5  

Infinit albastru

 

Aș bea amurgul din căuș de stâncă,

Cu buze arse de-nsetări rebele, 

Când luna-și frânge umbra ei adâncă, 

În ochii negri-ai visurilor mele. 

 

Să-mi crească-n piept păduri umbrite,

Cu stânci din care ies izvoare, 

Iar vântul răscolindu-mi pletele-aurite, 

Să-mi șuiere-n ureche un sunet de vioare. 

 

Să dorm sub brazi când stelele coboară, 

Prin ramuri ce împrăștie miresme reci,

Iar noaptea, ca o fiară solitară,

Să-mi lingă pașii risipiți, de pe poteci. 

 

S-ascult cum curge muntele prin piatră, 

Și cum pământul respiră dedesubt,

Ca și cum lumea, veche și uitată,

Mi-ar spune lucruri care nu se-aud. 

 

Să stau tăcut când zorii rup genunea, 

Și peste văi sclipește al meu astru, 

Să simt cum mă străpunge-n piept minunea, 

Acestui început de infinit albastru. 


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin poezii.online Infinit albastru

Data postării: 14 noiembrie

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 10

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Aproapele pierdut

 

Am învățat lumina,

Să-ți fie adăpost,

Când umbrele se-adună,

În traiul tău anost. 

 

Am prins din cer o rugă,

Și ți-am țesut-o-n vis,

Să-ți fie noaptea blândă,

Așa cum ți-am promis. 

 

Iar dacă-n zori de taină,

Te va atinge-un dor,

Să știi că-s eu, iubito,

Un astru privitor.

 

Și am rugat tăcerea,

Să-ți fie freamăt lin,

Să-ți legene ființa,

Cu brațe de senin.

 

Am strâns din stele calde,

O pulbere de dor,

Să ți-o presor pe pleoape,

Când visul ți-e ușor.

 

Iar vântului i-am spus,

Cu adierea-i lină,

Să îți atingă părul,

Și fața cristalină.

 

Ca-n fiecare clipă,

Când inima ți-e grea,

Să simți cum te cuprinde,

O mână ca a mea.

 

În palma dimineții,

Lăsat-am al tău nume,

Ca roua să ți-l poarte,

Pe liniștea din lume.

 

Am îmblânzit amurgul,

Să-ți fie umbră vie,

Să-ți coase peste umeri,

O caldă veșnicie.

 

Și-am scris pe cer cu stele,

Un legământ tăcut,

Să-ți fiu, din depărtare,

Aproapele pierdut.

 

Mai mult...

Lepădare

 

S-a dat drumul la dezmăţ,

E plină lumea de lepre,

Plecăm spăşiţi cu traista-n băţ,

Şi nici nu ştim de unde vom începe.

 

Se aude un bocet fără de speranţă,

Şi jinduiri de îngeri păzitori,

Ne atrag păcatele în instanţă,

Şi pierdem dreptul de a fi nemuritori.

 

Într-un veşnic repaos ne colcăie trupul,

Prăpădul prin suflet străbate,

E plin de demoni pământul, văzduhul,

Dumnezeu, de la noi se abate.

 

Paşii ni se-ndreaptă spăşiţi către rug,

Mersul lor sună ca toaca în prohod,

Izgoniţi de suflet ne târâm în coşciug,

Caterisiţi alături de întregul sinod.

 

Mormăie cete de îngeri într-un regret,

Apostolii-şi mărturisesc cu toţii greşeala,

Într-un colţ... Iuda rânjeşte discret,

În ceruri încolţeşte uşor îndoiala.

 

 

Mai mult...

Fiii singuri

 

În locul unde toți părinții lipsă sunt, 

Cu pături trase peste cap stau fiii singuri, 

Și-i drum de lacrimi până la mormânt, 

Iar foamea bate-n farfurii și linguri. 

 

În locul unde casele nu dorm nicicând,

Se-aud prin poduri pașii celor duși,

Și amintiri cu ei îți vin navală-n gând, 

Iar dorul parcă apasă clanțele la uși. 

 

Pe geam apar, din plâns, flori de lumină,

Și luminează somnul până-n zori,

Iar viața crâncenă cu umbra sa haină, 

Umbrește din culoarea acestor flori. 

 

Pe uliți cresc tăceri cu rădăcini adânci, 

Pe lângă gardurile lungi cu drugi de fier, 

Iar casele mărunte par niște țânci, 

Ce sug lumina albă a stelelor din cer. 

