Rugăciuni de seară

Nu am cuvinte să spun
nu mai am cuvinte să exprim
închis printre pereți
Oare voi mai ieși?

Lumină din suflet…
Mai auzi glasul meu?
căci nu mai știu ce sclipire am
și lumea s-a făcut mică în mine

nu știu ce să spun fără cuvinte
aș fi vrut să te am lângă mine
să te țin lângă mine
și să opresc timpul o clipă

povestea lungă e una scurtă

exact când te îmbrățișez mereu
parcă ar fi ultima oară
unde pădurea seacă respiră greu
și totul se frânge în tăcere

luminează sclipire de mâine
Căci azi mă sting puțin…
dar mergi înainte

trecut ars în cenușă
îl strâng în palme fără să-l mai pot schimba
ce aș fi făcut, ce aș fi luminat
se sparge în mine ca un ecou

nu am spus regrete
dar ele mă spun pe mine

azi sunt mereu, nu sunt singurul
o lume întreagă în jurul meu
și totuși pierdut în mine

mi-ai scris bunătate
și m-ai ferit de rău
iar acum e doar amintire care arde încet

la revedere eu din înfricoșat

vezi frumusețea de mâine
vezi muzica lină
oameni ce se schimbă
și eu rămân cu tine în tot ce a fost

mereu… până la final

Îmi trebuie doar o dată să plec
Pe o insulă, să stau cu gândurile mele.
Știu că a fost mai greu, reușești,
Parcă totul vine în valuri.

Parcă vii și săruți prin părți,
Uneori zâmbind fără motiv,
Că stăm într-un loc oarecare,
Parcă sună tristețea din urmă.

M-am întrebat: oare mai pot să o duc?
Dar cine a spus - sărit de pe norii de apus.
Ai vrut să lași totul în urma ta.
De ce să lași, când poți urca peste văi?

Uhu na nai na...

Mai pune o povară, că nu e de-ajuns,
Ia și iar te minți frumos, ca de obicei.
Dar vocea ta de suflet
Țipă pentru „stop și stop”.

Vrea doar să trăiască un moment,
Să-ți asculte muzica care a murit.
Vrea să asculte vocile care le-a uitat,
Să vadă lumea fără îngrijorare.

Neînțeles nu ești mereu, parcă știi ceva,
Un adevăr îmbrăcat în norul negru,
Ca să văd albul din furtună.
Iată, mintea se întoarce înapoi.

Oare îmi croiesc un drum în taina mea,
Care nu suportă a face ceva,
Dar să te mai aline în interior,
Lasă încă o dată forța de altă dată.

La la lai lai, la la lai lai...

De-aș putea pleca cu mintea mea împăcată,
Mă luați în mână, departe de zori.
Trezirea de fericire din amuțirea de plumb -
Voință tu să ai mereu, când pare greu.

Și am zis mereu că nu te voi urî,
În brațe să te am mereu.
Fără tine, totul nu are rost -
Doar așa am armonie fără sfârșit.

Peste oceane mă mai gândesc la tine,

Poate fără să vreau, norii spun totul.

Privesc din nou culorile cerului,

Alte povești, alte priviri, pierdute în ceruri.

Mai curge o lacrimă nevinovată,

Sperând la vise fragede, ca un vis plăpând.

Poate văd un viitor incert,

Să simt o ardoare pe suflet.

Mai varsă un strop de lumină caldă, călire,

Și nu-i totul spus din vorbe și grai.

Aspirați norii pierduți spre zare,

Lasă roșul de smarald să reflecte ziua de apus.

Mai arde o flacără deschisă la fereastră,

Ascultă cântecul de odihnă al lebedelor fără pereche.

Așa cum cerul își așteaptă un alt început,

Noaptea ce tu înșeli ziua pentru o nouă zi.

Oare câta lume vede cerul?

Nu știm ce culori s-au spus,

Nu știm câte nopți s-au mințit pentru altele,

Nu știm câtă lume a zâmbit la tine.

Fata nostalgiei de lună,

Mai privește-mă încă o dată.

Iată, trăiești și în ziua pentru o clipă,

Dar tu săruți noaptea devotată.

Dar uite-mă pe mine tipărind pe toate,

Memorie de om, scos din momentul de glorie.

Să zvonească mereu un apus de soare,

Pentru muritorii iubitori de lumină strălucitoare.

Departe de cei dragi

Cad frunzele din grădina mea,

Dar sunt prea departe să le văd cum cad.

Pământul s-a acoperit cu frunze, 

Şi s-a format un covor auriu.

Din nou trece anul,

Dar sunt prea departe,

De bunici,copii,mamă şi tată.

Îmi este dor de ei ,dar sunt eu prea departe

Timpul nu îmi permite să-i văd macăr un pic .

Aş da totul să-mi privesc copii,

Să o văd pe scumpa mea mămică,

Pe voiosul meu tătic.

Macăr că sunt prea departe

Şi frunzele prea devreme se scutură

În inimă  îmi rămân cei dragi, 

Pe care-i port cu grijă 

În sufletul senin de dor.

(Autoarea poeziei date sunt eu :,Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa)

Doar o mamă poate ști 

Cât îi sufletul de greu 

Când îți lași casa și traiul,

Când amâni îmbrățișări

De la dragii copilași

Care nu au nici o vină,

Pentru-n astfel de necaz.

Din cauza unor lupi in piei de oi

Ne obligă-n fel și chip 

Să fim slugi în țara noastră,

Să cerșim un trai mai bun.

Și când nu-ți rămâne 

Nici o șansă de izbândă,

Pornești grăbit printre străini 

Incercând să-ți stăpânești

Lacrimile împrăștiate 

Intre granițele toate.

