Umbra Speranței

O,tu,femeie,ce adesea ți plângi de milă,

Și l târăști în spatele tău mic ca o cămilă .

O,tu,femeie,ce-ți lași acasă zâmbetul tău strălucitor,

Ce ieri,te-dragosteai  doar d-un muritor.

Tu,fii,te rog,independenta,

Si țineți mereu rujul în poșetă.

Și nu-l lasa pe el să te doboare ,

Și nici aripile albe să ți le omoare.

Fii mereu sic și zâmbitoare, 

Poartă zilnic fuste,rochii și zorzoane.

Oferă ți timp,iubire și-energie,

Mereu fii tu prea sus și el doar o ființă vie.

Nu plânge când a ta mâna îți este lăsată -n vânt,

Tu stai dreaptă,serioasă,fără a spune vreun cuvânt.

Și nu mai șterge cu al tău burete-nflorat,

Toate răutățile ce l fac pe el acum bărbat.

străinule, tu ce mai faci?

te mai oprești pe drum, vreodată?

mai rătăcești prin amintiri

sau le-ai uitat, ca altădată?

străinule, tu ce mai zici?

iți mai vorbești măcar în gând?

te mai întrebi de ce-ai plecat

sau te convingi că-i totu-n rând?

străinule, tu cum te simți?

te doare lipsa mea vreodată?

ori tu traiesti fără regret,

ca și cum n-am fost odată?

străinule, ce ai mai făcut?

ai mai privit în urma ta?

sau ți-ai găsit alt drum mai bun,

fără să-ți pese cineva?

străinule, cum mai gândești?

mai crezi în vorbe, promisiuni?

mai juri că n-o să pleci vreodată

sau taci, ca-n toate cele luni?

străinule, îmi ești străin.

si te privesc ca pe oricine.

nu te mai caut. nu mai doare.

nu mai există noi – nici mâine.

Si in momentul in care te-am privit

Am simtit.

Am simtit to ce n-am trait,

Acele momete in care trebuia sa fii fericit.

Dar oare ce ne desparte?

Uneori zici ca esti pe marte,

Iar eu stau si citesc acea carte.

Cea care imi dezvaluie cum am ajuns sa o dam parte-n parte.

Nestiind cine este mai dezamagit,

Tu sau gandul meu nestingherit,

Mereu am crezut ca tu esti cel de negasit,

Dar am sfarsit cu un maldar de ganduri napustit.

Schimbarile sunt uneori de nefacut,

Insa trebuie de retinut ca orice amanunt

Este ca painea cu unt,

Greu de vazut, dar important in acel punct.

Esti ca o carte neatinsa.

Neinteresanta pentru cei din jur,

Dar interesant pentru cei din imprejur.

Tu fiind cel pur.

A fost frumos ce a avut loc,

Mai bine sa fi fost decat deloc.

Si sper ca in momentul in care o sa-ti apara chipul meu in minte

Sa-ti zici ca am fost o fata pe cinse... 

Cu inima lasata in creatie,

candva iubita ta

Mă plimb pe o alee pietruită 

Puțin mai sus de casa noastră, 

Și trag cu ochiul chipul să-ți văd 

Udând mușcata de la fereastră. 

Știu că privești și-mi vezi privirea 

Dar nu dorești să tragi perdeaua, 

Nu poți uita că am plecat atunci 

Când pe pământ se punea neaua. 

Nici eu nu am ceva de explicat 

Că doar am discutat cu voce tare, 

Și ne-am adus acuze fără număr 

Făr 'a rosti cuvântul greu...iertare. 

Acum zăpada s-a topit de mult 

Și primăvara frumusețea își arată, 

Aminte îmi aduc cum ne plimbam 

Nimic nu se vedea să ne despartă. 

Aș vrea să-ți fac un semn cu mâna 

Însă nu știu dacă ești singurică, 

Așa că am să mă întorc și mâine 

Sperând, poate perdeaua...se ridică!

Curând, iubitule, am să te uit
Imaginea ta, sufletul..
Clipele mi-au fost mărgele..
Iar luna o martoră pentru ele..

Stelele ne-au vegheat mereu,
Tu zâmbeai cu zâmbet "greu"
Speranța mi-e pusă în tine
Soarele mi-a șoptit de bine..

Nu uita de steaua ta,
Care cândva te plângea
Trăiește și spune-i lunii,
Că totul a fost din cauza minciunii..

