercănări.
Chiar când m-aplec sub greutăți de gheață,
Ea-mi spune: "Luptă! Merită viața!"
Din pulbere de visuri destrămate,
Ea construiește punți nestrămutate.
Căci orice umbră are-n sine-un soare,
Ce-nvie totul, chiar din nepăsare.
Când totul pare să se-ntunece iar,
Ea-mi dă puterea să cred în hotar.
În locul unde toate dorurile mor,
Umbra speranței devine izvor.
În ochii celor ce-au pierdut credința,
Ea reaprinde blândă biruința.
Și-n inimi ce-au uitat să mai viseze,
Umbra speranței începe să creeze.
E veșnic vie, chiar și-n lumea mută,
O flacără ce-n noapte nu se-ascultă.
Din suflet crește, până la zenit,
O rază pură-n întuneric țintuit.
Și astfel merg, purtându-i urma vie,
Prin labirinturi, prin orice câmpie.
Umbra speranței e pavăza mea,
Un dar ce-n veci în suflet va dura.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Mihuț Raul
Дата публикации: 15 декабря 2024
Комментарий: 2
Просмотры: 211
Комментарий
Стихи из этой категории
O, tu, femeie
O,tu,femeie,ce adesea ți plângi de milă,
Și l târăști în spatele tău mic ca o cămilă .
O,tu,femeie,ce-ți lași acasă zâmbetul tău strălucitor,
Ce ieri,te-dragosteai doar d-un muritor.
Tu,fii,te rog,independenta,
Si țineți mereu rujul în poșetă.
Și nu-l lasa pe el să te doboare ,
Și nici aripile albe să ți le omoare.
Fii mereu sic și zâmbitoare,
Poartă zilnic fuste,rochii și zorzoane.
Oferă ți timp,iubire și-energie,
Mereu fii tu prea sus și el doar o ființă vie.
Nu plânge când a ta mâna îți este lăsată -n vânt,
Tu stai dreaptă,serioasă,fără a spune vreun cuvânt.
Și nu mai șterge cu al tău burete-nflorat,
Toate răutățile ce l fac pe el acum bărbat.
Străinule
străinule, tu ce mai faci?
te mai oprești pe drum, vreodată?
mai rătăcești prin amintiri
sau le-ai uitat, ca altădată?
străinule, tu ce mai zici?
iți mai vorbești măcar în gând?
te mai întrebi de ce-ai plecat
sau te convingi că-i totu-n rând?
străinule, tu cum te simți?
te doare lipsa mea vreodată?
ori tu traiesti fără regret,
ca și cum n-am fost odată?
străinule, ce ai mai făcut?
ai mai privit în urma ta?
sau ți-ai găsit alt drum mai bun,
fără să-ți pese cineva?
străinule, cum mai gândești?
mai crezi în vorbe, promisiuni?
mai juri că n-o să pleci vreodată
sau taci, ca-n toate cele luni?
străinule, îmi ești străin.
si te privesc ca pe oricine.
nu te mai caut. nu mai doare.
nu mai există noi – nici mâine.
Ce a fost candva...
Si in momentul in care te-am privit
Am simtit.
Am simtit to ce n-am trait,
Acele momete in care trebuia sa fii fericit.
Dar oare ce ne desparte?
Uneori zici ca esti pe marte,
Iar eu stau si citesc acea carte.
Cea care imi dezvaluie cum am ajuns sa o dam parte-n parte.
Nestiind cine este mai dezamagit,
Tu sau gandul meu nestingherit,
Mereu am crezut ca tu esti cel de negasit,
Dar am sfarsit cu un maldar de ganduri napustit.
Schimbarile sunt uneori de nefacut,
Insa trebuie de retinut ca orice amanunt
Este ca painea cu unt,
Greu de vazut, dar important in acel punct.
Esti ca o carte neatinsa.
Neinteresanta pentru cei din jur,
Dar interesant pentru cei din imprejur.
Tu fiind cel pur.
A fost frumos ce a avut loc,
Mai bine sa fi fost decat deloc.
Si sper ca in momentul in care o sa-ti apara chipul meu in minte
Sa-ti zici ca am fost o fata pe cinse...
Cu inima lasata in creatie,
candva iubita ta
Perdeaua!
