TIHIRCĂ, SOTIRESCU ȘI GEORGIANA DE CRISTIAN DIACONIȚA

PROLOG

 

Scrisoarea din nord

 

Era o toamnă târzie, dintre acelea în care cerul pare că s-a coborât peste acoperișurile caselor, iar frunzele ruginii se desprind una câte una de ramuri, purtate de vânt pe ulițele aproape pustii.

 

Într-un oraș din România, nu departe de o biserică veche cu ziduri albe și cu o turlă înaltă, trei oameni aveau să primească o scrisoare care urma să le schimbe pentru multă vreme viața.

 

Tihircă era un om curios, iubitor de cărți și de călătorii. Avea obiceiul de a pune întrebări chiar și atunci când ceilalți credeau că lucrurile erau lămurite.

 

Sotirescu era cu totul altfel.

 

El era prudent, calculat și, după cum spunea singur, „un om care nu pleacă nicăieri fără să știe unde se întoarce”.

 

Georgiana era cea mai liniștită dintre ei. Avea o fire milostivă și o credință pe care nu o arăta prin vorbe mari, ci prin fapte.

 

Într-o seară, cei trei se aflau în casa lui Tihircă.

 

Pe masă se găsea o lampă cu lumină gălbuie, câteva cărți și un ceainic.

 

Deodată, se auzi o bătaie în ușă.

 

Tihircă se ridică.

 

— Cine să fie la ora asta?

 

Deschise.

 

Poștașul îi întinse o scrisoare.

 

— A venit de departe.

 

Tihircă privi plicul.

 

Pe el era scris numele său.

 

Se întoarse în cameră.

 

— Din Finlanda.

 

Sotirescu lăsă ceașca jos.

 

— Finlanda?

 

Georgiana se ridică și ea.

 

— De la cine?

 

Tihircă deschise plicul.

 

Era o scrisoare de la părintele Andrei, un vechi cunoscut al familiei, care slujea într-o mică parohie ortodoxă din nordul Finlandei.

 

Tihircă începu să citească.

 

„Dragă Tihircă,

 

Au trecut mulți ani de când ne-am văzut. Dumnezeu m-a trimis într-un ținut îndepărtat, unde am întâlnit oameni buni, dar și oameni singuri, oameni care caută un răspuns la întrebările vieții.

 

Avem aici o mică biserică și o veche mănăstire care a rămas multă vreme părăsită.

 

Acum încercăm să o redeschidem.

 

Am nevoie de oameni care să ajute.

 

Dacă poți, vino.

 

Și, dacă nu vii singur, cu atât mai bine.

 

Poate că drumul acesta nu este doar un drum prin țări străine.

 

Poate fi și un drum spre înțelegerea propriului suflet.

 

Dumnezeu să vă lumineze.”

 

Tihircă termină de citit.

 

În cameră se făcu liniște.

 

— Ei bine? întrebă Sotirescu.

 

Tihircă ridică privirea.

 

— Eu plec.

 

Sotirescu se uită la Georgiana.

 

Georgiana zâmbi.

 

— Și eu.

 

Sotirescu oftă.

 

— Atunci, pesemne, trebuie să vin și eu.

 

— De ce? întrebă Tihircă.

 

— Pentru că dacă vă las singuri, Dumnezeu știe ce veți face pe acolo.

 

Toți trei izbucniră în râs.

 

Și astfel începu călătoria.

 

---

 

CAPITOLUL I

 

Pregătirea

 

În următoarele zile, casa lui Tihircă deveni un adevărat depozit.

 

Pe masă erau hărți.

 

Pe scaune erau haine.

 

Lângă ușă se aflau bagajele.

 

Sotirescu își făcea inventarul pentru a treia oară.

 

— Haine?

 

— Da.

 

— Acte?

 

— Da.

 

— Medicamente?

 

— Da.

 

— Lanterna?

 

— Da.

 

— A doua lanternă?

 

Tihircă îl privi.

 

— De ce ai două?

 

— Pentru că una se poate strica.

 

— Și dacă se strică și a doua?

 

Sotirescu rămase o clipă pe gânduri.

 

— Atunci aprind lumânarea.

 

Georgiana râse.

 

— Tu nu pleci în Finlanda. Tu te pregătești pentru sfârșitul lumii.

 

— Nu se știe niciodată.

 

Georgiana avea un singur bagaj.

 

În el se găseau câteva haine, o carte de rugăciuni, o icoană mică a Maicii Domnului și câteva lucruri pentru oamenii pe care urmau să-i întâlnească.

 

Tihircă observă.

 

— Tu ai cel mai puțin.

 

— Pentru că nu vreau să car lucruri inutile.

 

Sotirescu arătă spre cele două valize ale sale.

 

— Ai grijă ce spui.

 

În dimineața plecării, cei trei merseră la biserică.

 

Era încă întuneric.

 

Preotul îi aștepta.

 

După rugăciune, îi binecuvântă.

 

— Mergeți cu pace și să vă întoarceți cu folos.

 

Tihircă întrebă:

 

— Părinte, ce înseamnă să ne întoarcem cu folos?

 

Preotul îl privi.

 

— Să nu vă întoarceți aceiași oameni care ați plecat.

 

---

 

CAPITOLUL II

 

Spre nord

 

Drumul fu lung.

 

Trecuseră prin orașe pe care nu le mai văzuseră niciodată.

 

Priviseră peisaje străine.

 

Auzeau limbi pe care nu le înțelegeau.

 

La început, Tihircă era încântat.

 

Sotirescu devenise însă din ce în ce mai tăcut.

 

Georgiana îl întrebă:

 

— Ce ai?

 

— Mă gândesc.

 

— La ce?

 

— Cât mai avem.

 

Tihircă izbucni în râs.

 

— Nici nu am ajuns bine.

 

— Tocmai.

 

După multe ore, peisajul începu să se schimbe.

 

Copacii se întindeau în păduri uriașe.

 

Lacurile apăreau printre dealuri.

 

Aerul devenea tot mai rece.

 

Apoi apăru prima zăpadă.

 

Georgiana privi pe fereastră.

 

— Finlanda.

 

Tihircă zâmbi.

 

Sotirescu își puse încă un fular.

 

— Nu-mi place începutul.

 

---

 

CAPITOLUL III

 

Țara liniștii

 

Când ajunseră în Finlanda, cei trei fură uimiți.

 

Totul părea diferit.

 

Casele erau așezate ordonat.

 

Drumurile erau liniștite.

 

Pădurile păreau nesfârșite.

 

În unele locuri, lacurile se întindeau atât de departe, încât păreau că se unesc cu cerul.

 

— Este frumoasă, spuse Georgiana.

 

Tihircă o aprobă.

 

Sotirescu se uită la termometru.

 

— Minus...

 

Se opri.

 

— Nu vreau să mai știu.

 

La gară îi aștepta părintele Andrei.

 

Era un om trecut de cincizeci de ani, cu barbă căruntă și ochi blânzi.

 

— Bine ați venit!

 

— Părinte! spuse Tihircă.

 

Se îmbrățișară.

 

— Mă bucur că ați venit.

 

Sotirescu îi întinse mâna.

 

— Noi ne bucurăm că încă mai avem degete.

 

Părintele începu să râdă.

 

— Vă veți obișnui.

 

— Cu frigul?

 

— Nu.

 

— Atunci cu ce?

 

— Cu Dumnezeu.

 

Sotirescu tăcu.

 

Părintele continuă:

 

— Frigul îl suporți cu haine bune. Dar singurătatea o suporți numai dacă ai credință.

 

---

 

CAPITOLUL IV

 

Biserica din pădure

 

Biserica era mică.

 

Se afla la marginea unei păduri.

 

Înăuntru, însă, era o frumusețe aparte.

 

Icoanele erau pictate în stil bizantin.

 

Chipurile sfinților păreau liniștite.

 

Candelele ardeau înaintea icoanelor.

 

Georgiana se apropie de icoana Maicii Domnului.

 

Părintele Andrei o privi.

 

— Îți place?

 

— Da.

 

— Știi de ce?

 

— Pentru că este liniște.

 

— Nu doar pentru asta.

 

Părintele arătă spre icoane.

 

— Aici au venit oameni care au plâns. Au venit oameni care au mulțumit. Au venit oameni care nu mai știau ce să facă. Și toți au plecat cu nădejde.

 

Tihircă privi în jur.

 

— Câți oameni vin?

 

— Nu foarte mulți.

 

— Atunci pentru cine țineți biserica deschisă?

 

Părintele răspunse:

 

— Pentru oricine are nevoie de ea.

 

---

 

CAPITOLUL V

 

Mănăstirea uitată

 

A doua zi, părintele Andrei îi conduse către vechea mănăstire.

 

Drumul era greu.

 

Mergeau prin zăpadă.

 

La un moment dat, Sotirescu se opri.

 

— Cât mai avem?

 

— O oră.

 

— De mers?

 

— Da.

 

— Și după aceea?

 

— Mai vedem.

 

— Asta nu-mi place deloc.

 

Tihircă râse.

 

În cele din urmă, ajunseră.

 

Mănăstirea era veche.

 

Clădirile aveau nevoie de reparații.

 

Dar biserica încă stătea în picioare.

 

Părintele deschise ușa.

 

Înăuntru era frig.

 

Praful se așezase peste unele icoane.

 

Georgiana aprinse o lumânare.

 

Flacăra lumină încet încăperea.

 

Toți tăcură.

 

— Aici, spuse părintele, s-au rugat oameni timp de generații.

 

Sotirescu privi pereții.

 

— Și acum?

 

— Acum trebuie să vedem dacă mai putem aprinde lumina.

 

Georgiana răspunse:

 

— O putem aprinde.

 

---

 

CAPITOLUL VI

 

Oamenii din nord

 

În zilele următoare, cei trei începură să cunoască oamenii locului.

 

Îl întâlniră pe Mikael, un bătrân finlandez.

 

Era ortodox și locuia singur.

 

Mai era Anna, o femeie care avea grijă de mai mulți copii.

 

Era și Petri, un tânăr care nu mai intrase de ani întregi în biserică.

 

Tihircă îl întrebă:

 

— De ce nu mai vii?

 

Petri ridică din umeri.

 

— Nu știu.

 

— Nu crezi?

 

— Uneori cred. Alteori mă îndoiesc.

 

Tihircă tăcu.

 

Georgiana interveni:

 

— Îndoiala nu trebuie să fie sfârșitul drumului.

 

Petri o privi.

 

— Dar dacă nu mai găsesc drumul?

 

— Atunci mergi cu cineva care încă îl vede.

 

Petri nu răspunse.

 

Dar a doua zi veni la mănăstire.

 

---

 

CAPITOLUL VII

 

Furtuna

 

Într-o seară, vremea se schimbă.

 

Vântul începu să bată cu putere.

 

Zăpada cădea fără încetare.

 

Părintele Andrei primi vestea că o familie era izolată.

 

Avea nevoie de ajutor.

 

— Trebuie să mergem, spuse el.

 

Sotirescu îl privi.

 

— În noaptea asta?

 

— Da.

 

— Pe vremea asta?

 

— Da.

 

Sotirescu oftă.

 

— De ce nu putem face fapte bune pe vreme frumoasă?

 

Tihircă îl bătu pe umăr.

 

— Pentru că atunci ar veni toată lumea.

 

Porniră.

 

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

 

La un moment dat, Sotirescu căzu în zăpadă.

 

— Sunt bine!

 

Georgiana îl ajută să se ridice.

 

— Sigur?

 

— Da.

 

Tihircă îl privi.

 

— Ai zăpadă pe cap.

 

— Unde?

 

— Peste tot.

 

Ajunseră la casă.

 

Familia era speriată.

 

Părintele îi liniști.

 

Georgiana îi ajută.

 

Tihircă aduse lemne.

 

Sotirescu aprinse focul.

 

După câteva ore, toți erau în siguranță.

 

Înainte de plecare, tatăl familiei îi spuse părintelui:

 

— Nu voi uita niciodată.

 

Părintele răspunse:

 

— Nu nouă trebuie să ne mulțumești. Mulțumește lui Dumnezeu și fă și tu, când vei putea, același bine altuia.

 

---

 

CAPITOLUL VIII

 

Cufărul

 

Într-o zi, Tihircă descoperi în mănăstire o cameră veche.

 

Într-un colț se afla un cufăr.

 

Îl chemă pe Sotirescu.

 

— Iar ai găsit ceva?

 

— Da.

 

— Dacă e aur, să știi că am fost primul care a venit.

 

Georgiana veni și ea.

 

Cufărul fu deschis.

 

Nu era aur.

 

Erau manuscrise.

 

Cărți.

 

Scrisori.

 

Fotografii.

 

Părintele Andrei le cercetă.

 

— Sunt documentele vechii comunități.

 

Georgiana luă o carte.

 

Pe prima pagină scria:

 

„Pentru cei care vor veni după noi.”

 

Citi mai departe.

 

Cartea vorbea despre oameni care ajutaseră săracii, îngrijiseră bolnavii și păstraseră biserica deschisă chiar și în vremuri grele.

 

Ultima frază era:

 

„Nu lăsați lumina să se stingă.”