You taught me how to be my fear

From the first knife I received

I waited and still did not complain

Of all the lives you had to waste

My bruises were all mine to be

Maybe I wanted to be healed

The blood is on your hands

And the gun was never mine

Maybe Try again next time

Guilt is easy to give than to receive

Strong as I could ever be

Without the lessons I was taught

To fall again in love

But thats the thing youve ever done

You taught me the first steps of how run

But I learned my lesson now

Ive danced with the devil once

And I stayed while he set the fire to my heart

Pe ceasul vechi, în taină se prelinge,

O lacrimă ce timpul vrea să-nvinge.

Din clipe stinse se naște un oftat,

Amintiri ce-n suflet s-au păstrat.

Secundele-s petale ce se scutur,

Trecutul șterge tot, ca un sărut fur.

Dar lacrima rămâne, purtând povara,

Un gând pierdut, o rază-ntristătoare.

În zori de zi sau umbrele târzii,

Ea plânge doruri ce nu pot muri.

Pe firul vieții curge ne-ncetat,

Un râu de vise-n negură uitat.

Trec ani ca frunza dusă de furtună,

Dar lacrima își poartă taina bună.

E glasul mut al clipelor ce pier,

Un martor tainic peste-al vieții cer.

În lacrima ce timpul o dezvăluie,

E dor de ieri și teamă de ce nu e.

E bucurie, plâns și alinare,

O carte veche-nchisă-ntr-o uitare.

Ea știe tot, dar tace neclintit,

Din răni ce timpul nu le-a tămăduit.

Căci fiecare strop ascunde-n el

Un vis pierdut sau un înger rebel.

Din ochii sufletului curge lin,

Ca o chemare-n zori de argint fin.

Și-n fiecare picur ce se stinge,

Se naște-un dor ce viața-l învinge.

Lacrima timpului, șoaptă divină,

Îmbracă clipa-n mantia senină.

E punte peste vise destrămate,

Un cântec vechi, al clipelor uitate.

Și totuși, ea ne-nvață să iubim,

Prin stropi de dor să-nvățăm să trăim.

Căci timpul trece, dar lacrima rămâne,

Un semn etern că totu-n suflet ține.

Așa se scurge viața ca o apă,

Lacrima timpului o mai îngroapă.

Dar ea păstrează-n taină adevărul,

Că-n fiecare strop se naște cerul.

În miez de noapte, cerul e mut,

Stelele parcă de vise-au căzut.

Raul veghează sub umbrele reci,

Căutând un răgaz prin gânduri prea seci.

Pe geam se strecoară lumini de argint,

Dar somnul lipsește, pierdut în alint.

Pleoapele grele refuză să cadă,

Iar liniștea-i cântec, o dulce baladă.

Ce vise ascunde acest infinit?

Ce taină mă cheamă spre-un drum nesfârșit?

Raul se zbate, prizonier în chemări,

În noaptea ce pare fără hotare mari.

Cuvintele curg, dar răspuns nu găsesc,

Doar dorul de pace în suflet lucesc.

Pe marginea timpului, stă nemișcat,

Prinzând între gânduri un vis ce-a plecat.

Dar poate că noaptea nu vrea să-l adoarmă,

Ci doar să-i arate că mintea nu-i armă.

Raul zâmbește, sub cerul tăcut,

Și-ncepe să scrie un vers nevăzut.

Căci chiar și-n insomnii, există lumină,

O rază ce vine din suflet, divină.

Raul, veghetorul, prin noapte pătrunde,

Și-n taina durerii, povești profunde.

Valuri de dor și de zbucium se sparg,

Pe țărmul vieții, ce-i aspru și gol,

Cu vise ce ard și lacrimi ce cad,

Înotăm spre lumină, cu sufletul gol.

Uneori marea-i calmă, albastră și blândă,

Ne poartă pe brațe spre zări de cristal,

Dar alteori furtuna ne prinde în undă,

Și pierdem din noi sub cerul brutal.

Căutăm orizonturi, speranțe în larg,

Cu inimile pline de dorințe târzii,

Dar valul se-ntoarce, lovind și iar trag,

Amintiri ce se pierd în nopțile gri.

Privim către stele, călăuze tăcute,

Dar și ele se sting sub norii prea grei,

Doar curajul din piept și visele mute

Ne împing să înfruntăm al vieții temei.

În spumă se-nalță povești ce dispar,

Iluzii frumoase, pierdute în zare,

Dar în fiecare furtună amar,

Se ascunde-o lecție plină de soare.

Timpul ne trece ca vântul pe ape,

Și pașii ni-i spală nisipul de dor,

Dar valurile vieții, cu ale lor clape,

Ne-nvață să fim tot mai buni, uneori.

În taina adâncului găsim alinare,

Când valul se sparge și tăcerea ne-nvăluie,

Și în inima noastră renaște o stare,

Un cântec de viață ce nu se mai sfârșuie.

