Balada sufletului

Unii nu înțeleg sensul negativ al cuvântului abuz.

Alții au transformat în sinonime, îndrăzneala cu tupeul.

Sunt persoane care nu au limite la felul în care percep modul de a-și trăi viața.

Se fac confuzii între a respecta un ideal, a pune în practică niște principii, cu înțelegerea eronată a conceptului de libertate.

Nu s-a înțeles că tradițiile unui neam și valorile istorice, spirituale, culturale ale unei nații trebuie păstrate, reevaluate și etalate permanent, pentru a sădi veșnic o sămânță roditoare.

Sunt prea mulți adepți ai moralei, în detrimentul acțiunii de a face un lucru să funcționeze sub apanajul performanței, eficienței și progresului.

Sunt prea puțini cei care simpt că rădăcinile native au o origine ce nu poate fi ignorată.

Nu știm dacă suntem cei mai mari sau poate prea mici în acest Univers.

Sunetele calme ale timpului ce în spațiu se transformă, dau rezonanțe ample fondului ce ia forme distincte și uneori confuze.

Se poate oare să descoperi în noapte ce-i ascuns luminii, și în zorii zilei ce nu se vede în noapte?

Cei ce nu înțeleg sensibilitatea, nu își acceptă duritatea, mimând cu multă aroganță superioritatea lor față de viață.

Nu tot ce simpte omul este util, și a fi tăcut nu înseamnă a fi umil.

Dacă unii râd mereu de cei din jur,

De ei înșiși și-au bătut joc destul.

Și-n modul de a se exprima fudul,

Generații întregi îi vor condamna dur.

Un caracter prin educație și cultură se obține.

Dacă ziua ar fi o noapte,

Totul s-ar spune în șoapte.

Dar prin zorii ce apar

Orice șoapte în van dispar.

Doar destinul îți croiește

Calea aleasă, și nu greșește.

Pe cereasca hartă a sorții

Creionează un însemn al vieții.

Acesta îți marchează soarta

Și nu știi când se-ntoarce roata,

Căci ești sortit ca s-o urmezi

Și îți rămâne doar ca să visezi.

Un an, o zi, un ceas,

Și ai reușit încă un pas

Să poți iubi și realiza

La orice vârstă ai avea.

Un amurg plăcut de vară târzie

Care se apleacă asupra naturii,

Îmi umple inima ca o mică infuzie

Și-și transferă bucuria, făpturii.

Se oglindește deasupra unui lac

Dând acestuia culori nemăsurate,

În care flora și fauna se complac

În liniștea și divinul ce-s instaurate.

Copaci cu coroane prinse-n alai

Își privesc în lac, tulpinile mărețe,

Simțind, ca și când tu le semnalai

Adieri de vânt în ritmuri săltărețe.

O culoare de un viu roșiatic aprins

Se combină cu albastrul cerului,

Și întreg orizontul este cuprins

Și-ncântă ochii și inima privitorului.

Inima este ca un nestins vulcan.

Strânge în suflet multe momente

Și întreg alaiul de sentimente,

Și în timp izbucnește ca un hurican.

O hrănești cu lieduri și versuri,

Prin care muzica și poezia

Lasă să intervină amnezia

Clipelor nedorite în sensuri.

Bătăile inimii îmi sunt orchestra,

Și gândurile un sunet de viori.

Sentimentele-s un cuplu de fiori,

Bagheta destinului este maestra.

Clocotește în suflet nădejdea

Că mai poți obține de la soartă

Cheia care deschide o poartă

Prin care gonești deznădejdea.

Arcușul jucăuș pe coardele vieții

Provoacă destinul să vibreze,

În inimă palpitații să genereze,

Dăruind un dulce aspect dimineții.

Nu trebuie să ne deranjeze performanța,

Pentru că noi nu suntem perfecți.

Nu trebuie să ne simțim mereu uimiți,

Pentru că întodeauna ne acuză rațiunea.

Nu trebuie să ne impresioneze durerea,

Pentru că nu suntem destul de puternici.

Nu trebuie să ne influențeze negativul,

Pentru că nu acționăm întodeauna pozitiv.

Nu trebuie să jucăm teatru pe scena vieții,

Pentru că nu ne-am îndeplinit rolul sortit.

Nu trebuie să ne afecteze calea destinului,

Pentru că nu-i înțelegem pe deplin menirea.

Trebuie să iubim mereu tot ce este viu,

Oricât de neajutorați suntem pe lume.

Să împărțim cu aproapele nostru binele,

Să înfruntăm cu ardoare sentimentele răului.

Cum poți să ai privirea clară,

Când mintea-i răvășită toată?

Cum poți să umbli fără reazăm,

Când trupu-i în dezechilibru?

Cum poți să-nvălui cu iubire,

Când sufletul îți este distrus?

Cum poți să pipăi firul vieții,

Cu simțuri electrocutate?

Un șir de CE-uri depănăm

Sub jugul simțămintelor,

Și-n lacrimile mii scăldăm

Efectul apăsător al clipelor.

Un fulger de-amintire,

Fugar, ivit ca un intrus,

Crează stări de pătimire

Ce adânc în suflet au sedus.

În liniștea ce a-mbrăcat

Pelerina înstelată a nopții,

Se aud bătăi ce sacadat

Forțează poarta vieții.

Din zbucium naște-o plăsmuire

A cărei formă ne-mplinită,

Va deveni doar ca o asemuire

Scânteii vieții mult dorită.