 

Tihircă închise cartea.

 

— Acum înțeleg.

 

— Ce? întrebă Sotirescu.

 

— Nu mănăstirea trebuie doar reparată.

 

Georgiana completă:

 

— Trebuie continuată.

 

---

 

CAPITOLUL IX

 

Georgiana și copiii

 

Georgiana începu să organizeze întâlniri pentru copii.

 

Le citea povești.

 

Îi învăța rugăciuni.

 

Le vorbea despre bunătate.

 

Într-o zi, un copil o întrebă:

 

— De ce trebuie să ne rugăm?

 

Georgiana se gândi.

 

— Pentru că omul nu poate trăi numai cu lucrurile pe care le vede.

 

Copilul o privi.

 

— Dumnezeu ne vede?

 

— Da.

 

— Și când suntem singuri?

 

— Mai ales atunci.

 

Copilul zâmbi.

 

---

 

CAPITOLUL X

 

Sotirescu se schimbă

 

La început, Sotirescu fusese cel mai sceptic.

 

Îl interesa frigul, mâncarea, drumurile și bagajele.

 

Dar încet, ceva se schimba.

 

Într-o zi, văzu un bătrân venind singur la biserică.

 

Ningea.

 

Sotirescu îl ajută să intre.

 

Bătrânul îi mulțumi.

 

— Dumnezeu să vă răsplătească.

 

Sotirescu răspunse:

 

— Nu am făcut mare lucru.

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Pentru dumneavoastră poate nu. Pentru mine a fost mult.

 

Sotirescu rămase pe gânduri.

 

În acea seară, intră singur în biserică.

 

Se opri în fața unei icoane.

 

Și pentru prima dată după mult timp se rugă fără să se grăbească.

 

---

 

CAPITOLUL XI

 

Tihircă și întrebarea

 

Tihircă devenise preocupat de o întrebare.

 

Într-o seară, îl întrebă pe părintele Andrei:

 

— De ce oamenii trebuie să plece atât de departe ca să înțeleagă lucruri simple?

 

Părintele răspunse:

 

— Pentru că omul nu vede întotdeauna ceea ce se află în fața lui.

 

— Și călătoria îl ajută?

 

— Uneori.

 

— Alteori?

 

— Alteori îl ajută suferința.

 

— Și alteori?

 

— Dragostea.

 

Tihircă tăcu.

 

— Iar Dumnezeu?

 

Părintele zâmbi.

 

— Dumnezeu este prezent în toate acestea, dacă omul știe să-L caute.

 

---

 

CAPITOLUL XII

 

Mănăstirea renaște

 

Lunile trecură.

 

Mănăstirea se schimba.

 

Acoperișul fu reparat.

 

Ferestrele fură schimbate.

 

Icoanele fură curățate cu grijă.

 

Curtea fu îngrijită.

 

Biserica fu pregătită pentru prima slujbă.

 

În ziua redeschiderii, oamenii veniseră din mai multe locuri.

 

Români.

 

Finlandezi.

 

Greci.

 

Sârbi.

 

Bătrâni.

 

Tineri.

 

Copii.

 

Părintele Andrei intră în biserică.

 

Candelele se aprinseră.

 

Tihircă stătea în spate.

 

Georgiana avea ochii umezi.

 

Sotirescu ținea în mână vechea lanternă.

 

Tihircă îl privi.

 

— Ce faci cu ea?

 

— Amintire.

 

— De ce?

 

— Pentru că într-o noapte credeam că lumina vine de la lanternă.

 

Tihircă zâmbi.

 

— Și acum?

 

Sotirescu privi spre altar.

 

— Acum știu că lanterna doar luminează drumul. Omul trebuie să găsească lumina din suflet.

 

---

 

CAPITOLUL XIII

 

Vestea întoarcerii

 

Într-o dimineață, părintele Andrei îi anunță:

 

— Trebuie să vă întoarceți acasă.

 

Tihircă fu surprins.

 

— De ce?

 

— Pentru că misiunea voastră aici s-a încheiat.

 

Georgiana privi biserica.

 

— Dar abia acum începe.

 

— Tocmai.

 

Sotirescu se uită la bagaje.

 

— În sfârșit!

 

Georgiana râse.

 

— Îți era dor de România?

 

— Da.

 

— De ce?

 

— De vreme.

 

---

 

CAPITOLUL XIV

 

Ultima seară

 

În ultima seară, cei trei merseră singuri la mănăstire.

 

Era liniște.

 

Zăpada strălucea sub lumina lunii.

 

În biserică ardea o singură candelă.

 

Georgiana se opri în fața icoanei Maicii Domnului.

 

Tihircă se rugă.

 

Sotirescu stătea în tăcere.

 

După câteva minute, spuse:

 

— O să-mi fie dor.

 

Tihircă se întoarse.

 

— De ce?

 

— De locul acesta.

 

Georgiana zâmbi.

 

— Atunci nu l-ai pierdut.

 

— Cum?

 

— Pentru că ceea ce iubești cu adevărat porți cu tine.

 

---

 

CAPITOLUL XV

 

Înapoi în România

 

Când ajunseră acasă, primăvara începuse.

 

Era cu totul altă lume.

 

Soarele era mai cald.

 

Copacii înfloreau.

 

Clopotele bisericii se auzeau peste oraș.

 

Tihircă se opri.

 

Ascultă.

 

— Ce este?

 

Sotirescu îl privi.

 

— Clopotul.

 

— Știu.

 

— Atunci?

 

Tihircă zâmbi.

 

— Nu l-am mai auzit niciodată așa.

 

Georgiana înțelese.

 

— Pentru că acum îl auzi după ce ai cunoscut liniștea.

 

---

 

CAPITOLUL XVI

 

Povestea spusă mai departe

 

În următoarele săptămâni, oamenii îi întrebau despre călătorie.

 

Tihircă povestea despre Finlanda.

 

Sotirescu vorbea despre frig.

 

Georgiana vorbea despre oameni.

 

Dar, în cele din urmă, povestea lor ajungea mereu la aceeași idee.

 

Nu distanța îi schimbase.

 

Ci oamenii.

 

O familie pe care o ajutaseră.

 

Un bătrân singur.

 

Un copil care învățase să se roage.

 

Un tânăr care se întorsese la biserică.

 

O mănăstire care fusese redeschisă.

 

Și o lumină care nu se stinsese.

 

---

 

CAPITOLUL XVII

 

A doua scrisoare

 

După aproape un an, veni o altă scrisoare din Finlanda.

 

Părintele Andrei scria:

 

„Dragii mei,

 

Mănăstirea este plină.

 

Vin oameni.

 

Copiii cresc.

 

Tinerii au început să ajute.

 

Biserica este vie.

 

Vă mulțumesc că ați venit atunci când v-am chemat.

 

Dar să știți ceva: voi nu ați făcut singuri toate acestea.

 

Dumnezeu a lucrat prin voi.”

 

Tihircă citi scrisoarea cu glas tare.

 

Sotirescu zâmbi.

 

Georgiana își făcu semnul crucii.

 

---

 

CAPITOLUL XVIII

 

O nouă generație

 

Au trecut anii.

 

Copiii pe care Georgiana îi cunoscuse în Finlanda deveniseră adolescenți.

 

Petri, tânărul care se îndoia, ajunsese să ajute la biserică.

 

Mikael îmbătrânise, dar continua să vină la slujbe.

 

Mănăstirea devenise un loc de întâlnire.

 

Într-o zi, un copil întrebă:

 

— Cine a reparat-o?

 

Petri răspunse:

 

— Mulți oameni.

 

— Cine a început?

 

Petri zâmbi.

 

— Trei călători.

 

— Cine?

 

— Tihircă, Sotirescu și Georgiana.

 

---

 

CAPITOLUL XIX

 

Ultima întâlnire

 

După mulți ani, Tihircă, Sotirescu și Georgiana se întoarseră în Finlanda.

 

Erau mai bătrâni.

 

Dar în sufletul lor călătoria părea să fi început abia ieri.

 

Când intrară în mănăstire, găsiră biserica plină.

 

Un tânăr slujea alături de părintele Andrei.

 

Tihircă îl recunoscu.

 

Era Petri.

 

— Tu?

 

Petri zâmbi.

 

— V-am spus că nu voi uita.

 

Georgiana îl îmbrățișă.

 

Sotirescu se uită în jur.

 

— Și lanterna mea?

 

Petri izbucni în râs.

 

— Este într-un muzeu.

 

— Ce?

 

— Copiii o numesc „lanterna lui Sotirescu”.

 

Toți râseră.

 

---

 

EPILOG

 

Lumina care nu se stinge

 

În seara aceea, cei trei stăteau în fața mănăstirii.

 

Soarele cobora încet.

 

Cerul nordic era luminat.

 

Pădurea era liniștită.

 

Tihircă privi în depărtare.

 

— Am venit aici crezând că vom vedea Finlanda.

 

Georgiana zâmbi.

 

— Și ce ai văzut?

 

— Oamenii.

 

Sotirescu adăugă:

 

— Și multă zăpadă.

 

Tihircă râse.

 

— Da. Și multă zăpadă.

 

Apoi se făcu liniște.

 

Din biserică se auziră clopotele.

 

Georgiana își făcu semnul crucii.

 

Tihircă privi spre luminile bisericii.

 

Sotirescu își scoase căciula.

 

Pentru câteva clipe, niciunul nu mai spuse nimic.

 

În fața lor se afla mănăstirea.

 

Aceeași clădire care odinioară părea părăsită.

 

Aceeași biserică în care intrase o singură lumânare.

 

Dar acum ferestrele erau luminate.

 

Oamenii se rugau.

 

Copiii alergau prin curte.

 

Bătrânii vorbeau.

 

Tinerii ajutau.

 

Viața se întorsese.

 

Tihircă spuse încet:

 

— Acum înțeleg cuvintele din manuscris.

 

Georgiana îl privi.

 

— „Nu lăsați lumina să se stingă.”

 

— Da.

 

Sotirescu privi către biserică.

 

— Și noi am crezut că lumina este numai lumina unei lumânări.

 

Georgiana răspunse:

 

— Lumina adevărată este cea pe care o duci mai departe.

 

Părintele Andrei ieși din biserică.

 

— Vă așteaptă.

 

Cei trei se ridicară.

 

Înainte de a intra, Tihircă se întoarse pentru o ultimă privire către pădure.

 

Se gândi la ziua în care plecase din România.

 

Atunci fusese curios.

 

Acum era recunoscător.

 

Înțelesese că o călătorie adevărată nu este aceea în care omul schimbă doar locurile, ci aceea în care se schimbă pe sine.

 

Poți trece peste granițe.

 

Poți vedea țări străine.

 

Poți traversa păduri și mări.

 

Poți ajunge într-un ținut în care ziua este scurtă și noaptea lungă.

 

Dar, dacă sufletul rămâne întunecat, omul nu a ajuns nicăieri.

 

Iar dacă sufletul primește lumina credinței, omul poate fi singur într-o pădure din nord și totuși să nu fie singur.

 

Pentru că Dumnezeu este mai aproape decât pare.

 

Tihircă, Sotirescu și Georgiana intrară în biserică.

 

Ușa se închise încet în urma lor.

 

Candelele ardeau.

 

Icoanele străluceau în lumina lor.

 

Și, undeva, într-un colț al bisericii, se afla vechiul manuscris.

 

Pe prima pagină era aceeași frază:

 

„Pentru cei care vor veni după noi.”

 

Iar pe ultima pagină:

 

„Nu lăsați lumina să se stingă.”

 

Lumina continuă să ardă.

 

Nu numai în biserică.

 

Nu numai în Finlanda.

 

Ci în fiecare om care alege să facă binele, să ierte, să ajute, să se roage și să păstreze credința chiar atunci când drumul este greu.

 

Iar călătoria celor trei nu s-a sfârșit odată cu întoarcerea lor.

 

Ea a continuat prin oamenii pe care i-au ajutat.

 

Prin copiii pe care i-au învățat.

 

Prin mănăstirea pe care au redeschis-o.

 

Prin fiecare rugăciune rostită acolo.

 

Și prin fiecare inimă care a primit din nou speranță.

 

Căci omul poate pleca.

 

Omul poate îmbătrâni.

 

Omul poate dispărea din această lume.

 

Dar binele făcut din iubire și credință poate rămâne mult după ce pașii lui s-au șters din zăpadă.

 

Iar în țara nordului, acolo unde pădurile sunt întinse și nopțile lungi, o lumină mică continua să ardă înaintea icoanei.

 

Era aceeași lumină pe care o aprinsese Georgiana în prima zi.

 

Aceeași lumină pe care o păzise Tihircă.

 

Aceeași lumină pe care Sotirescu o căutase în noaptea furtunii.

 

O lumină mică.

 

Dar nebiruită.

 

Sfârșit.

Categoria: Proza

Toate poeziile autorului: Cristian Diaconița poezii.online TIHIRCĂ, SOTIRESCU ȘI GEORGIANA DE CRISTIAN DIACONIȚA

Data postării: 19 septembrie

Timp de citire: ~35 min.