 

Pe fiecare prispă doarme o poveste,

Și-n fiece poveste e un prinț plecat, 

Căci moartea-și plimbă straiele funeste, 

Pe ulițele sumbre și casele din sat. 

 

Mai mult...

Oamenii străzii - glosă

 

Sub felinarul ce întunericul străbate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Muşcând din mâini şi încurajări trucate,

Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.

Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

 

E un tablou ce-n astă lume ţipă,

Strigând durerea şi mâhnirea,

Către avuţi şi-a lor ferice clipă,

Ce-i putredă şi amară cum e fierea.

Ei nu răspund căci inima le e de piatră,

Dar ştiu că a lor resturi aruncate,

Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

 

Nu vor din plinul lor să dăruiască,

Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,

Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,

Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.

Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,

Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,

Dar niciodată nu au fost acolo unde,

Stau roată cei de soartă chinuiţi.

 

Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,

La fel ca sufletul lor de nababi,

Minciună-i adevărul ce-l rostesc,

Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.

Spun că asupra nevoiaşilor veghează,

Că îi ajută să aibă chiar de toate,

Fiinţa, gestul însă îi trădează,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.

 

Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,

Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,

Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,

De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.

Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,

Dar de copii au fost izgoniţi,

Acum trăiesc în crâncenă durere,

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.

 

La cei ce le-au furat fericirea,

Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,

Gândind că poate aşa le-a fost menirea,

Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.

Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,

Şi de la ei să învăţaţi încă odată,

Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

 

Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,

Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,

Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,

Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.

Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,

Le poartă umbra deformată pe pământ,

Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.

 

O clipă străpunge ca un fulger viitorul,

Trăieşte doar o zi la fel ca ei,

Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,

După fosta casă şi copiii tăi…

Cu trupul stors, agonic şi înfometat

Dar în piepturi cu o inimă curată,

Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.

 

La fel şi aceşti copii abandonaţi,

Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,

Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?

În ce le este fericirea sau care li-i misterul?

Chiar şi în zilele mai nereuşite,

Când trupul le este sleit şi flămând,

Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

 

Sunt veseli şi-i auzi râzând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

Mai mult...

Așteptarea nu-i o vină

 

Mă tot întreb, și e firesc,

Să aflu și răspunsul, 

De ce, la tine când gândesc, 

Mă podidește plânsul? 

 

Ascult, și parcă voci aud, 

În nopțile fără de lună, 

Cum îmi șoptesc, apoi se-ascund, 

Adio, noapte bună! 

 

Și cred că-mi este dat pe veci, 

Întruna să te-aștept, 

Dar nici nu vii, și nici nu pleci, 

Și-mi ești o rană-n piept. 

 

Te caut, nu ca pe-un răspuns,

Ci ca pe-o veșnică lumină,

Ce-ar ști să-mi spună, fără plâns,

Că așteptarea nu-i o vină.

 

Nu te mai strig, dar te aud

În tot ce nu mai spun,

Ești lipsa care m-a făcut, 

Mai gol și mai profund.

 

Iar dacă nu vei fi să vii,

Mă-nvață să te las,

Să nu mai mor de câte ori

Te port cu mine-n pas.

 

Mai mult...

Tinereţe

 

Eram frumos cu trupul zvelt,

Cu vânt bătând prin buzunare,

Purtam și soarele în piept,

Iar ochii îmi erau văpaie.

 

Aveam și zbor, și prăbușiri,

Mușcam din cărni și oase,

Mă-nțelegeam doar din priviri,

Cu toate fetele frumoase.

 

Cântam în crâșme nopți în șir,

Iar inima-mi urla de bucurie,

Făr-o lețcaie în chimir,

Plăteam cu trupu-a mea simbrie.

 

Acum îmi bate coasa-n ușă,

Carnea-mi miroase a pământ,

Of tinerețe, scânteie și cenușă,

De ce nu m-ai vârât și în mormânt?

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Calea prin Labirint

Viața e un greu Labirint

Iar printre nenumărate fundături

Căutăm neâncetat ieșiri

Prin probleme pășim lent.

 

Viața oamenilor aparent diferită

Dar e același Labirint de alegeri

Care defapt nu te duc nicăieri...

Capcană deasupra simturilor, e spirituală.

 

E o iluzie că ești liber

Doar pare că înaintezi

Dacă o clipă te-ai gândi sincer

Ai vedea...că te-nvârți in cercuri.

 

Când ne comparăm viața cu alții

Riscăm să devenim pierduți

În Labirintul dezamăgirii

Cădem victimele Întristării.

 

Dar rămâne întrebarea 

Cum ai putea să-ți găsesti calea?

