SATUL CA RÂNDUIALĂ

Dimineața se așează peste sat

ca o rânduială veche,

iar țăranul, gospodar prin însăși ființa sa,

își începe lucrul

într-o tăcere plină de sens.

 

Basmaua femeii strânge laolaltă

grija casei și demnitatea zilei,

semn al cominității

într-un spațiu unde timpul

nu se grăbește să treacă.

 

La vatră, focul nu arde la întâmplare,

ci veghează pâinea,

rod al pământului lucrat cu răbdare,

dragoste și înțelepciune

simbol al unei ordini morale simple.

 

Plugul deschide brazda

cu o gravitate aproape ritualică,

în gestul acesta adunându-se

truda, speranța și încrederea

într-un viitor câștigat prin muncă.

 

Satul se constituie astfel

nu doar ca spațiu geografic,

ci ca formă de existență:

o etică a statorniciei,

o pedagogie a lucrului bine făcut.

 

Atâta timp cât vatra arde,

pâinea se frânge cu respect

și pământul este lucrat cu înțelepciune,

satul rămâne

o matrice vie a identității noastre.


Category: About parental home

All author's poems: preot DAVID MARIAN poezii.online SATUL CA RÂNDUIALĂ

Date of posting: 17 January

Timp de citire: ~2 min.

Views: 1086

Log in and comment!

Other poems by the author

DOR DE LUMINĂ

Seara se așează peste sat

ca o pasăre obosită de zbor,

iar lumina se destramă încet

în fire subțiri de aur.

 

Pe străzi curge timpul

ca un râu tăcut,

spălând urmele pașilor

și amintirile nerostite.

 

Vântul răsfoiește copacii

ca pe niște cărți vechi,

iar frunzele, mici scrișori verzi,

cad una câte una

în palmele pământului.

 

În mine se aprinde 

un dor de lumină

o flacără blândă

care nu arde,

ci mângâie întunericul.

 

Amintirile cresc

ca niște grădini ascunse

sub ploapele serii,

unde glasuri vechi

învață tăcerea să cânte.

 

Cerul își deschide ochii de stea

și privește lumea

cu o răbdare infinită,

iar eu rămân în mijlocul nopții

ca o întrebare vie.

 

Poate că viața

nu e decât această căutare:

o inimă

care umblă prin întuneric

cu o lampă mică

de lumină.

More ...

RESPIRAȚIA CERULUI

Pădurea se deschide

ca un templu al veșniciei.

Frunzele tremură ca stelele albastre

pe orbita lor fragilă,

iar vântul le șoptește  

tainele lumii nemărginite.

 

Râul curge ca un fluviu de argint cosmic,

în el oglindindu-se galaxii nevăzute,

iar petrele lui tac,

purtând amprenta veacurilor

ca niște religve ale timpului.

 

Munții  se înalță ca gardieni de titan,

crestele lor -

spinii unei ordini cosmice,

iar norii se scurg peste ele

asemeni unei ploi de lumină

dintr-un cer de cristal.

 

Câmpia respiră adânc,

miros de pământ și de stele căzătoare;

iar iarba, fină ca un șuvoi de lumină,

se pleacă fără să se frângă,

ținând în fiecare fir

ecoul unei alte lumi.

 

Noaptea vine, transparentă și nemărginită,

iar luna cade ca un disc argintiu

în oglinda râului ceresc.

Stelele se aprind una câte una,

ca ochii tăcuți ai universului,

urmând pașii omului mic

care încearcă să înțeleagă eternul.

 

Eu stau în această vastitate

ca o scânteie de viață,

înfruntând tăcerea cosmică,

simțind cum sufletul meu se desface,

se contopește cu lumina

și cu umbrele veșniciei.

 

Natura nu este doar un spațiu verde,

ci infinită, nu doar vie ci veșnică.

În respirația ei nemărginită

învăț că tot ce trăiește

atinge, într-un fel, cosmosul,

iar fiecare pas, oricât de mic,

lasă urme de lumină

în întunericul universului.

 

More ...

ELOGIU FEMEI

Femeie -

dimineața care respiră lumină,

tăcere caldă

în care învață inimile să bată.

 

Pe umerii tăi

se odihnește oboseala lumii,

iar palmele tale

sunt izvoare unde setea se liniștește.

 

În brațele tale

copilăria prinde rădăcini,

iar cuvintele tale

sunt semințe de rugăciune

aruncate în pământul dragostei.

 

Ești icoană vie,

aprinsă discret

în altarul fiecărei case,

o candelă care nu se stinge

nici când vântul veacurilor se ridică.