Vizualizări: 2

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

LUMINA DE LA MĂNĂSTIREA DINTRE CODRI

Într-un ținut de munte, unde codrii se întindeau până la poalele Carpaților, iar râurile coborau limpezi printre stânci, trăia un tânăr pe nume Ilie.

 

Satul lui era așezat între dealuri, aproape de o mănăstire veche. Clopotnița ei se vedea de departe, iar în fiecare dimineață dangătul clopotului se ridica peste case, peste păduri și peste câmpurile acoperite de rouă.

 

Ilie iubea foarte mult locurile natale. Îi plăceau doinele bătrânilor, poveștile despre haiduci și domnitori, frumusețea naturii și tradițiile păstrate din strămoși. Când privea munții, își amintea de cântecele despre țară și despre libertate.

 

Într-o zi de toamnă, tânărul porni spre mănăstire.

 

Codrul era liniștit. Frunzele arămii cădeau încet, iar vântul trecea printre copaci ca o șoaptă.

 

La poarta mănăstirii îl întâmpină un călugăr bătrân.

 

— De ce ai venit, fiule?

 

— Părinte, caut răspunsul la o întrebare.

 

— Și care este întrebarea?

 

Ilie privi spre turla bisericii.

 

— Cum poate omul să-și iubească țara, neamul și frumusețea lumii fără să-L uite pe Dumnezeu?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— Ai pus o întrebare grea. Dar răspunsul este simplu: omul trebuie să iubească toate cele bune ca daruri ale lui Dumnezeu, dar să nu transforme darul în idol.

 

Apoi îl conduse în biserică.

 

Înăuntru, lumina candelelor se răsfrângea asupra icoanelor. Chipurile sfinților păreau că privesc în tăcere către cei care veniseră să se roage.

 

Ilie îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.

 

— Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mi mintea și inima.

 

După rugăciune, bătrânul îi spuse:

 

— Privește această icoană. În lumea aceasta există frumusețe, dar adevărata frumusețe se desăvârșește atunci când omul își ridică sufletul către Dumnezeu.

 

Ilie înțelese atunci că dragostea pentru țară nu trebuie să fie doar iubirea pentru pământuri, munți și sate. Ea trebuie să fie și dragostea pentru oameni, pentru familie, pentru credință, pentru limba română și pentru binele pe care fiecare îl poate face.

 

În aceeași seară, la marginea mănăstirii, bătrânul îi povesti despre trecutul Moldovei, despre voievozi, despre oameni care își apăraseră țara și despre țăranii care munciseră pământul din generație în generație.

 

— Vezi, Ilie? îi spuse el. Istoria nu este doar despre oameni puternici. Este și despre omul simplu care se roagă, muncește, își crește copiii și își păstrează credința.

 

Tânărul privi spre sat.

 

În depărtare se auzea un cântec bătrânesc.

 

Pentru o clipă, i se păru că în acel cântec se întâlnesc toate glasurile trecutului: glasul păstorului din munți, glasul țăranului de pe câmp, glasul ostașului plecat la luptă și glasul mamei care se roagă pentru copilul ei.

 

Atunci Ilie înțelese ceva important:

 

un neam nu trăiește numai prin ziduri și hotare, ci prin memoria, credința, limba și sufletele oamenilor săi.

 

A doua zi, înainte de a pleca, bătrânul îi dărui o mică cruce de lemn.

 

— Păstreaz-o.

 

— De ce?

 

— Ca să-ți amintești că orice drum al vieții trebuie să înceapă și să se sfârșească în fața lui Dumnezeu.

 

Ilie luă crucea și o strânse în palmă.

 

Coborând spre sat, privea munții scăldați în lumina dimineții.

 

Natura îi părea mai frumoasă ca niciodată.

 

Codrii, izvoarele, câmpiile, casele și bisericile nu mai erau pentru el doar lucruri frumoase. Le vedea ca pe o mărturie a creației lui Dumnezeu și ca pe o parte din moștenirea strămoșilor.

 

Ajuns acasă, își găsi mama rugându-se.

 

— Ai aflat răspunsul? îl întrebă ea.

 

Ilie zâmbi.

 

— Da, mamă.

 

— Și care este?

 

Tânărul privi crucea din mâna lui.

 

— Să-mi iubesc țara fără să uit de Dumnezeu, să-mi iubesc oamenii fără să urăsc pe nimeni și să păstrez frumusețea tradițiilor fără să uit că adevărata lumină vine de la Hristos.

 

Mama îl binecuvântă.

 

În acea noapte, clopotul mănăstirii răsună peste sat.

 

Iar Ilie înțelese că acel sunet nu era doar chemarea la rugăciune.

 

Era și o chemare la păstrarea binelui.

 

La credință.

 

La iubire.

 

La amintirea strămoșilor.

 

Și la nădejdea că, indiferent cât de întunecat ar fi drumul omului, lumina lui Hristos nu se stinge niciodată.

 

Morala

 

Iubește-ți neamul, păstrează-ți credința, cinstește-ți părinții și strămoșii, dar mai presus de toate păstrează-L pe Dumnezeu în inima ta.

 

„Doamne, luminează-ne sufletele și păzește țara noastră, familiile noastre și pe toți oamenii în pace și în iubire.”

Mai mult...

500 de Poezii Creștine 351–400

351. Rugăciunea inimii

 

Doamne Iisuse, Fiul Sfânt,

Miluiește sufletul meu,

Când mă clatin pe cărare

Și mă îndepărtez de Dumnezeu.

 

Ține-mi mintea în rugăciune,

Inima în pace și har,

Și ajută-mă să rămân

Lângă Tine iar și iar.

 

Cristian Diaconița

 

352. Doamne, miluiește

 

Doamne, miluiește-mă,

Când păcatul mă apasă,

Când puterea mă părăsește

Și tristețea mă cuprinde.

 

Mila Ta este mai mare

Decât toate greșelile mele,

De aceea vin înaintea Ta

Cu nădejde și cu smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

353. Mâna lui Dumnezeu

 

Când nu mai pot să merg singur

Și drumul devine greu,

Simt că mă ridică o mână:

Este mâna lui Dumnezeu.

 

El mă sprijină în taină,

Când nimeni nu știe de mine,

Și îmi dă putere să merg

Pe cărarea către bine.

 

Cristian Diaconița

 

354. Ocrotirea

 

Sub acoperământul Tău, Doamne,

Găsesc pace și adăpost,

Când lumea mă înconjoară

Cu teamă și cu zgomot.

 

Păzește-mi sufletul, Iisuse,

De tot răul ce mă-nconjoară,

Și fii cu mine zi și noapte,

În fiecare clipă a vieții.

 

Cristian Diaconița

 

355. Numele lui Iisus

 

Când rostesc numele Tău,

Iisuse, cu inimă smerită,

Sufletul meu găsește pace

Și inima se simte întărită.

 

Numele Tău este nădejde,

Este lumină și iubire,

Este chemarea către cer

Și către sfânta mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

356. Hristos în casa mea

 

Doamne, intră în casa mea

Și rămâi cu noi mereu,

Păzește-ne de ceartă și răutate

Și apropie-ne de Dumnezeu.

 

Fă masa noastră loc de pace,

Cuvântul nostru să fie bun,

Iar fiecare zi din casă

Să fie trăită cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

357. Casa binecuvântată

 

O casă nu este bogată

Doar prin aur și avere,

Ci prin oameni care se iubesc

Și se roagă cu putere.

 

Doamne, binecuvântează casa

În care ne-ai așezat,

Și fă din ea un loc de pace

Și de iubire neîncetat.

 

Cristian Diaconița

 

358. Masa familiei

 

La masa familiei ne-adunăm

Și mulțumim lui Dumnezeu,

Pentru pâinea de pe masă

Și pentru tot ce avem.

 

Să nu uităm de cel flămând,

De omul care nu are,

Ci să împărțim cu bucurie

Din darurile primite.

 

Cristian Diaconița

 

359. Pâinea împărțită

 

Când pâinea este împărțită

Cu cel ce nu are deloc,

O faptă simplă devine

Un mare semn de iubire.

 

Doamne, învață-mă să dau

Fără să cer răsplată,

Ca binele făcut în taină

Să fie primit de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

360. Milostivirea

 

Fii milostiv, suflete al meu,

Cu omul care suferă,

Nu-l lăsa singur în durere

Și nu-i întoarce spatele.

 

Căci Dumnezeu ne cere nouă

Să fim milostivi și buni,

Să ridicăm pe cel ce cade

Și să vindecăm prin iubire.

 

Cristian Diaconița

 

361. Samarineanul milostiv

 

Un om căzut lângă drum

A fost văzut de un samarinean,

Iar acesta s-a oprit

Și l-a ajutat fără să ceară nimic.

 

Doamne, fă-mi inima asemenea

Celui care vede și ajută,

Ca atunci când aproapele cade

Să nu trec nepăsător.

 

Cristian Diaconița

 

362. Oaia pierdută

 

O oaie s-a pierdut de turmă,

Iar păstorul a plecat s-o caute,

Căci fiecare suflet contează

Înaintea lui Dumnezeu.

 

Când eu mă rătăcesc, Doamne,

Vino și caută-mă iar,

Și întoarce-mă la turma Ta

Cu iubire și cu har.

 

Cristian Diaconița

 

363. Fiul risipitor

 

Fiul risipitor s-a întors

La tatăl său cu pocăință,

Iar tatăl l-a primit cu dragoste

Și cu mare bucurie.

 

Doamne, când mă îndepărtez,

Ajută-mă să mă întorc,

Căci știu că mila Ta este

Mai mare decât păcatul meu.

 

Cristian Diaconița

 

364. Tatăl iubitor

 

Tatăl și-a primit copilul

Fără să-i închidă ușa,

Ci a alergat spre el

Și l-a strâns cu dragoste.

 

Așa este mila Ta, Doamne,

Pentru omul care se întoarce,

Căci Tu nu disprețuiești

Inima care se pocăiește.

 

Cristian Diaconița

 

365. Talantul

 

Fiecăruia i s-a încredințat

Un dar pe care să-l lucreze,

Nu să-l ascundă în pământ,

Ci să-l folosească spre bine.

 

Doamne, arată-mi darul meu

Și învață-mă să-l folosesc

Pentru aproapele meu

Și pentru slava Ta.

 

Cristian Diaconița

 

366. Sămânța

 

Semănătorul a ieșit

Să arunce sămânța în pământ,

Iar unele semințe au rodit

Și altele s-au pierdut.

 

Doamne, fă inima mea

Pământ bun pentru Cuvânt,

Ca să rodească-n viața mea

Credința și iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

367. Lumina sub obroc

 

Lumina nu trebuie ascunsă

Sub un vas sau sub obroc,

Ci trebuie să lumineze

Pentru cei aflați în întuneric.

 

Doamne, nu lăsa credința mea

Să rămână ascunsă în mine,

Ci fă-o lumină pentru alții

Prin fapte bune și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

368. Casa zidită pe stâncă

 

Casa zidită pe stâncă

Nu cade când vine furtuna,

Căci temelia ei este tare

Și nu se clatină ușor.

 

Doamne, zidește viața mea

Pe credința în Hristos,

Ca atunci când vin încercările

Să rămân neclintit.

 

Cristian Diaconița

 

369. Furtuna

 

Când furtuna s-a ridicat

Pe mare și valurile au crescut,

Ucenicii s-au temut,

Dar Hristos era cu ei.

 

Doamne, când furtuna vieții

Vine peste sufletul meu,

Amintește-mi că nu sunt singur,

Căci Tu ești cu mine.

 

Cristian Diaconița

 

370. Potolirea furtunii

 

Hristos a certat vântul

Și marea s-a liniștit,

Iar ucenicii au văzut

Puterea Celui ce-i iubea.

 

Doamne, potolește și furtuna

Din inima mea tulburată,

Și dă-mi pacea Ta cea sfântă

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

371. Vindecarea orbului

 

Un orb a strigat către Domnul

Și I-a cerut milă și vedere,

Iar Hristos i-a dat lumină

Și bucurie în suflet.

 

Doamne, vindecă și ochii mei

Ca să văd binele din lume,

Și mai ales deschide-mi ochii

Să Te cunosc pe Tine.

 

Cristian Diaconița

 

372. Lazăr

 

Lazăr a fost chemat din mormânt

De glasul puternic al lui Hristos,

Iar moartea nu a putut opri

Puterea Celui ce este Viața.

 

Doamne, când sufletul meu este rece,

Cheamă-mă iar la viață,

Ridică-mă din păcat

Și apropie-mă de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

373. Vindecarea leprosului

 

Un om bolnav de lepră

A venit la Hristos cu credință,

Iar Domnul l-a curățit

Și i-a redat viața.

 

Doamne, curăță-mi sufletul

De tot ceea ce mă murdărește,

Și ajută-mă să trăiesc

Cu inimă curată.

 

Cristian Diaconița

 

374. Fiica lui Iair

 

O copilă era în pragul morții,

Dar Hristos a venit la ea

Și a ridicat-o cu putere,

Redând bucuria familiei.

 

Doamne, adu speranță

În casele unde este durere,

Și întărește-i pe cei care

Plâng după cei dragi.