Așa ne poartă destinul pe val,

Când lin, când zbucium, când dulce, când greu,

Dar orice furtună devine un mal,

Când sufletul crede în drumul său.

Autor:Mihut Raul Alexandru.

Pe-o rază de soare, gândul meu zboară,

La chipul tău blând, la vocea ta clară,

Sora mea dragă, lumină din stele,

Mi-e dor să te am aproape de ele.

Anii ne-au dus pe cărări diferite,

Dar inima mea te păstrează învinsă,

Oricât de departe, iubirea rămâne,

Ca un râu ce curge prin stânci și țărâme.

Îmi amintesc clipe, râsete, jocuri,

Cum alergam desculți printre coclauri,

Cum ne-mpărțeam vise și mici bucurii,

Erai jumătatea din sufletul micii.

Acum te privesc printr-un dor nemăsurat,

Sora mea dulce, cu chip luminat,

Mi-e greu fără tine, mi-e dor să vorbim,

Să râdem din nou, să ne regăsim.

Nopți lungi, tăcute, la tine mă gândesc,

În rugă și lacrimi, iubirea-mi păzesc,

Te port în suflet, ca pe-o comoară,

Ești sora mea, steaua ce mă-nfioară.

Aș da orice să-ți simt iar privirea,

Să-ți strâng mâna caldă, să-ți spun fericirea,

Că dorul ce-mi arde e greu de purtat,

Când sora mea dragă e prea depărtat.

Te chem în tăcere, te strig în visare,

Sora mea scumpă, ești a mea alinare,

Oricât de departe ne-ar duce destinul,

În inima mea, tu vei fi mereu liniștea din lumină.

O iubire tristă

În zori de zi, când soarele-apune,

Când roua plânge pe frunze reci,

O poveste veche, pierdută-n lume,

Se naște-n suflet și trece pe veci.

Priviri odată pline de lumină,

Acum se scaldă-n umbre și nor,

Un vis ce-a fost, o tainică vină,

Pierdut în taina unui fior.

Cuvinte spuse, dar fără ecou,

Se sting încet pe buze-nchise,

Un dor tăcut, un cântec nou,

Rămâne-n inimi, pe pagini scrise.

Trecut-au clipe, trecute-s și șoapte,

Dar umbra ta rămâne mereu,

Pe cerul nopții, de stele-aproape,

Un suflet plânge un vis ce-a fost greu.

O ploaie rece mângâie pământul,

Lacrimi ascunse curg lin pe obraz,

Tu ai plecat, lăsându-mi cuvântul,

Dar fără glas, în inimi e praz.

Iubirea noastră, ca o furtună,

A ars cu foc, dar s-a stins în noapte,

Acum doar timpul durerea-ngână,

Cu note triste și versuri șoapte.

Sub cerul vast, eu caut uitarea,

Dar ea mă ține prizonier,

O iubire tristă, pierdută-n zarea

Unui vis vechi, dintr-un alt mister.

Autor Mihuț Raul Alexandru.

În tine e-un erou ce încă mai doarme,

Ce poate înfrunta orice răni și arme,

Ridică-ți privirea, nu sta să te pierzi,

Destinul te cheamă, e timpul să-l crezi.

Luptă cu viața, căci ea te învață,

Chiar și din durere, să fii plin de viață,

Nu te lăsa învins de frica amară,

Eroul din tine nu cade-ntr-o seară.

Fiecare vis ce pare departe,

E-un munte ce-l urci pas cu pas, mai departe,

Nu e ușor, dar drumul e-al tău,

Și steaua din suflet străluce mereu.

Când greul te prinde, când totul se frânge,

Amintește-ți că totul în viață se schimbă,

Nu există furtună ce nu se termină,

Și nici rană adâncă ce nu se alină.

Tu ești făuritorul propriei sorți,

Chiar dacă drumurile te scot încoace și-n porți,

Fii stâlpul de care te sprijini cu iubire,

Căci lumea e-a ta, cu toată sclipirea din fire.

În ochii tăi vezi curajul aprins,

Chiar dacă trecutul ți-a fost interzis,

Din toate piedicile ce te-au înconjurat,

Ai învățat să fii omul adevărat.

Așa că luptă, căci lupta-i frumoasă,

Chiar dacă te simți uneori fără casă,

Eroul din tine e gata să zboare,

Spre vise mai mari și spre a vieții splendoare.

Cu inima plină de foc și de viață,

Îmbrățișează destinul ce tot te învață,

Tu ești eroul, puternic și viu,

Ce-nvinge furtuna, oricât de târziu.

Autor:Mihut Raul Alexandru.