Mă plimb pe o alee pietruită
Puțin mai sus de casa noastră,
Și trag cu ochiul chipul să-ți văd
Udând mușcata de la fereastră.
Știu că privești și-mi vezi privirea
Dar nu dorești să tragi perdeaua,
Nu poți uita că am plecat atunci
Când pe pământ se punea neaua.
Nici eu nu am ceva de explicat
Că doar am discutat cu voce tare,
Și ne-am adus acuze fără număr
Făr 'a rosti cuvântul greu...iertare.
Acum zăpada s-a topit de mult
Și primăvara frumusețea își arată,
Aminte îmi aduc cum ne plimbam
Nimic nu se vedea să ne despartă.
Aș vrea să-ți fac un semn cu mâna
Însă nu știu dacă ești singurică,
Așa că am să mă întorc și mâine
Sperând, poate perdeaua...se ridică!
Iubire de stea
Curând, iubitule, am să te uit
Imaginea ta, sufletul..
Clipele mi-au fost mărgele..
Iar luna o martoră pentru ele..
Stelele ne-au vegheat mereu,
Tu zâmbeai cu zâmbet "greu"
Speranța mi-e pusă în tine
Soarele mi-a șoptit de bine..
Nu uita de steaua ta,
Care cândva te plângea
Trăiește și spune-i lunii,
Că totul a fost din cauza minciunii..
Wasted love
You taught me how to be my fear
From the first knife I received
I waited and still did not complain
Of all the lives you had to waste
My bruises were all mine to be
Maybe I wanted to be healed
The blood is on your hands
And the gun was never mine
Maybe Try again next time
Guilt is easy to give than to receive
Strong as I could ever be
Without the lessons I was taught
To fall again in love
But thats the thing youve ever done
You taught me the first steps of how run
But I learned my lesson now
Ive danced with the devil once
And I stayed while he set the fire to my heart
O, tu, femeie
O,tu,femeie,ce adesea ți plângi de milă,
Și l târăști în spatele tău mic ca o cămilă .
O,tu,femeie,ce-ți lași acasă zâmbetul tău strălucitor,
Ce ieri,te-dragosteai doar d-un muritor.
Tu,fii,te rog,independenta,
Si țineți mereu rujul în poșetă.
Și nu-l lasa pe el să te doboare ,
Și nici aripile albe să ți le omoare.
Fii mereu sic și zâmbitoare,
Poartă zilnic fuste,rochii și zorzoane.
Oferă ți timp,iubire și-energie,
Mereu fii tu prea sus și el doar o ființă vie.
Nu plânge când a ta mâna îți este lăsată -n vânt,
Tu stai dreaptă,serioasă,fără a spune vreun cuvânt.
Și nu mai șterge cu al tău burete-nflorat,
Toate răutățile ce l fac pe el acum bărbat.
Străinule
străinule, tu ce mai faci?
te mai oprești pe drum, vreodată?
mai rătăcești prin amintiri
sau le-ai uitat, ca altădată?
străinule, tu ce mai zici?
iți mai vorbești măcar în gând?
te mai întrebi de ce-ai plecat
sau te convingi că-i totu-n rând?
străinule, tu cum te simți?
te doare lipsa mea vreodată?
ori tu traiesti fără regret,
ca și cum n-am fost odată?
străinule, ce ai mai făcut?
ai mai privit în urma ta?
sau ți-ai găsit alt drum mai bun,
fără să-ți pese cineva?
străinule, cum mai gândești?
mai crezi în vorbe, promisiuni?
mai juri că n-o să pleci vreodată
sau taci, ca-n toate cele luni?
străinule, îmi ești străin.
si te privesc ca pe oricine.
nu te mai caut. nu mai doare.
nu mai există noi – nici mâine.
Ce a fost candva...
Si in momentul in care te-am privit
Am simtit.
Am simtit to ce n-am trait,
Acele momete in care trebuia sa fii fericit.
Dar oare ce ne desparte?
Uneori zici ca esti pe marte,
Iar eu stau si citesc acea carte.
Cea care imi dezvaluie cum am ajuns sa o dam parte-n parte.