 

Cristian Diaconița

 

375. Femeia cu scurgerea de sânge

 

O femeie bolnavă de mulți ani

S-a apropiat cu credință

Și s-a atins de haina Domnului,

Iar puterea ei a fost vindecată.

 

Doamne, dă-mi și mie credință

Când trec prin încercări,

Să nu renunț la rugăciune

Și să Te caut mereu.

 

Cristian Diaconița

 

376. Bartimeu

 

Bartimeu striga către Iisus:

„Fiul lui David, miluiește-mă!”

Și Domnul i-a ascultat glasul

Și i-a dăruit vedere.

 

Când strig către Tine, Doamne,

Nu mă lăsa fără răspuns,

Ci luminează-mi sufletul

Și întărește-mi credința.

 

Cristian Diaconița

 

377. Zaheu

 

Zaheu s-a urcat într-un copac

Ca să-L poată vedea pe Iisus,

Iar Domnul l-a chemat la Sine

Și i-a schimbat inima.

 

Doamne, schimbă și în mine

Tot ce trebuie îndreptat,

Ca viața mea să fie

Un răspuns la chemarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

378. Vameșul și fariseul

 

Unul se lăuda înaintea Domnului,

Altul spunea: „Dumnezeule, milostiv fii mie!”

Iar smerenia vameșului

A fost mai plăcută lui Dumnezeu.

 

Doamne, păzește-mă de mândrie

Și învață-mă smerenia,

Ca rugăciunea mea să vină

Dintr-o inimă sinceră.

 

Cristian Diaconița

 

379. Fariseul

 

Nu vreau să fiu asemenea

Celui care se laudă mereu,

Uitând că tot ce are

Este primit de la Dumnezeu.

 

Doamne, păzește-mi inima

De slavă deșartă și mândrie,

Și fă-mă să caut mai întâi

Împărăția Ta.

 

Cristian Diaconița

 

380. Vameșul

 

„Dumnezeule, milostiv fii mie!”

A fost rugăciunea lui smerită,

Și plecând capul către pământ

A cerut iertare.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să mă rog cu inimă smerită,

Și să nu mă cred mai bun

Decât cei din jurul meu.

 

Cristian Diaconița

 

381. Fericirile

 

Fericiți sunt cei smeriți,

Cei blânzi și cei milostivi,

Cei care caută dreptatea

Și cei cu inima curată.

 

Doamne, ajută-mă să trăiesc

După cuvintele Fericirilor,

Ca viața mea să fie luminată

De învățătura lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

382. Fericiți cei curați

 

Fericiți cei curați cu inima,

Căci ei vor vedea pe Dumnezeu,

Spune Hristos în Evanghelie,

Chemându-ne la curăție.

 

Doamne, curăță-mi inima

De ură, invidie și păcat,

Ca să pot vedea lumina Ta

Cu suflet adevărat.

 

Cristian Diaconița

 

383. Fericiți cei milostivi

 

Fericiți cei milostivi,

Căci și ei vor primi milă,

Ne spune Domnul tuturor

Și ne cheamă la iubire.

 

Să nu trec pe lângă omul

Care are nevoie de mine,

Ci să-l ajut după putere

Și să fac binele.

 

Cristian Diaconița

 

384. Fericiți făcătorii de pace

 

Fericiți făcătorii de pace,

Căci fii ai lui Dumnezeu se vor chema,

Și această sfântă chemare

Ne învață să iertăm.

 

Doamne, fă-mă făcător de pace

În familia mea și între oameni,

Să sting mânia și cearta

Prin iubire și răbdare.

 

Cristian Diaconița

 

385. Iubirea vrăjmașilor

 

Hristos ne-a chemat să iubim

Chiar și pe cei ce ne rănesc,

Să ne rugăm pentru ei

Și să nu răspundem cu rău.

 

Doamne, aceasta este greu,

Dar Tu poți schimba inima mea,

Ca în locul urii să pun

Iertare și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

386. Rugăciunea pentru vrăjmași

 

Doamne, binecuvântează-i

Pe cei care m-au supărat,

Și dacă am greșit față de ei,

Ajută-mă să-mi cer iertare.

 

Nu vreau să port în suflet

Povara urii și a mâniei,

Ci vreau să las totul în mâna Ta

Și să aleg pacea.

 

Cristian Diaconița

 

387. Postul

 

Postul nu este doar lipsa hranei,

Ci și curățirea inimii,

Înfrânarea de la răutate

Și apropierea de Dumnezeu.

 

Doamne, ajută-mă să postesc

Cu înțelepciune și smerenie,

Și să transform postul meu

În iubire și rugăciune.

 

Cristian Diaconița

 

388. Rugăciunea

 

Rugăciunea este respirația

Unui suflet care Te caută,

Este glasul inimii smerite

Care spre Tine se ridică.

 

Doamne, nu mă lăsa să uit

Să mă rog în fiecare zi,

Ci păstrează-mi inima aproape

De Tine, Dumnezeule viu.

 

Cristian Diaconița

 

389. Tăcerea rugăciunii

 

În liniștea bisericii

Îmi plec genunchii înaintea Ta,

Și fără multe cuvinte

Îți spun tot ce am în inimă.

 

Tu cunoști fiecare durere,

Fiecare teamă și dor,

De aceea stau înaintea Ta

Cu sufletul smerit.

 

Cristian Diaconița

 

390. Genunchii plecați

 

Când îmi plec genunchii

Înaintea Ta, Doamne,

Nu este rușine, ci iubire

Și recunoașterea măreției Tale.

 

Învață-mă smerenia

Și păstrează-mi sufletul treaz,

Ca rugăciunea mea să fie

Curată înaintea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

391. Lacrimile

 

Uneori rugăciunea mea

Este doar o lacrimă,

Dar Tu cunoști și lacrima

Pe care nimeni nu o vede.

 

Primește, Doamne, plânsul meu

Și transformă-l în nădejde,

Ca după fiecare durere

Să răsară iar lumina.

 

Cristian Diaconița

 

392. Bucuria creștinului

 

Creștinul poate plânge astăzi,

Dar mâine poate zâmbi,

Căci nădejdea lui este Hristos

Și viața cea veșnică.

 

Bucuria nu înseamnă

Că nu există încercare,

Ci că în mijlocul ei

Nu suntem singuri.

 

Cristian Diaconița

 

393. Nu te teme

 

Nu te teme, suflete,

Când valurile se ridică,

Căci Hristos este cu tine

Și mâna Lui te sprijină.

 

Nu te teme de ziua de mâine,

Ci roagă-te și mergi înainte,

Cu credință în Dumnezeu

Și cu nădejde în inimă.

 

Cristian Diaconița

 

394. Dumnezeu nu mă părăsește

 

Chiar dacă toți m-ar părăsi

Și drumul ar deveni pustiu,

Știu că Dumnezeu rămâne

Cu mine până la sfârșit.

 

El este Tatăl meu ceresc,

El îmi cunoaște fiecare pas,

Și în mâna Lui îmi pun

Viața și sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

395. Când cad

 

Când cad și mă rănesc

Pe drumul vieții mele,

Nu vreau să rămân la pământ,

Ci să mă ridic prin credință.

 

Doamne, întinde-mi mâna Ta

Și ridică-mă din cădere,

Ca să pot merge iar înainte

Pe calea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

396. Ridică-te

 

Ridică-te, suflete,

Și nu rămâne în păcat,

Căci Dumnezeu îți dă putere

Să începi din nou.

 

Chiar dacă ai greșit mult,

Nu pierde nădejdea în Domnul,

Ci vino cu pocăință

Și cere-I mila Sa.

 

Cristian Diaconița

 

397. Început nou

 

Fiecare dimineață poate fi

Un început nou în Dumnezeu,

O șansă să repari greșeala

Și să alegi un drum mai bun.

 

Doamne, ajută-mă să nu trăiesc

Prins mereu în trecut,

Ci să merg înainte cu Tine

Spre lumina cea veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

398. Calea îngustă

 

Calea spre viață este îngustă

Și nu este întotdeauna ușoară,

Dar Hristos ne cheamă pe ea

Cu iubire și răbdare.

 

Ajută-mă să nu aleg

Drumul larg al păcatului,

Ci să merg pe calea Ta

Chiar dacă este greu.

 

Cristian Diaconița

 

399. Calea vieții

 

Sunt multe drumuri în lume,

Dar numai unul duce la viață:

Drumul credinței în Hristos

Și al iubirii adevărate.

 

Doamne, fii Călăuza mea

În fiecare zi și ceas,

Ca pașii mei să nu se piardă

Și sufletul meu să nu cadă.

 

Cristian Diaconița

 

400. Până la sfârșit

 

Vreau să merg cu Tine, Doamne,

Până la sfârșitul vieții mele,

Să nu mă lepăd de credință

În zile bune sau în zile grele.

 

Iar când călătoria se va sfârși,

Să-mi găsești sufletul în credință,

Cu nădejde în mila Ta

Și cu iubire pentru Tine.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 401–450

 

401. Sfântul Nicolae

 

Sfântul Nicolae, bun și blând,

A rămas în lume cunoscut

Pentru milă și iubire,

Pentru binele făcut.

 

Doamne, pune și în mine

O inimă darnică mereu,

Să ajut pe cel în nevoie

Și să fac voia Ta.

 

Cristian Diaconița

 

402. Sfântul Gheorghe

 

Sfântul Gheorghe a stat cu tărie

În credința lui Hristos,

Nu s-a lepădat de Domnul

Nici în ceasul cel mai greu.

 

Dă-mi, Doamne, aceeași putere

Să rămân statornic în credință,

Să nu mă clatin înaintea lumii

Și să aleg adevărul.

 

Cristian Diaconița

 

403. Sfântul Ioan Botezătorul

 

Ioan a fost glas în pustie,

Chemând oamenii la pocăință,

Pregătind calea Domnului

Cu smerenie și credință.

 

Învață-mă și pe mine,

Sfinte Ioane, să mă pocăiesc,

Să-mi îndrept viața înaintea Domnului

Și să iubesc adevărul.

 

Cristian Diaconița

 

404. Sfântul Apostol Petru

 

Petru L-a urmat pe Hristos

Și a vestit Evanghelia,

Iar după căderea lui

S-a întors prin pocăință.

 

Doamne, când voi cădea și eu,

Nu mă lăsa să deznădăjduiesc,

Ci ridică-mă prin mila Ta

Și ajută-mă să mă îndrept.

 

Cristian Diaconița

 

405. Sfântul Apostol Pavel

 

Pavel a fost prigonitor,

Dar Hristos l-a chemat,

Și dintr-un om al prigoanei

A devenit mare Apostol.

 

Doamne, schimbă și viața mea

Când greșesc și mă rătăcesc,

Ca prin harul Tău cel sfânt

Să pot începe din nou.

 

Cristian Diaconița

 

406. Sfinții Apostoli

 

Doisprezece au plecat în lume

Cu Evanghelia lui Hristos,

Și au vestit tuturor oamenilor

Că Domnul este Mântuitor.

 

Au trecut prin multe încercări,

Dar n-au renunțat la credință,

Ci au păstrat până la sfârșit

Numele lui Hristos în inimă.

 

Cristian Diaconița

 

407. Sfinții Mucenici

 

Mucenicii au mărturisit

Pe Hristos până la moarte,

Nu pentru faimă sau avere,

Ci pentru credința cea adevărată.

 

Doamne, dă-mi și mie curaj

Să apăr credința cu iubire,

Fără ură și fără mândrie,

Ci cu pace și smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

408. Sfinții

 

Sfinții sunt oameni care

Au ales calea către Dumnezeu,

Și prin viața lor ne arată

Cum să luptăm cu răul.

 

Roagă-te pentru noi, sfinților,

Când suntem slabi și încercați,

Ca prin rugăciunile voastre

Să rămânem lângă Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

409. Calea sfinților

 

Sfinții au mers prin lume

Cu inimile către cer,

Lăsând în urmă păcatul

Și alegând iubirea.

 

Doamne, ajută-mă să urmez

Exemplul lor cel luminos,

Și să caut în fiecare zi

Apropierea de Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

410. Mucenicia

 

Mucenicul nu s-a lepădat

De Hristos în fața durerii,

Ci a rămas credincios

Până la capătul vieții.

 

Doamne, dacă vin încercări,

Dă-mi răbdare și credință,

Ca să nu-mi pierd nădejdea

Și să rămân lângă Tine.

 

Cristian Diaconița

 

411. Sfântul Dimitrie

 

Sfântul Dimitrie a rămas

Un exemplu de credință,

Iar Biserica îl cinstește

Pentru viața lui curată.

 

Doamne, ajută-mă și pe mine

Să iubesc sfințenia,

Și să păstrez în suflet

Credința și nădejdea.

 

Cristian Diaconița

 

412. Sfântul Mina

 

Sfinte Mina, rugătorule,

Roagă-te pentru cei nedreptățiți,

Pentru cei care au pierdut

Și caută ajutor.

 

Doamne, dă-ne tuturor

Dreptate și inimă curată,

Ca să nu înșelăm pe nimeni

Și să trăim în adevăr.

