Rugăciuni de seară

S-a scurs de atunci ,o veșnicie ,

De când curtea ,casa e pustie

La ferești perdelele-s lăsate 

În poartă nimeni nu mai bate.

Pe cărări ,cu flori odată 

Crește iarbă înaltă și uscată

Cântă un cuc cu jale-n glas

Casă dragă ce  singură ai rămas.

Plouă-n creștet,într-un fir subțitr

Lacătul la ușă abia se mai ține.

Geamu-i spart și fără de mușcată

Floarea de cireș e scururată.

Cât de triste îmi par azi toate

Gardurile-s știrbe aproape jumătate,

Un umbrar e alunecat pe-o partw

Fructe neculese deși-s coapte,

Mă opresc în prag întrebătoare,

Priveliștea ce-0 văd mă doare...

S-au dus acele vremuri în risipă

Deși mai cred că le am găsit o clipă.

Tăticul din coline,

Cu gropi pline,

Mereu spre mine

Cu flori vine.

Îmi da el o păpădie

Dacă-i spun o poezie,

Îmi dă el o jucărie

Dacă-i cant o melodie.

Mereu m-a protejat,

De tot m-a aparat,

Dar... acum el a plecat,

Totu-n urmă a lăsat.

21.03.2018

Cand te am vazut, m-am bucurat.

Cu pasi marunti m am apropiat,

Mi-ai aratat cat ma iubesti,

Dar n ai putut sa imi vorbesti.

Te visam, si radeam, si plangeam...

Cu gandul la disparitia ta,

Si in vise eu fugeam

Ca sa nu se intample asa.

Anii trec iar tu dispari,

Ca o pasere calatoare.

Cand e bine tu apari,

Ca o floare otrăvitoare 

Un inger m-a oprit pe drum,

Dar eu nu am observat

Ca ea mereu a indurat

Ce el a facut scrum.

O casuta ca in povesti

O poveste doar a noastra

Spune lumii cine esti,

Pana nu devii nevasta.

O poveste avem toti,

Doar ca lumea nu e atenta.

Unii sunt doar niste hoti,

Dar povestea e secreta...

Parc-o vad si acum,
Intr-o negura a timpului,

Cum era, casa noastra de la tara.

Casuta noastra e ca o floare,
Straluceste mandra-n soare,
Iar la geamuri dansau grabite,
Flori si ganduri inflorite.

Eu odată am trăit,

Și încă mai trăiesc, 

În casa părintească, 

Unde mereu mă regăsesc. 

Acolo e minune, 

Acolo sunt amintiri,

Acolo este bine, 

Unde am avut trăiri. 

Grădini cu flori, 

Cu fructe și legume, 

Copaci și sus și nori, 

Sunt de toate sunt anume. 

Jucării și păpușele, 

Mingiuțe și mașinile, 

De tot acolo este, 

În casa părintească.

Locuim noi toți,

Mama, tata, sora și eu, 

Unde ne simțim mai bine,

Noi, familia noastră și mereu.

Aici se întâmplă doar minuni,

Aici mereu privesc,

Aici mă regăsesc, 

În casa părintească.

Iubeam mereu poveşti cu zmei şi zâne
când noaptea sta cu seara să se-ngâne,
citeam din cărţi ce n-au în lume seamăn,
doream un Făt-Frumos să-mi fie geamăn.

În zile prinse-n ierni de farmec pline
torcea pe coşuri fumul, cerul să-l aline,
flăcăi şi fete se băteau în glume,
vorbeau de câte-n stele şi în lume.

Priviri zburau ce-n suflet sta povară,
iubiri năşteau crescând spre primăvară,
în vrajă mâini de mijloc se-mpresoară
când buze se prindeau întâia oară.

Sfătoşi săteni, în crez de carte sfântă,
purtau din moşi doar datini ce încântă,
călcau pământu-n răsărit de soare
culcând pe-o parte brazde în sudoare.

În holde-au pus credinţă şi iubire,
trăiri de suflet din străbuni menire,
să prindă satu-n brâu de avuţie,
un loc de fală omului să-i fie.

Lucram şi noi cuprinşi de multă zoală,
treziţi din somnul dulce de la şcoală,
din deal şi până-n câmp la arătură
nu sta  în loc nici frunza-n bătătură.

Copii eram, lăstari de viţă vie
prin locul care multor ne-a fost glie,
ades cuprinşi de-un dor de altă zare
purtam în noi a satului chemare.

Mă plâng cărări ce am pierdut în viaţă,
nici gânduri noi sau vechi nu mă răsfaţă,
să-mi poarte satul dorul mai cutează,
acum, când toamna vieţii mă veghează.

Peste oceane mă mai gândesc la tine,

Poate fără să vreau, norii spun totul.

Privesc din nou culorile cerului,

Alte povești, alte priviri, pierdute în ceruri.

Mai curge o lacrimă nevinovată,

Sperând la vise fragede, ca un vis plăpând.

Poate văd un viitor incert,

Să simt o ardoare pe suflet.

Mai varsă un strop de lumină caldă, călire,

Și nu-i totul spus din vorbe și grai.

Aspirați norii pierduți spre zare,

Lasă roșul de smarald să reflecte ziua de apus.

Mai arde o flacără deschisă la fereastră,

Ascultă cântecul de odihnă al lebedelor fără pereche.

Așa cum cerul își așteaptă un alt început,

Noaptea ce tu înșeli ziua pentru o nouă zi.

Oare câta lume vede cerul?

Nu știm ce culori s-au spus,

Nu știm câte nopți s-au mințit pentru altele,

Nu știm câtă lume a zâmbit la tine.

Fata nostalgiei de lună,

Mai privește-mă încă o dată.

Iată, trăiești și în ziua pentru o clipă,

Dar tu săruți noaptea devotată.

Dar uite-mă pe mine tipărind pe toate,

Memorie de om, scos din momentul de glorie.

Să zvonească mereu un apus de soare,

Pentru muritorii iubitori de lumină strălucitoare.