Nestiind cine este mai dezamagit,
Tu sau gandul meu nestingherit,
Mereu am crezut ca tu esti cel de negasit,
Dar am sfarsit cu un maldar de ganduri napustit.
Schimbarile sunt uneori de nefacut,
Insa trebuie de retinut ca orice amanunt
Este ca painea cu unt,
Greu de vazut, dar important in acel punct.
Esti ca o carte neatinsa.
Neinteresanta pentru cei din jur,
Dar interesant pentru cei din imprejur.
Tu fiind cel pur.
A fost frumos ce a avut loc,
Mai bine sa fi fost decat deloc.
Si sper ca in momentul in care o sa-ti apara chipul meu in minte
Sa-ti zici ca am fost o fata pe cinse...
Cu inima lasata in creatie,
candva iubita ta
Perdeaua!
Mă plimb pe o alee pietruită
Puțin mai sus de casa noastră,
Și trag cu ochiul chipul să-ți văd
Udând mușcata de la fereastră.
Știu că privești și-mi vezi privirea
Dar nu dorești să tragi perdeaua,
Nu poți uita că am plecat atunci
Când pe pământ se punea neaua.
Nici eu nu am ceva de explicat
Că doar am discutat cu voce tare,
Și ne-am adus acuze fără număr
Făr 'a rosti cuvântul greu...iertare.
Acum zăpada s-a topit de mult
Și primăvara frumusețea își arată,
Aminte îmi aduc cum ne plimbam
Nimic nu se vedea să ne despartă.
Aș vrea să-ți fac un semn cu mâna
Însă nu știu dacă ești singurică,
Așa că am să mă întorc și mâine
Sperând, poate perdeaua...se ridică!
Iubire de stea
Curând, iubitule, am să te uit
Imaginea ta, sufletul..
Clipele mi-au fost mărgele..
Iar luna o martoră pentru ele..
Stelele ne-au vegheat mereu,
Tu zâmbeai cu zâmbet "greu"
Speranța mi-e pusă în tine
Soarele mi-a șoptit de bine..
Nu uita de steaua ta,
Care cândva te plângea
Trăiește și spune-i lunii,
Că totul a fost din cauza minciunii..
Wasted love
You taught me how to be my fear
From the first knife I received
I waited and still did not complain
Of all the lives you had to waste
My bruises were all mine to be
Maybe I wanted to be healed
The blood is on your hands
And the gun was never mine
Maybe Try again next time
Guilt is easy to give than to receive
Strong as I could ever be
Without the lessons I was taught
To fall again in love
But thats the thing youve ever done
You taught me the first steps of how run
But I learned my lesson now
Ive danced with the devil once
And I stayed while he set the fire to my heart
Другие стихотворения автора
Lacrima Timpului
Pe ceasul vechi, în taină se prelinge,
O lacrimă ce timpul vrea să-nvinge.
Din clipe stinse se naște un oftat,
Amintiri ce-n suflet s-au păstrat.
Secundele-s petale ce se scutur,
Trecutul șterge tot, ca un sărut fur.
Dar lacrima rămâne, purtând povara,
Un gând pierdut, o rază-ntristătoare.
În zori de zi sau umbrele târzii,
Ea plânge doruri ce nu pot muri.
Pe firul vieții curge ne-ncetat,
Un râu de vise-n negură uitat.
Trec ani ca frunza dusă de furtună,
Dar lacrima își poartă taina bună.
E glasul mut al clipelor ce pier,
Un martor tainic peste-al vieții cer.
În lacrima ce timpul o dezvăluie,
E dor de ieri și teamă de ce nu e.
E bucurie, plâns și alinare,
O carte veche-nchisă-ntr-o uitare.
Ea știe tot, dar tace neclintit,
Din răni ce timpul nu le-a tămăduit.
Căci fiecare strop ascunde-n el
Un vis pierdut sau un înger rebel.
Din ochii sufletului curge lin,
Ca o chemare-n zori de argint fin.
Și-n fiecare picur ce se stinge,
Se naște-un dor ce viața-l învinge.
Lacrima timpului, șoaptă divină,
Îmbracă clipa-n mantia senină.
E punte peste vise destrămate,
Un cântec vechi, al clipelor uitate.