 

Cristian Diaconița

 

413. Sfântul Spiridon

 

Sfântul Spiridon a fost

Om simplu și plin de credință,

Dar prin viața sa smerită

A devenit lumină pentru mulți.

 

Doamne, învață-mă simplitatea

Și păzește-mă de mândrie,

Ca să caut mai mult iubirea

Decât slava lumii.

 

Cristian Diaconița

 

414. Sfântul Ioan Gură de Aur

 

Sfântul Ioan a propovăduit

Cuvântul cu multă putere,

Chemând oamenii la pocăință

Și la iubirea aproapelui.

 

Dă-mi, Doamne, înțelepciune

Să iubesc cuvântul adevărat,

Și să-l împlinesc prin fapte

În viața mea de zi cu zi.

 

Cristian Diaconița

 

415. Sfântul Vasile cel Mare

 

Sfântul Vasile cel Mare

A fost păstor și apărător,

Iubind pe cei săraci

Și slujind lui Dumnezeu.

 

Doamne, dă-mi o inimă

Care vede omul în nevoie,

Și mâini care să ajute

Fără să aștepte răsplată.

 

Cristian Diaconița

 

416. Sfântul Grigorie

 

Sfântul Grigorie ne învață

Credința și înțelepciunea,

Să păstrăm adevărul

Și să iubim rugăciunea.

 

Doamne, luminează-mi mintea

Ca să înțeleg credința,

Și păzește-mi inima

De mândrie și de rătăcire.

 

Cristian Diaconița

 

417. Sfântul Nectarie

 

Sfinte Nectarie, rugătorule,

Roagă-te pentru cei în suferință,

Pentru cei care caută

Mângâiere și nădejde.

 

Doamne, întărește-i pe toți

Cei care trec prin încercări,

Și dă-le răbdare și pace

În fiecare zi.

 

Cristian Diaconița

 

418. Sfântul Efrem

 

Sfinte Efrem, om al rugăciunii,

Învață-ne smerenia,

Să nu ne lăudăm cu noi

Și să ne apropiem de Domnul.

 

Doamne, curăță-mi sufletul

De mândrie și de slavă,

Și fă-mă să caut mereu

Voia Ta cea bună.

 

Cristian Diaconița

 

419. Sfinții Doctori fără de arginți

 

Sfinții Doctori fără de arginți

Au ajutat fără plată,

Punând iubirea înaintea

Câștigului din această lume.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să ajut fără interes,

Și să fac binele din iubire

Pentru aproapele meu.

 

Cristian Diaconița

 

420. Cuvioșii

 

Cuvioșii au ales liniștea,

Postul și rugăciunea,

Lăsând zgomotul lumii

Pentru apropierea de Dumnezeu.

 

Doamne, dă-mi și mie

Un colț de liniște în inimă,

Unde să Te pot căuta

Fără să fiu tulburat.

 

Cristian Diaconița

 

421. Pustnicul

 

În pustie, un cuvios

Se ruga în tăcere,

Departe de zgomotul lumii,

Dar aproape de Dumnezeu.

 

Doamne, învață-mă să găsesc

Și în mijlocul lumii tăcerea,

Ca să-mi pot ridica mintea

Către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

422. Mănăstirea

 

Mănăstirea stă în liniște

Sub cerul plin de stele,

Iar clopotul cheamă suflete

La rugăciune și priveghere.

 

Acolo omul caută

Mai mult decât lumea poate da:

Pacea inimii și apropierea

De Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

423. Călugărul

 

Călugărul își lasă lumea

Și alege viața de rugăciune,

Cu post, ascultare și smerenie

Și cu inimă către Dumnezeu.

 

Doamne, chiar dacă eu rămân

În mijlocul lumii acesteia,

Învață-mă să am în inimă

Duhul rugăciunii.

 

Cristian Diaconița

 

424. Ascultarea

 

Ascultarea este grea uneori,

Dar poate naște smerenie,

Când omul nu caută mereu

Să facă numai voia lui.

 

Doamne, învață-mă să ascult

De ceea ce este bun și drept,

Și să aleg voia Ta

În locul mândriei mele.

 

Cristian Diaconița

 

425. Smerenia

 

Smerenia nu înseamnă

Să te urăști sau să te micșorezi,

Ci să recunoști cu sinceritate

Cine ești înaintea lui Dumnezeu.

 

Doamne, păzește-mă de mândrie

Și fă-mi inima blândă,

Ca să nu caut slava oamenilor,

Ci binecuvântarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

426. Răbdarea

 

Răbdarea este o virtute

Ce se naște în încercare,

Când omul așteaptă cu credință

Ajutorul lui Dumnezeu.

 

Doamne, când lucrurile sunt grele,

Dă-mi putere să aștept,

Fără să mă răzvrătesc,

Fără să-mi pierd nădejdea.

 

Cristian Diaconița

 

427. Iertarea

 

Iertarea eliberează sufletul

De povara răutății,

Și deschide o ușă

Către pacea inimii.

 

Doamne, ajută-mă să iert

Așa cum și Tu ne ierți,

Și să nu păstrez în mine

Răul care mă rănește.

 

Cristian Diaconița

 

428. Pocăința

 

Pocăința este întoarcerea

Din întuneric spre lumină,

Din păcat către Dumnezeu,

Din moarte către viață.

 

Doamne, primește întoarcerea mea

Și nu mă lăsa să cad iar,

Ci întărește-mi pașii

Pe calea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

429. Spovedania

 

Înaintea duhovnicului

Îmi deschid inima smerit,

Mărturisind greșelile mele

Și cerând iertare.

 

Doamne, dă-mi sinceritate

Să nu ascund păcatul,

Ci să-l recunosc și să mă îndrept

Cu ajutorul harului Tău.

 

Cristian Diaconița

 

430. Duhovnicul

 

Duhovnicul este păstor

Pentru sufletul celui credincios,

Îndemnându-l spre pocăință

Și spre apropierea de Hristos.

 

Doamne, binecuvântează-i pe cei

Care slujesc Bisericii Tale,

Dă-le înțelepciune și răbdare

Și inimă plină de iubire.

 

Cristian Diaconița

 

431. Sfânta Împărtășanie

 

Cu frică și cu credință

Mă apropii de Sfântul Potir,

Cerând lui Dumnezeu curățire

Și mântuire pentru suflet.

 

Doamne, ajută-mă să mă apropii

Cu pregătire și smerenie,

Cu pocăință și credință

Și cu inimă curată.

 

Cristian Diaconița

 

432. Sfântul Potir

 

În Sfântul Potir se află

Taina iubirii lui Hristos,

Iar credinciosul se apropie

Cu suflet smerit și cu nădejde.

 

Doamne, fă-mă vrednic

Să mă apropii de Tine,

Cu frică sfântă și iubire

Și cu inimă curată.

 

Cristian Diaconița

 

433. Sfântul Altar

 

Dincolo de catapeteasmă

Se află Sfântul Altar,

Loc de taină și rugăciune,

Unde se slujește lui Dumnezeu.

 

Când privesc spre el, Doamne,

Ridică-mi mintea către cer

Și amintește-mi că viața

Nu se termină aici.

 

Cristian Diaconița

 

434. Preotul

 

Preotul stă înaintea altarului

Și se roagă pentru popor,

Cerând de la Dumnezeu

Pace, milă și ajutor.

 

Doamne, întărește preoții

În slujirea lor cea sfântă,

Și dă-le putere și iubire

Pentru turma Ta.

 

Cristian Diaconița

 

435. Evanghelia

 

Când Evanghelia se citește

În biserica luminată,

Cuvântul lui Hristos răsună

În inima adunată.

 

Doamne, fă să nu ascult

Doar cu urechile mele,

Ci să pătrundă Cuvântul Tău

Adânc în suflet.

 

Cristian Diaconița

 

436. Sfânta Scriptură

 

Sfânta Scriptură este

O comoară pentru creștin,

Căci în paginile ei găsim

Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Ajută-mă să o citesc

Cu răbdare și credință,

Și să transform ceea ce citesc

În faptă și în viață.

 

Cristian Diaconița

 

437. Psalmii

 

Psalmii sunt cântări

De durere și bucurie,

De pocăință și nădejde,

De iubire către Dumnezeu.

 

Când sufletul meu este greu,

Să deschid cartea Psalmilor,

Și să-mi găsesc acolo

Rugăciunea inimii.

 

Cristian Diaconița

 

438. Psalmul meu

 

Doamne, Tu ești Păstorul meu,

Și nimic nu-mi va lipsi

Cât timp merg pe calea Ta

Cu inimă și credință.

 

Chiar dacă trec prin vale,

Nu vreau să mă tem de rău,

Căci știu că Tu ești cu mine

Și mă sprijini mereu.

 

Cristian Diaconița

 

439. David

 

David a fost împărat,

Dar a fost și om încercat,

A căzut, s-a pocăit

Și spre Dumnezeu s-a întors.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să-mi recunosc greșeala,

Să nu mă ascund de Tine

Și să caut pocăința.

 

Cristian Diaconița

 

440. Psalmul 50

 

„Miluiește-mă, Dumnezeule!”

Este strigătul celui pocăit,

Care vine înaintea Domnului

Cu sufletul zdrobit.

 

Doamne, curăță-mi inima,

Înnoiește duhul meu,

Și nu mă lăsa departe

De fața Ta, Dumnezeule.

 

Cristian Diaconița

 

441. Psalmul 22

 

Domnul este Păstorul meu,

De aceea nu mă tem,

El mă conduce spre izvoare

Și îmi dă pace în suflet.

 

Când trec prin valea întunecată,

Nu mă voi teme de rău,

Căci Tu ești cu mine, Doamne,

Și mă păzești mereu.

 

Cristian Diaconița

 

442. Psalmul 150

 

Lăudați pe Domnul în ceruri,

Lăudați-L în locașul Său,

Lăudați-L pentru puterea

Și pentru măreția Sa.

 

Tot ce are suflare

Să-L laude pe Dumnezeu!

Iar sufletul meu să cânte

Slavă Domnului mereu!

 

Cristian Diaconița

 

443. Cântarea

 

Când cântarea se ridică

În biserica lui Hristos,

Inima mea se umple

De pace și de bucurie.

 

Doamne, primește cântarea

Chiar dacă glasul meu e slab,

Căci o cânt din toată inima

Și Ție vreau să o dau.

 

Cristian Diaconița

 

444. Amin

 

Când spun „Amin” la rugăciune,

Îmi pun nădejdea în Dumnezeu,

Și spun cu sufletul întreg:

„Facă-se voia Ta!”

 

Nu vreau doar să rostesc cuvinte,

Ci să cred ceea ce spun,

Și să trăiesc cu nădejde

În fiecare zi.

 

Cristian Diaconița

 

445. Aleluia

 

Aleluia, slavă Ție,

Dumnezeule Preasfânt!

Cerul și pământul cântă

Numele Tău cel minunat.

 

Aleluia pentru viață,

Pentru har și mântuire,

Pentru Hristos, Mântuitorul,

Și pentru veșnica iubire.

 

Cristian Diaconița

 

446. Slavă lui Dumnezeu

 

Slavă Ție, Dumnezeule,

Pentru ziua ce-ai lăsat,

Pentru pâinea de pe masă

Și pentru tot ce am primit.

 

Slavă pentru bucurie,

Slavă chiar și pentru greu,

Căci în toate pot găsi

O chemare către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

447. Mulțumirea

 

Îți mulțumesc, Doamne Sfinte,

Pentru tot ce mi-ai dăruit,

Pentru oamenii din viața mea

Și pentru fiecare răsărit.

 

Învață-mă recunoștința,

Să nu cer mereu mai mult,

Ci să văd binecuvântarea

În ceea ce deja am primit.

 

Cristian Diaconița

 

448. Nădejdea

 

Când toate par pierdute

Și sufletul este obosit,

Nădejdea în Dumnezeu

Mă ține neclintit.

 

Căci Hristos nu părăsește

Pe cel care Îl cheamă,

Ci îi dă putere să meargă

Și lumină în întuneric.

 

Cristian Diaconița

 

449. Credința

 

Credința este o lumină

Pe care o păstrăm în suflet,

Chiar când ochii nu pot vedea

Drumul care vine înainte.

 

Doamne, întărește-mi credința

Când lumea mă încearcă greu,

Ca să rămân mereu aproape

De Tine, Dumnezeul meu.

 

Cristian Diaconița

 

450. Dragostea

 

Dragostea este porunca

Pe care Hristos ne-a lăsat-o,

Să ne iubim unii pe alții

Așa cum El ne-a iubit.

 

Doamne, fă iubirea mea

Curată, răbdătoare și blândă,

Ca prin ea să mă apropii

De Împărăția Ta cea sfântă.

Mai mult...

500 de Poezii Creștine 1-50

1. Lumina lui Hristos

Hristos coboară peste lume,

Cu har și pace peste noi,

Și-n sufletele cele triste

Aprinde candela-napoi.

La Cruce stăm cu umilință,

Privind spre Cel ce ne-a iubit,

Căci prin a Sa dumnezeire

Pe noi din moarte ne-a trezit.

O, Doamne, fii cu noi în toate,

În zi, în noapte, la necaz,

Și du-ne către Împărăție,

Spre veșnicul Tău sfânt locaș.