 

Din lacrimile tale

se nasc râuri de răbdare,

din jertfa ta tăcută

se țese echilibrul lumii.

 

Tu aduni durerea

ca pe o ploaie de toamnă,

și o prefaci încet,

în primăvară.

 

Fiecare mamă,

fiecare fiică,

fiecare femeie care iubește

poartă în inimă o taină de cer.

 

Și astfel, fără zgomot,

fără slavă,

lumina trece prin tine

și se revarsă peste lume.

 

Femeie -

înger cu pași de pământ,

mângâiere pentru rătăciri,

rădăcină a iubirii.

 

De aceea te-a așezat Dumnezeu

în inima lumii:

să fii sprijinul ei nevăzut.

More ...

ACASĂ E AICI

Sunetul ușii deschise

împletește râsete și pași grăbiți.

Pe masa din bucătărie,

cafelele se amestecă cu povești

și felii de pâine uitate.

 

Frigiderul știe secretele noastre,

dar tace.

Fotografiile de pe perete

ne privesc fără judecată,

cu ochii care recunosc fiecare zi.

 

Uneori ne certăm,

cuvintele se lovesc de pereți,

dar seara ne regăsim

în liniștea unei îmbrățișări.

 

Râsul copiilor răsună ca un clopoțel

aduce lumina în colțurile uitate,

iar poveștile spuse la cină

ne țin împreună, zi de zi.

 

Și chia dacă lumea ne poartă în toate direcțiile

acasă e aici, în gesturi și tăceri,

în mâini care se ating fără să întrebe,

în inimile care rămân legate

chiar și atunci când pașii se îndepărtează.

More ...

LUMINA DE DIMINEAȚĂ

LUMINA DE DIMINEAȚĂ

 

Dimineața se strcoară ușor

printre perdele,

aducând cu ea

mirosul de pâine caldă

și cântecul nevăzut al păsărilor.

 

Îmi amintesc de vocea mamei

care spunea: „Fii bun, copile,

chiar și când lumea pare surdă.”

 

Și în aceste clipe mici,

între ceasuri și pași grăbiți,

învăț să văd lumina

într-un zâmbet curat.

 

Pentru că viața, așa cum e ea,

nu stă în clădiri înalte sau telefoane,

ci în inimile care iubesc,

în oameni care rămân,

în gesturi care nu se uită.

 

More ...

NOTIFICARE SILENȚIOASĂ

Ne-am apropiat

fără ceremonii

două ecrane luminate

într-o noapte obișnuită.

 

Între „online” și „scrie ..”

s-a strecurat ceva viu

ce nu poate fi dezactivat.

 

Dragostea nu a cerut

prezență permanentă, doar adevăr.

Într-o lume care derulează prea repede

ne-am ales pentru filtre,

oboseală și promisiuni reciclate.

 

Iar când orașul tace

și telefoanele dorm

rămâne certitudinea

că nu tot ce e real

are nevoie de dovadă.

More ...

Poems in the same category

Copilăria mea

S-ascude soarele sub nori ,

Mie , dor , mie dor ,şi iar mie dor.

Mie dor de locu-ndeam crescut ,

Mie dor de anii ce-au trecut .

 

Vreau să m-ăntorc din lume acasă ..

La casa mea cea părintească ,

Acolo unde m-am născut,

Unde primii pași i-am făcut . 

 

 

Mi-aduc aminte deseori 

Cum stăteam eu pe cumptor ,

Cum mâncam pâine deacasă ...

Cea mai bună , şi gustoasă. 

 

Pâinea mamei fermecată

Pe care o aşteptam 

Cu nerăbdare

 De fiecare dată.

 

Mi-am petrecut copilăria

Ş-acuma mă ia nostalgia.  

Când zburdam şi eu pe câmpuri, 

Strângeam flori cu toți dearândul.

 

Tot aş da ca să mă- întorc ,

Dar nu pot , deloc nu pot 

Sunt matur în lumea mare,

Nimic nu-mi este alinare.

 

Dar tot când îmi amintesc 

Încep mereu să zâmbesc .

Cât de dulce şi frumoasă ,

Era copilăria mea de- acasă .

More ...

Dor de satul meu

Poezia evocã locuri şi timpuri trãite sau cunoscute de autor.

 

Mi-e dor de lanul meu de grâu,

Mi-e dor de fânul moale,

Mi-e dor sã mai ţin calu-n frâu,

Când el o ia la vale!...

 

Mi-e dor sã vãd cum cresc din nou

Rãsadul meu şi ceapa

Şi sã aud acel ecou,

Când Bunu' bate sapa!