Și totuși, ea ne-nvață să iubim,
Prin stropi de dor să-nvățăm să trăim.
Căci timpul trece, dar lacrima rămâne,
Un semn etern că totu-n suflet ține.
Așa se scurge viața ca o apă,
Lacrima timpului o mai îngroapă.
Dar ea păstrează-n taină adevărul,
Că-n fiecare strop se naște cerul.
Insomnii
În miez de noapte, cerul e mut,
Stelele parcă de vise-au căzut.
Raul veghează sub umbrele reci,
Căutând un răgaz prin gânduri prea seci.
Pe geam se strecoară lumini de argint,
Dar somnul lipsește, pierdut în alint.
Pleoapele grele refuză să cadă,
Iar liniștea-i cântec, o dulce baladă.
Ce vise ascunde acest infinit?
Ce taină mă cheamă spre-un drum nesfârșit?
Raul se zbate, prizonier în chemări,
În noaptea ce pare fără hotare mari.
Cuvintele curg, dar răspuns nu găsesc,
Doar dorul de pace în suflet lucesc.
Pe marginea timpului, stă nemișcat,
Prinzând între gânduri un vis ce-a plecat.
Dar poate că noaptea nu vrea să-l adoarmă,
Ci doar să-i arate că mintea nu-i armă.
Raul zâmbește, sub cerul tăcut,
Și-ncepe să scrie un vers nevăzut.
Căci chiar și-n insomnii, există lumină,
O rază ce vine din suflet, divină.
Raul, veghetorul, prin noapte pătrunde,
Și-n taina durerii, povești profunde.
Valurile Vieți
Valuri de dor și de zbucium se sparg,
Pe țărmul vieții, ce-i aspru și gol,
Cu vise ce ard și lacrimi ce cad,
Înotăm spre lumină, cu sufletul gol.
Uneori marea-i calmă, albastră și blândă,
Ne poartă pe brațe spre zări de cristal,
Dar alteori furtuna ne prinde în undă,
Și pierdem din noi sub cerul brutal.
Căutăm orizonturi, speranțe în larg,
Cu inimile pline de dorințe târzii,
Dar valul se-ntoarce, lovind și iar trag,
Amintiri ce se pierd în nopțile gri.
Privim către stele, călăuze tăcute,
Dar și ele se sting sub norii prea grei,
Doar curajul din piept și visele mute
Ne împing să înfruntăm al vieții temei.
În spumă se-nalță povești ce dispar,
Iluzii frumoase, pierdute în zare,
Dar în fiecare furtună amar,
Se ascunde-o lecție plină de soare.
Timpul ne trece ca vântul pe ape,
Și pașii ni-i spală nisipul de dor,
Dar valurile vieții, cu ale lor clape,
Ne-nvață să fim tot mai buni, uneori.
În taina adâncului găsim alinare,
Când valul se sparge și tăcerea ne-nvăluie,
Și în inima noastră renaște o stare,
Un cântec de viață ce nu se mai sfârșuie.
Așa ne poartă destinul pe val,
Când lin, când zbucium, când dulce, când greu,
Dar orice furtună devine un mal,
Când sufletul crede în drumul său.
Autor:Mihut Raul Alexandru.
Un frate și o Sora
Pe-o rază de soare, gândul meu zboară,
La chipul tău blând, la vocea ta clară,
Sora mea dragă, lumină din stele,
Mi-e dor să te am aproape de ele.
Anii ne-au dus pe cărări diferite,
Dar inima mea te păstrează învinsă,
Oricât de departe, iubirea rămâne,
Ca un râu ce curge prin stânci și țărâme.
Îmi amintesc clipe, râsete, jocuri,
Cum alergam desculți printre coclauri,
Cum ne-mpărțeam vise și mici bucurii,
Erai jumătatea din sufletul micii.
Acum te privesc printr-un dor nemăsurat,
Sora mea dulce, cu chip luminat,
Mi-e greu fără tine, mi-e dor să vorbim,
Să râdem din nou, să ne regăsim.
Nopți lungi, tăcute, la tine mă gândesc,
În rugă și lacrimi, iubirea-mi păzesc,
Te port în suflet, ca pe-o comoară,
Ești sora mea, steaua ce mă-nfioară.