Cristian Diaconița

2. Rugăciunea

Când lumea tace și adoarme,

Eu, Doamne, vin să mă rog Ție,

Îți spun durerea mea ascunsă

Și cer lumină-n veșnicie.

Nu aur vreau și nici mărire,

Ci inimă curată vreau,

Să pot ierta pe orice frate

Și către Tine să privesc.

Primește, Doamne, rugăciunea

Pe care-o spun cu glas smerit,

Și nu mă lăsa niciodată

Să uit cât Tu m-ai iubit.

Cristian Diaconița

3. Sub Crucea Ta

Sub Crucea Ta, Iisuse Doamne,

Îmi plec genunchii și suspin,

Căci pentru mine și păcate

Ai suferit amar și chin.

Piroanele au fost durere,

Cununa spini Ți-a fost altar,

Dar dragostea Ta pentru oameni

A fost mai mare decât toate.

Și când mă clatin pe cărare

Și pașii mei se pierd mereu,

Mă uit spre Crucea Ta cea sfântă

Și mă întorc spre Dumnezeu.

Cristian Diaconița

4. Maica Domnului

Preasfântă Maică, Născătoare,

Tu, Maica Domnului Iisus,

Acoperă-ne cu iubire

Și du-ne către Cel de Sus.

În ceas de teamă și durere,

Ridică rugăciunea ta,

Și fii aproape de creștinii

Ce caută în cer pacea.

Tu, floare sfântă și aleasă,

Primește glasul nostru lin,

Și roagă-te pentru noi, Maică,

Când către Domnul noi venim.

Cristian Diaconița

5. Calea spre Cer

Pe calea vieții merg, Iisuse,

Cu pași adesea obosiți,

Dar știu că Tu ești lângă mine

Când pașii mei sunt rătăciți.

Când drumul este plin de spini,

Nu vreau să fug, ci să rămân,

Căci Tu ai mers întâi pe cale

Și m-ai chemat să Te urmez.

Dă-mi, Doamne, inimă smerită,

Credință, dragoste și har,

Ca la sfârșitul vieții mele

Să intru-n cerul Tău cel clar.

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 6–50

 

6. Inima mea către Hristos

 

Iisuse, Doamne, vin la Tine,

Cu sufletul smerit și greu,

Aprinde-n mine sfânta pace

Și fă din inimă altarul Tău.

 

Când lumea-mi pare fără cale,

Tu fii lumina mea mereu,

Căci numai lângă Tine, Doamne,

Găsesc iubirea lui Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

7. Candela credinței

 

Aprinde, Doamne, candela

În sufletul meu trecător,

Să lumineze peste toate

Când vine noaptea de fior.

 

Să nu se stingă niciodată

Credința mea în Dumnezeu,

Ci să rămână peste vreme

Ca o lumină-n drumul meu.

 

Cristian Diaconița

 

8. Rugăciune în tăcere

 

În liniștea acestei seri

Îmi plec genunchii înaintea Ta,

Și spun cu inimă smerită:

„Iisuse, nu mă părăsi.”

 

Tu știi durerea mea ascunsă,

Tu știi și gândul cel mai greu,

De aceea vin cu toată viața

Și o așez în mâna Ta.

 

Cristian Diaconița

 

9. La icoana Maicii Domnului

 

La icoana Maicii Sfinte

Aprind o candelă ușor,

Și cer în taină mijlocirea

Pentru al meu suflet călător.

 

Preasfântă Maică, roagă-te

Pentru cei ce Te cinstesc,

Și du-ne către Fiul Tău,

Spre cerul cel dumnezeiesc.

 

Cristian Diaconița

 

10. Crucea vieții

 

Când crucea vieții este grea

Și drumul pare fără sfârșit,

Privesc spre Crucea lui Hristos,

Spre Cel ce pentru noi S-a jertfit.

 

Atunci găsesc putere iarăși

Să merg cu sufletul curat,

Căci El ne spune prin iubire:

„Nu te teme, Eu te-am chemat.”

 

Cristian Diaconița

 

11. Doamne, rămâi cu mine

 

Doamne, rămâi mereu cu mine

Când zorii vin, când noaptea cade,

Când am lumină în privire

Și când mă cuprind multe griji.

 

Nu mă lăsa să pierd cărarea

Ce duce către cerul Tău,

Ci ține-mi sufletul aproape

De sfântul Tău nume mereu.

 

Cristian Diaconița

 

12. Nădejde

 

Când toate par că se destramă

Și omul nu mai vede-un drum,

Eu mă încred în Dumnezeu,

Căci El mă poate ridica.

 

Nădejdea mea nu este lumea,

Nici bogăția ei deșartă,

Ci Domnul care ține viața

Și-mi poate lumina cărarea.

 

Cristian Diaconița

 

13. Hristos și pacea

 

Acolo unde este Hristos

Se naște pacea în suflet,

Iar inima ce Îl primește

Nu mai rămâne fără rod.

 

Iisuse, fă-mi și mie inima

Un loc curat pentru iubire,

Să pot să duc în lumea aceasta

Lumina Ta și-a Ta sfințire.

 

Cristian Diaconița

 

14. Întoarcerea

 

Am rătăcit prin multe drumuri,

Dar astăzi iarăși Te-am găsit,

Iisuse, Tu m-ai chemat acasă

Și sufletul mi-ai liniștit.

 

Primește-mă cu milă, Doamne,

Nu după câte am greșit,

Ci după marea Ta iubire

Și harul Tău nemărginit.

 

Cristian Diaconița

 

15. Înaintea altarului

 

În fața sfântului altar

Îmi plec genunchii în tăcere,

Și simt cum sufletul se umple

De pace, har și mângâiere.

 

Biserica devine casă

Pentru un suflet apăsat,

Iar rugăciunea se ridică

Spre Dumnezeu Cel minunat.

 

Cristian Diaconița

 

16. Glasul Evangheliei

 

Când Evanghelia răsună,

Aud chemarea lui Hristos:

„Veniți la Mine, cei ce sunteți

Osteniți și apăsați.”

 

Cuvântul Lui îmi este hrană,

Lumină pentru orice zi,

Și mă învață să iubesc

Și să trăiesc pentru cei vii.

 

Cristian Diaconița

 

17. Bucuria Învierii

 

Hristos a înviat din moarte,

Iar piatra nu L-a mai oprit,

Și peste lumea cea cuprinsă

De teamă, viață a răsărit.

 

Să cânte cerul și pământul,

Să cânte omul credincios:

„Moartea nu are ultimul cuvânt,

Căci a-nviat Iisus Hristos!”

 

Cristian Diaconița

 

18. Betleem

 

În Betleem, în noaptea sfântă,

O stea străluce peste sat,

Iar Pruncul Sfânt Se naște-n iesle,

De îngeri fiind înconjurat.

 

Păstorii vin cu bucurie,

Magii Îi aduc daruri sfinte,

Iar lumea primește Lumina

Vestită de profeții sfinți.

 

Cristian Diaconița

 

19. Îngerul păzitor

 

Îngerul meu, trimis de Domnul,

Păzește-mi pașii zi de zi,

Ferește-mi sufletul de rău

Și-nvață-mă spre bine a privi.

 

Când noaptea vine peste mine,

Rămâi aproape, înger sfânt,

Și roagă-te pentru sufletul meu

În drumul meu pe acest pământ.

 

Cristian Diaconița

 

20. Iubirea creștină

 

Iubirea nu răspunde răului

Cu ură și cu răzbunare,

Ci pune peste rana lumii

Balsamul sfânt al unei iertări.

 

Așa ne-a învățat Hristosul,

Prin viața Sa și prin Crucea Sa:

Să ne iubim unii pe alții

Și să păstrăm în noi iertarea.

 

Cristian Diaconița

 

21. Lacrima pocăinței

 

O lacrimă căzută-n taină

Poate spăla un suflet greu,

Când omul își recunoaște vina

Și se întoarce la Dumnezeu.

 

Doamne, primește pocăința

Și dă-mi putere să mă schimb,

Să las păcatul în urmă

Și către Tine să mă-ndrept.

 

Cristian Diaconița

 

22. Sfânta Liturghie

 

Când clopotele cheamă lumea

La sfânta slujbă în locaș,

Se umple inima de pace

Și sufletul devine mai curat.

 

În rugăciune stăm împreună,

Uniți prin credință și iubire,

Și Îl slăvim pe Dumnezeu

Cu inimă și mulțumire.

 

Cristian Diaconița

 

23. Sfinții

 

Sfinții au mers prin încercare

Cu ochii către Dumnezeu,

Și au păstrat credința vie

În orice ceas și-n orice greu.

 

Ei sunt lumină pentru lume,

Modele sfinte de urmat,

Și ne arată că prin Hristos

Sufletul poate fi curat.

 

Cristian Diaconița

 

24. Apostolii

 

Doisprezece au mers cu Domnul

Pe drumurile Galileei,

Vestind cuvântul Evangheliei

Și Împărăția lui Dumnezeu.

 

Au dus lumina peste lume,

Cu jertfă și cu mult curaj,

Și au vestit că Iisus Hristos

Este al lumii Mântuitor.

 

Cristian Diaconița

 

25. Petru

 

Petru, pescarul din Galileea,

A lăsat plasa și-a urmat

Pe Cel ce l-a chemat la viață

Și către cer l-a îndreptat.

 

Chiar dacă uneori s-a clătinat,

Hristos nu l-a abandonat,

Ci i-a redat credința vie

Și turma Sa i-a încredințat.

 

Cristian Diaconița

 

26. Ioan

 

Ioan, apostolul iubirii,

A stat aproape de Hristos,

Și a păstrat în inimă

Cuvântul sfânt și luminos.

 

El ne învață că iubirea

Este poruncă de la Domnul,

Și cine umblă în iubire

Rămâne-n Dumnezeu cu totul.

 

Cristian Diaconița

 

27. Pavel

 

Pavel a dus Evanghelia

Prin multe țări și prin cetăți,

Vestind pe Hristos cu îndrăzneală

În mijlocul multor greutăți.

 

N-a fost oprit de suferință,

Nici de prigoană sau de lanț,

Căci dragostea pentru Hristos

Îi era veșnică putere.

 

Cristian Diaconița

 

28. Psalmul inimii

 

Când sufletul meu este trist,

Ridic privirea către cer,

Și spun: „Doamne, Tu ești păstorul,

De nimic nu mă voi teme.”

 

Tu-mi dai odihnă și lumină,

Mă duci pe cărări de dreptate,

Și chiar de trec prin valea morții,

Tu ești cu mine, Doamne.

 

Cristian Diaconița

 

29. Dumnezeul meu

 

Dumnezeul meu, Părinte Sfânt,

Tu ai creat cerul și pământul,

Și ai pus viață peste toate,

Cu înțelepciunea Ta cea mare.

 

Primește lauda mea smerită

Și fă-mă vrednic de iubirea Ta,

Să Te caut în fiecare zi

Și să păstrez porunca Ta.

 

Cristian Diaconița

 

30. Duhule Sfinte

 

Duhule Sfinte, vino-n mine,

Adu-mi lumină și curaj,

Curăță gândurile mele

Și fă-mi din inimă locaș.

 

Călăuzește-mi orice pas,

Ferește-mă de rătăcire,

Și dă-mi iubire pentru oameni,

Credință, pace și smerire.

 

Cristian Diaconița

 

31. Smerenia

 

Smerenia nu caută slavă,

Nici laude de la oameni,

Ci stă în liniște și slujește

Cu dragoste și cu răbdare.

 

Iisuse, dă-mi această cale,

Să nu mă laud cu nimic,

Ci să mă bucur când pot face

Un bine mic pentru un frate.

 

Cristian Diaconița

 

32. Milostenia

 

O pâine dată celui flămând

Este iubire înaintea Ta,

O haină dată celui gol

Poate aprinde o stea.

 

Învață-mă să văd aproapele

Și să nu trec nepăsător,

Căci orice bine făcut în taină

Se înalță către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

33. Postul inimii

 

Nu doar de hrană vreau să postesc,

Ci și de ură și mândrie,

De vorbe rele și de judecată,

De orice gând fără iubire.

 

Ajută-mă, Iisuse Doamne,

Să-mi curăț sufletul mereu,

Ca postul meu să fie jertfă

Și să mă apropie de Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

34. Iertarea

 

Doamne, învață-mă să iert

Pe cel ce poate m-a rănit,

Așa cum Tu ne ierți păcatul

Când ne întoarcem smeriți.

 

Să nu păstrez în mine ura,

Nici răzbunarea să n-o chem,

Ci să răspund cu rugăciune

Și cu iubire să înving.

 

Cristian Diaconița

 

35. Drumul spre cer

 

Nu știu cât este de lung drumul,

Dar știu că vreau să merg cu Tine,

Iisuse, până la sfârșit,

Pe calea care duce bine.

 

Să nu mă pierd în lumea aceasta,

În lucruri care pier trecând,

Ci să-mi păstrez privirea sus,

Spre cerul Tău cel luminat.

 

Cristian Diaconița

 

36. Rugăciunea mamei

 

O mamă își ridică glasul

Și pentru pruncul ei se roagă,

Cerând lui Dumnezeu lumină

Și pază sfântă peste casă.