Câtă suferință-n lume 

Pentru lăcomia unor lași !

Doar sufletul nostru știe 

Mâhnirea și dorul,care nu se-alină.

-U.A-

         Ce greu a fost pentru tatăl meu, că nu mai putea să ne 

hrănească.Era anul foametei, în urma căruia oamenii mureau 

căzând din copaci unde se încumetau să urce să culeagă fructele încă 

necoapte din acea primăvară. Noi, copii nu prea înțelegeam ce se petrece, 

dar dragi noștri părinți au trăit zile de groază.S au sfătuit ce să mai vândă

pentru un ciur de mălai, pentru câțiva pumni de grâu.Mai rămăsese zestra 

mamei, toată făcută de mâna ei și o păstra pentru fete. Cele mai frumoase 

prosoape cu cusături naționale, fețe de masă cu dantelă, cuverturi, covoare 

de perete.Primăvara le scotea la aerisit și le strângea cu grijă pentru ...fete

       În primăvara lui 1946, de sf Paște , mama nu a mai avt ce vinde, să ne 

facă rochițe noi, așa cum era obiceiul, a deschis lada și a ales cele mai frumoase 

prosoape, și cum era foarte pricepută, noi fetele am avut cele mai frumoase 

rochițele.Sfârșitul toamnei și începutul lui 1947, a fost cumplit pentru părinți,

dar noi copii nu prea am simțit. Mama nu s-a văitat, nu am văzut-o plângând.

      Ea căuta să pună ceva pe masă, era inventivă. Ne făcea terci din mălai,

tata se scula dimineață, făcea focul și pe plită ne prăjea felioare de mămăligă,

le freca cu usturoi să aivă gust. Mama, torcea și împletea numai pe alimente 

mâncare.Dacă câștiga un castron de grâu, se ducea la nenea Necula că avea 

râșniță făcea bulgur, din pod lua foi de viță la uscat,le opărea și făcea sarmale 

ce bune erau. Cu puțin mălai fermentat făcea o fertură numită -covașă-și seara 

nu ne culcam flămânzi. Într-o zi venind de la școală, mama zâmbind ne spune

        Azi avem ceva nou la masă, am auzit-o la vecini un fel de saramură, dar 

fără pește că-i înghețată balta:se fierbe apă cu sare ,cu un ardei uscat,sau mai 

puțin să nu fie ptea iute, se pune o crenguță de cimbru un pic de ulei și seamănă 

cu o saramură adevărată.

                                     -Va continua-                                         

Mai ții tu minte, sat bătrân,

Când fierbea laptele-n căldări,

Când râdeau pruncii pe la fân

Și miroseau a flori și mări?

Când clopotele-n zori băteau

Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,

Când păsări albe se-ntorceau

Și ulița era netoaptă?

Când joia stăteau la răscruci

Bătrânii-n straie de lumină,

Vorbind de morți, de vremi mai dulci,

Cu ochii plini de rădăcină?

Acum doar vântul mai șoptește

Prin case stinse, fără fum,

Doar ploaia ușilor jelește

Și scârțâie-ntristat pe drum.

În prag, bunica nu mai iese,

Nici tata nu mai sapă-n vie...

Doar luna peste văi culese

Mai poartă visul dintr-o mie.

Și-mi pare că aud în noapte

Un bucium stins, un pas uitat...

Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—

S-a dus și ultimul băiat.

Satul nu este doar loc,

ci o comunitate.

Aici, identitatea nu se declară,

ci se trăiește

în gesturi repetate cu fidelitate.

În pragul casei, țăranul gospodar

își începe ziua cu semnul crucii,

iar pământul, deschis de plug,

primește munca

ca pe o rugăciune tăcută.

Basmaua mamei adună

istoria unei familii,

transmisă fără discurs,

din privire în privire,

din mâini învățate să nu risipească.

La vatră, focul păstrează ordinea,

iar pâinea, frântă cu respect,

nu este doar hrană,

ci legământ

între om, pământ și Dumnezeu.

În sat, credința nu se explică,

ci se moștenește:

în sărbători, în post,

în numele rostite la pomelnice,

în tăcerea care știe când să se închine.

Aici, neamul nu se pierde,

pentru că fiecare brazdă

repetă o lecție veche:

identitatea se păstrează

prin rânduială, muncă și credință.

Cât timp mai arde focul în vatră,

cât timp pâinea se coace în tihnă

și plugul deschide glia cu credință,

satul rămâne

temelia nevăzută

a ființei noastre naționale și religioase. 

Copilăria mea avea o casă mică,

cu ferestre joase și miros de pâine.

Diminețile se ridicau încet în curte,

iar soarele intra sfios,

ca un nepot cuminte.

Bunica vorbea puțin -

mâinile ei știau tot.

din palmele acelea aspre

cădea liniștea peste lume

ca o binecuvântare.

Bunicul tăcea adânc,

ca pământul înainte de semănat.

Satul nu se grăbea nicăieri.

Drumul de praf știa toate poveștile,

clopotul tăia aerul duminica,

iar seara cobora

cu pași mari de umbră

peste garduri.

Eram mic și lumea era întreagă.

Nu știam ce e lipsa,

nici cum se frânge o inimă.

Timpul nu avea colți

și nici uneltele lui ascuțite.

Apoi anii au intrat în mine

fără zgomot.

Casa s-a strâns în amintire,

bunicii s-au făcut tăcere,

iar satul - un nume -

rostit cu grijă.

Astăzi, când mă întorc,

nu mai sunt copil.

Doar pragul își amintește pașii mei,

iar eu am înțeles târziu:

inocența nu pleacă -

se așază adânc

și doare frumos.