Aș da orice să-ți simt iar privirea,
Să-ți strâng mâna caldă, să-ți spun fericirea,
Că dorul ce-mi arde e greu de purtat,
Când sora mea dragă e prea depărtat.
Te chem în tăcere, te strig în visare,
Sora mea scumpă, ești a mea alinare,
Oricât de departe ne-ar duce destinul,
În inima mea, tu vei fi mereu liniștea din lumină.
O iubire Tristă.
O iubire tristă
În zori de zi, când soarele-apune,
Când roua plânge pe frunze reci,
O poveste veche, pierdută-n lume,
Se naște-n suflet și trece pe veci.
Priviri odată pline de lumină,
Acum se scaldă-n umbre și nor,
Un vis ce-a fost, o tainică vină,
Pierdut în taina unui fior.
Cuvinte spuse, dar fără ecou,
Se sting încet pe buze-nchise,
Un dor tăcut, un cântec nou,
Rămâne-n inimi, pe pagini scrise.
Trecut-au clipe, trecute-s și șoapte,
Dar umbra ta rămâne mereu,
Pe cerul nopții, de stele-aproape,
Un suflet plânge un vis ce-a fost greu.
O ploaie rece mângâie pământul,
Lacrimi ascunse curg lin pe obraz,
Tu ai plecat, lăsându-mi cuvântul,
Dar fără glas, în inimi e praz.
Iubirea noastră, ca o furtună,
A ars cu foc, dar s-a stins în noapte,
Acum doar timpul durerea-ngână,
Cu note triste și versuri șoapte.
Sub cerul vast, eu caut uitarea,
Dar ea mă ține prizonier,
O iubire tristă, pierdută-n zarea
Unui vis vechi, dintr-un alt mister.
Autor Mihuț Raul Alexandru.
Eroul din Tine
În tine e-un erou ce încă mai doarme,
Ce poate înfrunta orice răni și arme,
Ridică-ți privirea, nu sta să te pierzi,
Destinul te cheamă, e timpul să-l crezi.
Luptă cu viața, căci ea te învață,
Chiar și din durere, să fii plin de viață,
Nu te lăsa învins de frica amară,
Eroul din tine nu cade-ntr-o seară.
Fiecare vis ce pare departe,
E-un munte ce-l urci pas cu pas, mai departe,
Nu e ușor, dar drumul e-al tău,
Și steaua din suflet străluce mereu.
Când greul te prinde, când totul se frânge,
Amintește-ți că totul în viață se schimbă,
Nu există furtună ce nu se termină,
Și nici rană adâncă ce nu se alină.
Tu ești făuritorul propriei sorți,
Chiar dacă drumurile te scot încoace și-n porți,
Fii stâlpul de care te sprijini cu iubire,
Căci lumea e-a ta, cu toată sclipirea din fire.
În ochii tăi vezi curajul aprins,
Chiar dacă trecutul ți-a fost interzis,
Din toate piedicile ce te-au înconjurat,
Ai învățat să fii omul adevărat.
Așa că luptă, căci lupta-i frumoasă,
Chiar dacă te simți uneori fără casă,
Eroul din tine e gata să zboare,
Spre vise mai mari și spre a vieții splendoare.
Cu inima plină de foc și de viață,
Îmbrățișează destinul ce tot te învață,
Tu ești eroul, puternic și viu,
Ce-nvinge furtuna, oricât de târziu.
Autor:Mihut Raul Alexandru.
Lacrima Timpului
Pe ceasul vechi, în taină se prelinge,
O lacrimă ce timpul vrea să-nvinge.
Din clipe stinse se naște un oftat,
Amintiri ce-n suflet s-au păstrat.
Secundele-s petale ce se scutur,
Trecutul șterge tot, ca un sărut fur.
Dar lacrima rămâne, purtând povara,
Un gând pierdut, o rază-ntristătoare.
În zori de zi sau umbrele târzii,
Ea plânge doruri ce nu pot muri.
Pe firul vieții curge ne-ncetat,
Un râu de vise-n negură uitat.
Trec ani ca frunza dusă de furtună,
Dar lacrima își poartă taina bună.
E glasul mut al clipelor ce pier,
Un martor tainic peste-al vieții cer.