 

Primește, Doamne, rugăciunea

Celui ce plânge pentru ai săi,

Și pune pace peste familie

Și dragoste între copii și părinți.

 

Cristian Diaconița

 

37. Casa creștinului

 

În casa unde se roagă omul

Se aprinde o lumină,

Iar icoana de pe perete

Amintește calea cea bună.

 

Doamne, binecuvântează casa,

Păzește-i pe cei ce locuiesc,

Și fă ca dragostea și pacea

În ea mereu să înflorească.

 

Cristian Diaconița

 

38. Duminica

 

Duminica este ziua sfântă,

Când clopotul ne cheamă iar,

Să mergem către casa Domnului

Cu sufletul curat și clar.

 

Să lăsăm grijile deoparte

Și să-I aducem mulțumire,

Căci Dumnezeu ne dăruiește

O zi de pace și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

39. Lumina Învierii

 

O, ce lumină minunată

Strălucește în noaptea sfântă!

Hristos a biruit mormântul,

Iar moartea nu mai înspăimântă.

 

Să cântăm cu toți împreună:

„Hristos a înviat din morți!”

Și să păstrăm această veste

În inimile noastre toate.

 

Cristian Diaconița

 

40. Jertfa lui Hristos

 

Pe Golgota, sub cerul greu,

Hristos Și-a dus Crucea cu iubire,

Și pentru oameni S-a jertfit,

Ca să ne dea nouă mântuire.

 

Iubirea Lui nu are margini,

Nici lumea n-o poate cuprinde,

Căci din Jertfa Mântuitorului

Nădejdea veșnică se aprinde.

 

Cristian Diaconița

 

41. În grădina Ghetsimani

 

În Ghetsimani, în noaptea grea,

Hristos Se roagă Tatălui,

Iar ucenicii dorm aproape,

În ceasul mare-al încercării.

 

„Facă-se voia Ta”, răsună

Din rugăciunea Celui Sfânt,

Și El primește Crucea lumii

Din dragoste pentru pământ.

 

Cristian Diaconița

 

42. Mormântul gol

 

Femeile vin dis-de-dimineață

Și găsesc mormântul gol,

Iar îngerul vestește lumii

Că Domnul este viu din nou.

 

Nu mai este moartea stăpână,

Nu mai domnește întunericul,

Căci Hristos a biruit moartea

Și ne-a deschis drumul spre viață.

 

Cristian Diaconița

 

43. Înălțarea

 

Pe Muntele Măslinilor

Ucenicii privesc spre cer,

Iar Domnul Se înalță-n slavă

După lucrarea Sa pe pământ.

 

Dar nu ne lasă fără nădejde,

Ci ne trimite Duhul Sfânt,

Să ducem Evanghelia Sa

Până la marginile lumii.

 

Cristian Diaconița

 

44. Rusaliile

 

În ziua sfântă a Cincizecimii

Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât,

Iar inimile ucenicilor

De har și foc s-au umplut.

 

Biserica începe să vestească

Pe Hristos Cel înviat,

Iar Evanghelia străbate lumea

Ca un soare minunat.

 

Cristian Diaconița

 

45. Cuvântul lui Dumnezeu

 

Cuvântul Domnului este lumină

Pentru sufletul care caută,

Este sabie împotriva răului

Și pâine pentru inima flămândă.

 

Când citesc Sfânta Scriptură,

Îl caut pe Dumnezeu în ea,

Și fiecare pagină mă cheamă

Să trăiesc mai aproape de El.

 

Cristian Diaconița

 

46. Împărăția Cerurilor

 

Dincolo de lumea trecătoare

Există veșnica Împărăție,

Unde cei ce-L iubesc pe Domnul

Vor afla pace și bucurie.

 

Nu aurul mă cheamă acolo,

Nici slava lumii de aici,

Ci dorul după Dumnezeu

Și viața trăită în iubire.

 

Cristian Diaconița

 

47. Judecata

 

Va veni o zi în care

Fiecare suflet va răspunde,

Iar toate faptele ascunse

Înaintea Domnului vor fi văzute.

 

De aceea vreau să trăiesc astăzi

Cu inimă curată și smerită,

Să fac bine cât încă pot

Și să cer iertare de la Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

48. Viața veșnică

 

Nu pentru lumea aceasta singură

Ne-a chemat Hristos la credință,

Ci pentru viața cea veșnică,

Pentru lumină și făgăduință.

 

Doamne, păstrează-mi sufletul

În adevăr și în iubire,

Ca la sfârșitul călătoriei

Să aflu veșnica mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

49. Când sunt singur

 

Când sunt singur, Tu ești aproape,

Când plâng, Tu vezi lacrima mea,

Când nu mai am putere-n suflet,

Tu îmi întinzi mâna Ta.

 

Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,

Să cad în deznădejde grea,

Ci pune iar lumină-n mine

Și fă să crească nădejdea mea.

 

Cristian Diaconița

 

50. Laudă lui Dumnezeu

 

Slavă Ție, Dumnezeule,

Pentru lumină și pământ,

Pentru viață și iubire,

Pentru al Tău Cuvânt cel Sfânt.

 

Slavă Ție pentru toate,

Pentru bine și-ncercări,

Căci prin Tine, Doamne Sfinte,

Vom găsi mereu cărări.

Mai mult...

500 de Poezii Creștine 451–500

451. Maica Domnului

 

Preasfântă Maică a Domnului,

Cu smerenie Te cinstim,

Căci L-ai purtat pe Fiul Sfânt

Și către El noi Te privim.

 

Acoperă-ne cu rugăciunea,

Când trecem prin necaz și greu,

Și roagă-L pe Fiul Tău

Să ne păzească Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

452. Buna Vestire

 

Îngerul Gavriil a venit

La Fecioara cea smerită,

Vestindu-i marea taină

A Întrupării lui Hristos.

 

Maria a primit cu smerenie

Voia Tatălui ceresc,

Iar prin ascultarea ei

S-a deschis calea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

453. Nașterea Domnului

 

În Betleem, în noaptea sfântă,

Hristos în iesle S-a născut,

Iar cerul a cântat de slavă

Pentru Pruncul cel Preasfânt.

 

Păstorii au venit să vadă

Minunea cea dumnezeiască,

Iar lumea a primit Lumina

Care avea să o mântuiască.

 

Cristian Diaconița

 

454. Steaua

 

O stea a strălucit pe cer

Și magii au urmat-o,

Căutând Pruncul cel Sfânt

Pe Care Dumnezeu L-a trimis.

 

Doamne, fii și Tu steaua mea

În noaptea vieții mele,

Și călăuzește-mi pașii

Spre lumina Împărăției Tale.

 

Cristian Diaconița

 

455. Betleem

 

Betleem, cetate mică,

Ai primit pe Împărat,

Nu în palat și nici în slavă,

Ci într-o iesle S-a arătat.

 

Acolo cerul s-a apropiat

De lumea noastră trecătoare,

Iar Pruncul Iisus ne-a adus

Nădejde, pace și iertare.

 

Cristian Diaconița

 

456. Ieslea

 

În ieslea simplă din Betleem

S-a odihnit Pruncul Sfânt,

Cel prin Care toate sunt făcute,

Domnul cerului și-al pământului.

 

O, taină mare și adâncă,

Ce mintea nu o poate cuprinde:

Dumnezeu S-a făcut Om

Din iubire pentru oameni.

 

Cristian Diaconița

 

457. Păstorii

 

Păstorii vegheau în noapte

Când îngerii au apărut,

Vestindu-le cu bucurie

Că Mântuitorul S-a născut.

 

Și au alergat la Betleem

Să vadă minunea cea mare,

Apoi s-au întors slăvind

Pe Dumnezeu cu bucurie.

 

Cristian Diaconița

 

458. Magii

 

Magii au venit de departe

Cu daruri pentru Pruncul Sfânt:

Aur, tămâie și smirnă,

Închinându-se înaintea Lui.

 

Doamne, primește și de la mine

Darul unei inimi curate,

Pe care să Ți-o ofer

Cu iubire și smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

459. Irod

 

Irod s-a temut de Prunc

Și a căutat să-L omoare,

Dar planul lui Dumnezeu

Nu putea fi împiedicat.

 

Doamne, păzește-mă de frică

Și de răutatea inimii,

Ca să nu lupt împotriva binelui

Din teamă sau din mândrie.

 

Cristian Diaconița

 

460. Fuga în Egipt

 

Iosif a primit poruncă

Să plece cu Pruncul în Egipt,

Iar Maica Domnului și Iisus

Au fost păziți de Dumnezeu.

 

Doamne, păzește familiile

Care trec prin vremuri grele,

Și fii aproape de cei

Care trebuie să-și lase casa.

 

Cristian Diaconița

 

461. Iisus copil

 

Copil fiind, Iisus creștea

În înțelepciune și har,

Iar viața Sa ne arată

Frumusețea ascultării.

 

Doamne, învață-i pe copii

Să crească în adevăr și bine,

Cu iubire față de părinți

Și cu credință către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

462. Iisus în Templu

 

La Templu, copilul Iisus

Stătea în mijlocul celor învățați,

Ascultând și punând întrebări,

Iar toți erau uimiți.

 

Doamne, dă-mi și mie dorința

De a cunoaște Cuvântul Tău,

Și să caut adevărul

Cu mintea și cu inima.

 

Cristian Diaconița

 

463. Botezul Domnului

 

În Iordan, Iisus a venit

La Ioan să fie botezat,

Iar cerurile s-au deschis

Și Duhul Sfânt S-a arătat.

 

Glasul Tatălui S-a auzit,

Mărturisind pe Fiul iubit,

Iar lumea a primit lumina

Sfintei Treimi.

 

Cristian Diaconița

 

464. Iordanul

 

Râul Iordan păstrează taina

Botezului Mântuitorului,

Când Hristos a intrat în ape

Pentru mântuirea oamenilor.

 

Doamne, amintește-mi mereu

De chemarea botezului meu,

Să trăiesc în credință

Și să rămân aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

465. Ispitirea în pustie

 

În pustie, Hristos a postit

Și a fost ispitit de diavol,

Dar Domnul a rămas statornic

În ascultarea față de Tatăl.

 

Când ispita vine spre mine,

Doamne, dă-mi putere și lumină,

Ca să aleg adevărul

Și să nu cad în păcat.

 

Cristian Diaconița

 

466. Chemarea Apostolilor

 

„Veniți după Mine!”

A fost chemarea lui Hristos,

Iar pescarii și-au lăsat plasele

Și L-au urmat cu credință.

 

Doamne, când mă chemi și pe mine,

Ajută-mă să nu amân,

Ci să răspund cu inimă sinceră

Și să merg după Tine.

 

Cristian Diaconița

 

467. Pescar de oameni

 

Apostolii erau pescari,

Dar Hristos i-a chemat

Să devină pescari de oameni

Și să vestească Împărăția.

 

Doamne, fă și viața mea

Un instrument pentru bine,

Ca prin cuvânt și faptă

Să-i apropii pe oameni de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

468. Predica de pe Munte

 

Pe munte, Hristos a vorbit

Despre iubire și dreptate,

Despre rugăciune și milă

Și despre Împărăția cerurilor.

 

Doamne, fă-mi inima atentă

La fiecare cuvânt al Tău,

Ca să nu fiu doar ascultător,

Ci și împlinitor.

 

Cristian Diaconița

 

469. Tatăl nostru

 

Când spun „Tatăl nostru”,

Îmi ridic privirea către cer,

Știind că Dumnezeu ne cheamă

Să fim copiii Săi.

 

Sfințească-se numele Tău,

Vie Împărăția Ta,

Și fie voia Ta în viața mea,

Precum în cer, așa și pe pământ.

 

Cristian Diaconița

 

470. Pâinea cea de toate zilele

 

Pâinea cea de toate zilele

O cerem de la Dumnezeu,

Știind că fiecare dar

Vine din mâna Sa.

 

Dar nu vrem doar pâine pentru trup,

Ci și hrană pentru suflet:

Cuvântul lui Dumnezeu

Și iubirea lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

471. Iertarea greșelilor

 

„Și ne iartă nouă greșelile noastre”

Ne rugăm cu smerenie,

Căci știm că suntem oameni

Și avem nevoie de iertare.

 

Doamne, ajută-mă să iert

Și să cer iertare când greșesc,

Ca pacea să se întoarcă

În sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

472. Ferește-ne de ispită

 

Doamne, când ispita vine

Și mă cheamă spre păcat,

Dă-mi putere să spun „nu”

Și să rămân neclintit.

 

Nu mă lăsa singur în luptă,

Ci fii mereu lângă mine,

Ca să aleg calea cea dreaptă

Și să rămân cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

473. Pilda semănătorului

 

Semănătorul a aruncat

Sămânța peste tot pământul,

Dar numai pământul bun

A adus rod bogat.

 

Doamne, fă inima mea

Pământ bun și roditor,

Ca să păstrez Cuvântul Tău

Și să-l trăiesc cu folos.

 

Cristian Diaconița

 

474. Pilda fiului risipitor

 

Fiul plecat departe

Și-a risipit toată averea,

Dar când și-a venit în fire

S-a întors la tatăl său.