 

Mi-e dor nespus sã mã mai duc

La pândã, în Fundata,

Şi sã mã urc în vârf de nuc,

Ca sã mã vadã tata.

 

Mi-e dor de Cornu rãcoros,

Mi-e dor de Câmpu-Babii,

Mi-e dor sã mã mai plimb pe jos,

Cu Cipri şi cu Gabi!

 

Mi-e dor sã stau şi sã mã mir

Cum trec pe drum, flãcãii,

Ca sã se uite ore-n şir,

La peşti, la Gura-Vãii.

 

                   ☆

 

Cumplite doruri te cuprind,

De mamã şi de tatã,

De dulcea linişte din Grind,

De satul de-altãdatã!

 

Te vezi aievea, peste vremi,

Plimbându-te-n grãdinã

Şi-n tine însuţi tu te temi

Cã nu au sã mai vinã...

More ...

ÎN UMBRA NOPȚII

S-a scurs de atunci ,o veșnicie ,

De când curtea ,casa e pustie

La ferești perdelele-s lăsate 

În poartă nimeni nu mai bate.

 

Pe cărări ,cu flori odată 

Crește iarbă înaltă și uscată

Cântă un cuc cu jale-n glas

Casă dragă ce  singură ai rămas.

 

Plouă-n creștet,într-un fir subțitr

Lacătul la ușă abia se mai ține.

Geamu-i spart și fără de mușcată

Floarea de cireș e scururată.

 

Cât de triste îmi par azi toate

Gardurile-s știrbe aproape jumătate,

Un umbrar e alunecat pe-o partw

Fructe neculese deși-s coapte,

 

Mă opresc în prag întrebătoare,

Priveliștea ce-0 văd mă doare...

S-au dus acele vremuri în risipă

Deși mai cred că le am găsit o clipă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

More ...

Cântarea limbii române

Limba noastră cea română,

Limba întregului popor

Ce își are rădăcină

Dintr-un plai nemuritor.

Un izvor fără oprire

A unui neam nemărginit

Ce nu îşi are înlocuire

Pe acest pämânt sfințit!

 

Dulce limbă românească:

Limba mamei, grai matern

E o limbă dumnezeiască-

Pentru un patriot etern.

Să transmitem viitoarei generații,

Și să nu uităm întâmplător

Căsuţa cu acoperiş din paie

Şi mirosul pâinii din cuptor!

 

Floare eternă e limba maternă

Icoană a poporului sfânt

Ce durerea mereu ţi-o alină

Si-ti presară-n suflet al ei veşmânt.

Să porți cu demnitate

Ce strămoșii au clădit,

Și cu propria-ti capacitate

 

Tu să ai un merit vădit.

More ...

CASA DINAINTEA TIMPULUI

Copilăria mea avea o casă mică,

cu ferestre joase și miros de pâine.

Diminețile se ridicau încet în curte,

iar soarele intra sfios,

ca un nepot cuminte.

 

Bunica vorbea puțin -

mâinile ei știau tot.

din palmele acelea aspre

cădea liniștea peste lume

ca o binecuvântare.

Bunicul tăcea adânc,

ca pământul înainte de semănat.

 

Satul nu se grăbea nicăieri.

Drumul de praf știa toate poveștile,

clopotul tăia aerul duminica,

iar seara cobora

cu pași mari de umbră

peste garduri.

 

Eram mic și lumea era întreagă.

Nu știam ce e lipsa,

nici cum se frânge o inimă.

Timpul nu avea colți

și nici uneltele lui ascuțite.

 

Apoi anii au intrat în mine

fără zgomot.

Casa s-a strâns în amintire,

bunicii s-au făcut tăcere,

iar satul - un nume -

rostit cu grijă.

 

Astăzi, când mă întorc,

nu mai sunt copil.

Doar pragul își amintește pașii mei,

iar eu am înțeles târziu:

inocența nu pleacă -

se așază adânc

și doare frumos.

More ...

Bătrânii noștri

Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:

Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!

S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri

Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.

 

Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele

Care-mi veghease paşii în zilele acele

Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,

Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!

 

C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,

Din ce în ce mai grave, la orice analizã,

Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,

Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.

 

O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie

Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;

Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,

Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.

 

Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria

Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.

Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe

Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...

 

Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,

Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,

Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,

Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.

 

                                   ☆

 

Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,

De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.

De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,

Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.

 

Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:

De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...

Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie

Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...

 

La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine

Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.

În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"

Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!

 

22.09.2021, Doornik, Belgia 

More ...

Support Poezii Online

Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.

Thank you for helping poetry live on. 🤍