Am această sete de moarte,

Pe buze ca un venin șoptit,

Când noaptea își desface poftele,

Peste sângele meu obosit.

În pielea ta,fragil algoritm,

Îmi salvez ultimele urme,

Iar respirația ta se așază

Ca un virus pe pulberea din turme.

Gura ta, lună lichidă 

Îmi mușcă tăcerile moi,

Și trupurile noastre să se stingă

În aceleași începuturi goi.

Ni se sfărâmă oasele palide

Sub un cer programat să doară,

Și moartea, în jocul ei erotic,

Ne rescrie iarăși, dintr-o singură sfoară.

SINGUR  , SIGUR  AM  SĂ  PLEC

UNDEVA  DEPARTE

TAINA  SORȚII  S-O ÎNȚELEG

PE-O  FILĂ  DE  CARTE .

NEMURIREA  DE-AȘI AFLA

ÎNTR-UN  COLȚ  DE  LUME ,

STAU  SĂ  AȘTEPT  STEAUA  MEA

CA  SĂ-I  DAU  UN  NUME !...

E comod să reproșezi,

Ieftin să faci rău;

Din prefață maschezi 

Chipul viciului tău..

 De ce izbești de piatră 

Bărna de sub nas;

Nu te pișcă,nu te mustră 

Din lăuntricul glas?...

Binele neprețuit,

Dificil de conceput,

E însușit și folosit 

Că și personal avut.

Căci pizma prin vene 

Stimula placerea 

De-a ticlui scene,

Stârnind durerea..

Ideal ar fi să ierți 

Din cugetul dezlănțuit 

Și tardiv să nu regreți,

Când nu ai cum să fii mântuit..

Nostalgia mă cuprinde la orice oră din zi și din noapte,

Ascultând acele șoapte

Ale vremurilor ce au apus

Sunt multe de spus,

Dar mai presus de toate cele ce s-au scurs,

Am avut experiențe, pe parcurs,

Pe care le port cu mine în suflet

Și le retrăiesc la fiecare răsuflet.

Doamna nostalgie vrea să îmi comunice ceva,

Deși, credeam că e vorba de altceva.

Așa că vorbim, dicutăm, ne sfătuim ca două prietene,

În timp ce îmi înfrumusețez coafura cu mai multe pieptene,

Alese în funcție de grosimi

Și de lungimi. 

Discuția noastră deja se încinge,

Cufundată în impresii, nu realizez că pisica mea mă linge,

O întreb ce mi-a lipsit

În clipe în care, în mod iscusit,

M-am bucurat de lucruri mărunte

A căror semnificație o pot descrie cu lux de amănunte?...

O privire maternă de-a ei mă călăuzește,

Cu mult tact pedagogic, ea urzește

Explicarea stării ce se instalează...

E două dimineața, e tihnă, deci doar ea mai compilează

Cu voce blândă, dar fermă, îmi spune

Că, de fapt, nu am știut să le ofer și altora din acele lucruri bune.

Zgârcenia nu a fost o calitate

Care să mă ajute să ating acea deplinătate

A bucurii mele enorme,

Ce s-ar fi împlinit printr-un set de norme

Prin care să fi dat

Ceea ce pentru mine mult a contat.

În clipa în care am realizat,

Cât de mult, pe bunuri materiale am mizat

Nostalgia mă privea cuminte,

Cu o sinceritate ce nu prea se dezminte.

Am spus că trebuie să mă schimb neapărat,

Să îndrept ceea ce poate i-a supărat.

Izvorului de Lumini, din care însetat fiind, 
    i-am smuls o clipă de nemurire, 
    îi cer iertare şi imn îi închin 
    şi cu umilinţă mă rog Lui, Ochiului Suprem 
    ce niciodată nu clipeşte şi nu doarme, 
    să-mi dea libertatea să zbor, sau să cad...

    Căci eu ştiu, 
    pentru mine neantul e-acelaşi : 
    hău sau înalt,
    umbre trecătoare se ivesc şi dispar 
    şi-apoi nu mai e nimic, nici măcar lumina, nu mai clipeşte, Izvorul a secat 
    vânturile-au încremenit norii 
    pe un cer care nu mai există :
    ...nu mai sunt stele, nu mai sunt sori 
    nici alte lumi care să-şi urle neputinţa 
    în faţa Ultimului Gest...
    
    Cine sunt eu ? Nici măcar un ecou
    al faptelor mele; dar ştiu c-am greşit,
    şi-Ţi cer iertare, Ţie, Izvorul meu de Lumină
    că, însetat fiind, am îndrăznit
    să ridic pentru-o clipă, ochii spre Tine...

În vremuri de restriște,
Cortina liniștii începe să se miște.
Iar în văzul tuturor,
Vidul se dezvăluie amețitor.

Mi-aș culca încet tâmpla pe iarbă
Să mă mângâie încet pe barbă,
Ape de odihnă, unduitoare,
Ținându-mă captiv într-o vâltoare.

Să mă zbat cu brațele închise,
Să-mi pironesc privirea către cer,
Să mă cutremur când mă trage în abis,
Ancora regretului etern.

Cu zbierete să-mi suflu singur în catarg
Căci mă îndrept grăbit în ape de odihnă
Spre fundul râului unde se-anină
O epavă-n care voi lua ultima cină.

Iar, apoi, la babord voi adormi,
În ape de smarald ce se prefac acum în gri.
Trag jaluzelele pleoapelor de-a pururi,
Învelindu-mă cu ape de odihnă...

Mă cobor în ceruri.