Prin Labirintul amețitor

Când ești la capătul puterilor.

 

Urmările Labirintului sunt moartea spirituală

Dar căutarea ta tot continuă

Nimic parcă nu te satură

Te roade foamea imaterială.

 

Adevărul este cheia Labirintului

Broasca-i dragostea față de alții

Și toate Labirintele se vor prăbuși

Liber vezi lumea cu alți ochi.

Mai mult...

Paginile Vieții

Stau și mă gândesc,
Și încerc să mă limpezesc
Cu gândul la mine și la toți,
Oare care va fi diferența dintre noi, oameni muritori cu sorți,
Fiecare dintre noi are o pagină,
Și o scrie și decorează cum vrea oricare,
Una colorată și creionată, alta tăiată și pătată, alta cu parfum de stele și magie, iar alta plină de praf și rugină,
Eu o am goală încă, cu o singură culoare,
Dar am ceva scris în mijlocul acesteia,
Scris cu o pană și cerneală de albastru azuriu,
Am scris, mai exact, o întrebare:
„Trăim doar ca să murim sau murim pentru că trăim?”
Orice ar fi, trebuie să iubim,
Să trăim și să plecăm.
Paginile noastre creează o carte,
Cartea vieții pline de suflete veșnic acum trăitoare.

 

Mai mult...

Calea spinoasă

 

Inhalând în fiecare zi  posomorâtă,  fumul acru și greu

Tu  crezi, cu   cea mai mare speranță în sfânta mântuire

Dar descoperindu-te, complet orb cu ochii nevăzători mereu

Primești o revelație, pentru  o viață lungă plină de nemulțumire

 

Îți dai seama, că îți pierzi timpul pedegeaba lângă focul  cald și pătrunzător

Înțelegi, că viața ta se schimbă teribil  cu  fiecae  pas  nou

Ar fi mai bine,  să  cazi străpuns în luptă de glasul otrăvitor

Pentru lucru ce merită să pierzi viața, pentru ceea ce merită să te pierzi lăsând veșnicul ecou

 

Și nu e chiar atât de greu de înțeles sensul miilor de vieți omenești

Simplu și ușor, cum ar fi să respiri într-o frumoasă dimineață

La urma urmei, multe fapte sunt posibile și pot ceda chiar și forțele cerești

Și scopul tău, e atât de aproape trebuie doar un singur pas spre cea mai frumoasă viață.

 

Dar timpul distruge chiar și pietrele ce au văzut nașterea universului

Și schimbă sensul cuvintelor care umpleau inima cu veșnica putere

La urma urmei, chiar obloane și lanțuri  din oțelul ce rezistau de durerea mersului

Nu pot suporta toate blestemurile auzite  din vorbele cele mai rele.

 

 

Mai mult...

Privește prin ochii mei

Este prea mare ambuteiaj
Din cauza stărilor insipide,
În sticle găsesc același mesaj
“Scuze, promit să nu mai deranjez”.


N-am nevoie de încă un bandaj,
Sunt sătul de scuzele morbide,
Du-te sus la ultimul etaj
Să vezi destăinuirile obide.

 

Da’ privește atent urmele de siaj
Cum mănâncă din aceleași blide
Și tulbură apele oceanelor de bruiaj,
Că-s frați la bine, restul sunt vorbe perfide.

 

Priveliști post-mortem de scurtmetraj
Pline de frici ce aleargă cu fețele palide,
În timp ce fericirea e tăiată la montaj,
Ca nimeni să nu știe sa conchide.



 

Mai mult...

Norocos, dar nu mereu

Norocos, dar nu mereu,

Și să știi

Mai mult...

Toata lumea stie

Toată lumea știe  

Că de o coardă argintie  

Trăim în simpatie  

De pământ și cer energie.  

 

Toată lumea știe  

Că iubirea scop ne este  

Emoție și trăiri celeste  

Într-un om când se întâlnesc.  

 

Toată lumea știe  

Doi tineri iubiți  

Unul de altul orbiți  

Și poate un pic prea grăbiți.  

 

Toată lumea știe  

Că tu erai un vis  

Trimis dintr-un adins  

De alt ochi plâns.  

 

Și toată lumea  

Poate că eram noi  

Dar poate că tu n-ai știut  

Că erai în al meu univers.  

 

Și acum doar eu mai știu  

Că rugăminte am să am  

Spre un luceafăr blând  

Grijă să aibă de al meu trup  

Atâta cât sufletul unei lacrimi  

Osândit am să-mi fie.  

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