În lacrima ce timpul o dezvăluie,
E dor de ieri și teamă de ce nu e.
E bucurie, plâns și alinare,
O carte veche-nchisă-ntr-o uitare.
Ea știe tot, dar tace neclintit,
Din răni ce timpul nu le-a tămăduit.
Căci fiecare strop ascunde-n el
Un vis pierdut sau un înger rebel.
Din ochii sufletului curge lin,
Ca o chemare-n zori de argint fin.
Și-n fiecare picur ce se stinge,
Se naște-un dor ce viața-l învinge.
Lacrima timpului, șoaptă divină,
Îmbracă clipa-n mantia senină.
E punte peste vise destrămate,
Un cântec vechi, al clipelor uitate.
Și totuși, ea ne-nvață să iubim,
Prin stropi de dor să-nvățăm să trăim.
Căci timpul trece, dar lacrima rămâne,
Un semn etern că totu-n suflet ține.
Așa se scurge viața ca o apă,
Lacrima timpului o mai îngroapă.
Dar ea păstrează-n taină adevărul,
Că-n fiecare strop se naște cerul.
Insomnii
În miez de noapte, cerul e mut,
Stelele parcă de vise-au căzut.
Raul veghează sub umbrele reci,
Căutând un răgaz prin gânduri prea seci.
Pe geam se strecoară lumini de argint,
Dar somnul lipsește, pierdut în alint.
Pleoapele grele refuză să cadă,
Iar liniștea-i cântec, o dulce baladă.
Ce vise ascunde acest infinit?
Ce taină mă cheamă spre-un drum nesfârșit?
Raul se zbate, prizonier în chemări,
În noaptea ce pare fără hotare mari.
Cuvintele curg, dar răspuns nu găsesc,
Doar dorul de pace în suflet lucesc.
Pe marginea timpului, stă nemișcat,
Prinzând între gânduri un vis ce-a plecat.
Dar poate că noaptea nu vrea să-l adoarmă,
Ci doar să-i arate că mintea nu-i armă.
Raul zâmbește, sub cerul tăcut,
Și-ncepe să scrie un vers nevăzut.
Căci chiar și-n insomnii, există lumină,
O rază ce vine din suflet, divină.
Raul, veghetorul, prin noapte pătrunde,
Și-n taina durerii, povești profunde.
Valurile Vieți
Valuri de dor și de zbucium se sparg,
Pe țărmul vieții, ce-i aspru și gol,
Cu vise ce ard și lacrimi ce cad,
Înotăm spre lumină, cu sufletul gol.
Uneori marea-i calmă, albastră și blândă,
Ne poartă pe brațe spre zări de cristal,
Dar alteori furtuna ne prinde în undă,
Și pierdem din noi sub cerul brutal.
Căutăm orizonturi, speranțe în larg,
Cu inimile pline de dorințe târzii,
Dar valul se-ntoarce, lovind și iar trag,
Amintiri ce se pierd în nopțile gri.
Privim către stele, călăuze tăcute,
Dar și ele se sting sub norii prea grei,
Doar curajul din piept și visele mute
Ne împing să înfruntăm al vieții temei.
În spumă se-nalță povești ce dispar,
Iluzii frumoase, pierdute în zare,
Dar în fiecare furtună amar,
Se ascunde-o lecție plină de soare.
Timpul ne trece ca vântul pe ape,
Și pașii ni-i spală nisipul de dor,
Dar valurile vieții, cu ale lor clape,
Ne-nvață să fim tot mai buni, uneori.
În taina adâncului găsim alinare,
Când valul se sparge și tăcerea ne-nvăluie,
Și în inima noastră renaște o stare,
Un cântec de viață ce nu se mai sfârșuie.
Așa ne poartă destinul pe val,
Când lin, când zbucium, când dulce, când greu,
Dar orice furtună devine un mal,
Când sufletul crede în drumul său.
Autor:Mihut Raul Alexandru.
Un frate și o Sora
Pe-o rază de soare, gândul meu zboară,
La chipul tău blând, la vocea ta clară,
Sora mea dragă, lumină din stele,
Mi-e dor să te am aproape de ele.
Anii ne-au dus pe cărări diferite,
Dar inima mea te păstrează învinsă,
Oricât de departe, iubirea rămâne,
Ca un râu ce curge prin stânci și țărâme.
Îmi amintesc clipe, râsete, jocuri,
Cum alergam desculți printre coclauri,
Cum ne-mpărțeam vise și mici bucurii,
Erai jumătatea din sufletul micii.
Acum te privesc printr-un dor nemăsurat,
Sora mea dulce, cu chip luminat,
Mi-e greu fără tine, mi-e dor să vorbim,
Să râdem din nou, să ne regăsim.
Nopți lungi, tăcute, la tine mă gândesc,
În rugă și lacrimi, iubirea-mi păzesc,
Te port în suflet, ca pe-o comoară,
Ești sora mea, steaua ce mă-nfioară.
Aș da orice să-ți simt iar privirea,
Să-ți strâng mâna caldă, să-ți spun fericirea,
Că dorul ce-mi arde e greu de purtat,
Când sora mea dragă e prea depărtat.
Te chem în tăcere, te strig în visare,
Sora mea scumpă, ești a mea alinare,
Oricât de departe ne-ar duce destinul,
În inima mea, tu vei fi mereu liniștea din lumină.
O iubire Tristă.
O iubire tristă
În zori de zi, când soarele-apune,
Când roua plânge pe frunze reci,
O poveste veche, pierdută-n lume,
Se naște-n suflet și trece pe veci.
Priviri odată pline de lumină,
Acum se scaldă-n umbre și nor,
Un vis ce-a fost, o tainică vină,
Pierdut în taina unui fior.
Cuvinte spuse, dar fără ecou,
Se sting încet pe buze-nchise,
Un dor tăcut, un cântec nou,
Rămâne-n inimi, pe pagini scrise.
Trecut-au clipe, trecute-s și șoapte,
Dar umbra ta rămâne mereu,
Pe cerul nopții, de stele-aproape,
Un suflet plânge un vis ce-a fost greu.
O ploaie rece mângâie pământul,
Lacrimi ascunse curg lin pe obraz,
Tu ai plecat, lăsându-mi cuvântul,
Dar fără glas, în inimi e praz.
Iubirea noastră, ca o furtună,
A ars cu foc, dar s-a stins în noapte,
Acum doar timpul durerea-ngână,
Cu note triste și versuri șoapte.
Sub cerul vast, eu caut uitarea,
Dar ea mă ține prizonier,
O iubire tristă, pierdută-n zarea
Unui vis vechi, dintr-un alt mister.
Autor Mihuț Raul Alexandru.
Eroul din Tine
În tine e-un erou ce încă mai doarme,
Ce poate înfrunta orice răni și arme,
Ridică-ți privirea, nu sta să te pierzi,
Destinul te cheamă, e timpul să-l crezi.
Luptă cu viața, căci ea te învață,
Chiar și din durere, să fii plin de viață,
Nu te lăsa învins de frica amară,
Eroul din tine nu cade-ntr-o seară.
Fiecare vis ce pare departe,
E-un munte ce-l urci pas cu pas, mai departe,
Nu e ușor, dar drumul e-al tău,
Și steaua din suflet străluce mereu.
Când greul te prinde, când totul se frânge,
Amintește-ți că totul în viață se schimbă,
Nu există furtună ce nu se termină,
Și nici rană adâncă ce nu se alină.
Tu ești făuritorul propriei sorți,
Chiar dacă drumurile te scot încoace și-n porți,
Fii stâlpul de care te sprijini cu iubire,
Căci lumea e-a ta, cu toată sclipirea din fire.
În ochii tăi vezi curajul aprins,
Chiar dacă trecutul ți-a fost interzis,
Din toate piedicile ce te-au înconjurat,
Ai învățat să fii omul adevărat.
Așa că luptă, căci lupta-i frumoasă,
Chiar dacă te simți uneori fără casă,
Eroul din tine e gata să zboare,
Spre vise mai mari și spre a vieții splendoare.
Cu inima plină de foc și de viață,
Îmbrățișează destinul ce tot te învață,
Tu ești eroul, puternic și viu,
Ce-nvinge furtuna, oricât de târziu.
Autor:Mihut Raul Alexandru.
Mihuț Raul