 

Doamne, când mă rătăcesc,

Dă-mi putere să mă întorc,

Să-mi recunosc păcatul

Și să primesc iertarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

475. Pilda talanților

 

Nu ascunde darul primit

De la Dumnezeu în pământ,

Ci lucrează cu el spre bine

Și spre folosul tuturor.

 

Doamne, ajută-mă să folosesc

Tot ceea ce mi-ai dăruit,

Ca la sfârșitul vieții mele

Să pot spune că am rodit.

 

Cristian Diaconița

 

476. Pilda celor zece fecioare

 

Fecioarele au așteptat

Venirea Mirelui în noapte,

Iar cele înțelepte au avut

Untdelemn în candele.

 

Doamne, ține-mi candela aprinsă,

Să nu-mi pierd credința niciodată,

Ci să fiu pregătit mereu

Pentru întâlnirea cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

477. Judecata

 

Va veni ziua când fiecare

Va da răspuns pentru viața sa,

Pentru binele sau răul

Pe care l-a făcut.

 

Doamne, ajută-mă să trăiesc

Cu frică sfântă și dreptate,

Făcând binele cât pot

Și fugind de răutate.

 

Cristian Diaconița

 

478. Împărăția Cerurilor

 

Împărăția Cerurilor

Este nădejdea creștinului,

Locul unde durerea încetează

Și bucuria nu mai are sfârșit.

 

Doamne, ajută-mă să merg

Pe calea către Împărăție,

Și să nu schimb veșnicia

Pentru plăcerile trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

479. Viața veșnică

 

Viața aceasta este trecătoare,

Dar sufletul caută veșnicia,

Căci omul a fost creat

Pentru comuniunea cu Dumnezeu.

 

Doamne, pune în mine

Dorul după cele cerești,

Și ajută-mă să trăiesc

În credință și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

480. Raiul

 

Raiul este nădejdea

Celui care crede în Hristos,

Locul păcii și-al iubirii,

Departe de orice plâns.

 

Doamne, nu mă lăsa să uit

Că viața aceasta trece,

Ci ajută-mă să caut

Cele veșnice.

 

Cristian Diaconița

 

481. Judecata de Apoi

 

Când va veni Judecata

Și toate se vor descoperi,

Omul nu va putea ascunde

Ceea ce a fost în inima lui.

 

Doamne, dă-mi pocăință astăzi,

Cât încă mai am timp,

Ca să mă îndrept înainte

De întâlnirea cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

482. Învierea morților

 

Va veni ziua Învierii,

Când moartea va fi biruită,

Iar Dumnezeu va chema

Pe oameni la viață.

 

Această nădejde ne întărește

În vremea necazului greu,

Căci știm că moartea nu este

Ultimul cuvânt.

 

Cristian Diaconița

 

483. Mormântul

 

Mormântul este doar o trecere

Pentru omul care crede,

Căci nădejdea lui este Hristos

Și Învierea cea de apoi.

 

Doamne, când pierd pe cineva drag,

Mângâie-mi inima cu nădejde,

Și ajută-mă să cred

În viața veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

484. Lumina veșnică

 

Dincolo de această lume

Există lumina lui Dumnezeu,

O lumină fără apus

Și fără sfârșit.

 

Doamne, fă sufletul meu

Să dorească această lumină,

Și nu mă lăsa să mă pierd

În întunericul păcatului.

 

Cristian Diaconița

 

485. Cetatea cerească

 

Cetatea cerească așteaptă

Pe cei ce caută pe Dumnezeu,

Nu cu ziduri făcute de oameni,

Ci cu slavă și lumină.

 

Doamne, călăuzește-mi pașii

Spre patria cea cerească,

Și ajută-mă să nu uit

Că acolo este adevărata casă.

 

Cristian Diaconița

 

486. Noul Ierusalim

 

Noul Ierusalim strălucește

În viziunea sfântă a Apocalipsei,

Ca o cetate a lui Dumnezeu

Plină de slavă și lumină.

 

Doamne, păstrează în mine

Nădejdea Împărăției Tale,

Și fă-mă vrednic prin har

De lumina cea veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

487. Râul vieții

 

Din cetatea lui Dumnezeu

Curge râul vieții,

Iar pomul vieții rodește

Pentru vindecarea neamurilor.

 

Doamne, adapă-mi sufletul

Cu apa vieții Tale,

Ca să nu mai însetez

După lucrurile trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

488. Alfa și Omega

 

„Eu sunt Alfa și Omega”,

Spune Domnul cel Preasfânt,

Începutul și sfârșitul

A tot ceea ce există.

 

Doamne, viața mea este

În mâna Ta cea puternică,

De aceea vreau să Te urmez

Până la sfârșit.

 

Cristian Diaconița

 

489. Vino, Doamne Iisuse!

 

„Vino, Doamne Iisuse!”

Este dorința inimii mele,

Să vină Împărăția Ta

Și să se împlinească voia Ta.

 

Până atunci vreau să veghez,

Să mă rog și să iubesc,

Și să păstrez credința vie

În sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

490. Cerul și pământul

 

Cerul și pământul trec,

Dar Cuvântul Tău rămâne,

Neschimbat și veșnic viu,

Mai tare decât orice lume.

 

Doamne, pune Cuvântul Tău

În adâncul inimii mele,

Ca să am temelie tare

În toate zilele vieții.

 

Cristian Diaconița

 

491. Crucea și Învierea

 

Crucea și Învierea

Sunt taina iubirii lui Hristos,

Căci prin moarte a biruit moartea

Și ne-a deschis drumul către viață.

 

Doamne, când port crucea mea,

Dă-mi nădejdea Învierii,

Ca să nu mă opresc pe drum

Și să merg până la capăt.

 

Cristian Diaconița

 

492. Hristos este cu mine

 

Hristos este cu mine

În bucurie și în plâns,

În ziua luminoasă

Și în noaptea cea grea.

 

De aceea nu mă tem,

Ci înainte merg cu El,

Căci iubirea Lui mă ține

Și mă ridică din cădere.

 

Cristian Diaconița

 

493. Rugăciune pentru România

 

Doamne, binecuvântează

Pământul nostru românesc,

Casele și familiile

Și oamenii care aici trăiesc.

 

Dă-ne pace și înțelegere,

Credință, iubire și dreptate,

Și păzește-ne de răutate

Și de orice dezbinare.

 

Cristian Diaconița

 

494. Pentru Biserică

 

Doamne, păzește Biserica Ta

În adevăr și unitate,

Dă-i păstori credincioși

Și popor cu inimă curată.

 

Fă-ne să rămânem aproape

De Hristos și de Evanghelie,

Și să păstrăm credința vie

În fiecare generație.

 

Cristian Diaconița

 

495. Pentru cei plecați

 

Doamne, fii aproape

De cei plecați departe de casă,

De cei care muncesc în străinătate

Și duc dorul celor dragi.

 

Păzește-i pe drumuri,

Întărește-i în încercări,

Și adu-i cu pace acasă

Când va veni vremea.

 

Cristian Diaconița

 

496. Pentru cei în necaz

 

Pentru cei care plâng astăzi,

Doamne, fii mângâiere,

Pentru cei care nu mai pot,

Fii putere și răbdare.

 

Pentru cei care s-au pierdut,

Fii Călăuză către bine,

Iar pentru cei fără nădejde

Aprinde lumina Ta.

 

Cristian Diaconița

 

497. Pentru cei adormiți

 

Doamne, pomenește-i în pace

Pe cei plecați dintre noi,

Și așază sufletele lor

În lumina milei Tale.

 

Iar nouă, celor rămași,

Dă-ne credință și nădejde,

Ca despărțirea de acum

Să nu fie fără speranță.

 

Cristian Diaconița

 

498. Ultima rugăciune

 

Când ziua vieții mele

Se va apropia de sfârșit,

Doamne, găsește-mă în credință,

Cu sufletul către Tine.

 

Iartă-mi toate greșelile,

Primește rugăciunea mea,

Și nu mă lăsa niciodată

Departe de iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

499. Cântarea inimii

 

Toată viața mea, Iisuse,

Vreau să-Ți cânt și să Te slăvesc,

Să merg pe calea Ta cea sfântă

Și în Tine să nădăjduiesc.

 

De la prima mea rugăciune

Până la ultimul meu suspin,

Vreau să spun cu inimă sinceră:

„Doamne, al Tău sunt.”

 

Cristian Diaconița

 

500. Slavă lui Hristos

 

Slavă Ție, Iisuse Hristoase,

Fiul Tatălui cel Preasfânt,

Pentru iubirea Ta cea mare

Arătată nouă pe pământ.

 

Slavă pentru Crucea Ta,

Slavă pentru Înviere,

Slavă pentru veșnica viață

Și pentru sfânta mântuire.

 

Să răsune peste veacuri

Numele Tău minunat,

Iar în inimile noastre

Să fii veșnic Împărat.

 

Cu credință și iubire,

Cu nădejde și cu har,

Îți aduc această cântare

Ca pe-un mic și sfânt altar.

 

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 451–500

 

451. Maica Domnului

 

Preasfântă Maică a Domnului,

Cu smerenie Te cinstim,

Căci L-ai purtat pe Fiul Sfânt

Și către El noi Te privim.

 

Acoperă-ne cu rugăciunea,

Când trecem prin necaz și greu,

Și roagă-L pe Fiul Tău

Să ne păzească Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

452. Buna Vestire

 

Îngerul Gavriil a venit

La Fecioara cea smerită,

Vestindu-i marea taină

A Întrupării lui Hristos.

 

Maria a primit cu smerenie

Voia Tatălui ceresc,

Iar prin ascultarea ei

S-a deschis calea mântuirii.

 

Cristian Diaconița

 

453. Nașterea Domnului

 

În Betleem, în noaptea sfântă,

Hristos în iesle S-a născut,

Iar cerul a cântat de slavă

Pentru Pruncul cel Preasfânt.

 

Păstorii au venit să vadă

Minunea cea dumnezeiască,

Iar lumea a primit Lumina

Care avea să o mântuiască.

 

Cristian Diaconița

 

454. Steaua

 

O stea a strălucit pe cer

Și magii au urmat-o,

Căutând Pruncul cel Sfânt

Pe Care Dumnezeu L-a trimis.

 

Doamne, fii și Tu steaua mea

În noaptea vieții mele,

Și călăuzește-mi pașii

Spre lumina Împărăției Tale.

 

Cristian Diaconița

 

455. Betleem

 

Betleem, cetate mică,

Ai primit pe Împărat,

Nu în palat și nici în slavă,

Ci într-o iesle S-a arătat.

 

Acolo cerul s-a apropiat

De lumea noastră trecătoare,

Iar Pruncul Iisus ne-a adus

Nădejde, pace și iertare.

 

Cristian Diaconița

 

456. Ieslea

 

În ieslea simplă din Betleem

S-a odihnit Pruncul Sfânt,

Cel prin Care toate sunt făcute,

Domnul cerului și-al pământului.

 

O, taină mare și adâncă,

Ce mintea nu o poate cuprinde:

Dumnezeu S-a făcut Om

Din iubire pentru oameni.

 

Cristian Diaconița

 

457. Păstorii

 

Păstorii vegheau în noapte

Când îngerii au apărut,

Vestindu-le cu bucurie

Că Mântuitorul S-a născut.

 

Și au alergat la Betleem

Să vadă minunea cea mare,

Apoi s-au întors slăvind

Pe Dumnezeu cu bucurie.

 

Cristian Diaconița

 

458. Magii

 

Magii au venit de departe

Cu daruri pentru Pruncul Sfânt:

Aur, tămâie și smirnă,

Închinându-se înaintea Lui.

 

Doamne, primește și de la mine

Darul unei inimi curate,

Pe care să Ți-o ofer

Cu iubire și smerenie.

 

Cristian Diaconița

 

459. Irod

 

Irod s-a temut de Prunc

Și a căutat să-L omoare,

Dar planul lui Dumnezeu

Nu putea fi împiedicat.

 

Doamne, păzește-mă de frică

Și de răutatea inimii,

Ca să nu lupt împotriva binelui

Din teamă sau din mândrie.

 

Cristian Diaconița

 

460. Fuga în Egipt

 

Iosif a primit poruncă

Să plece cu Pruncul în Egipt,

Iar Maica Domnului și Iisus

Au fost păziți de Dumnezeu.

 

Doamne, păzește familiile

Care trec prin vremuri grele,

Și fii aproape de cei

Care trebuie să-și lase casa.

 

Cristian Diaconița

 

461. Iisus copil

 

Copil fiind, Iisus creștea

În înțelepciune și har,

Iar viața Sa ne arată

Frumusețea ascultării.

 

Doamne, învață-i pe copii

Să crească în adevăr și bine,

Cu iubire față de părinți

Și cu credință către Tine.

 

Cristian Diaconița

 

462. Iisus în Templu

 

La Templu, copilul Iisus

Stătea în mijlocul celor învățați,

Ascultând și punând întrebări,

Iar toți erau uimiți.

 

Doamne, dă-mi și mie dorința

De a cunoaște Cuvântul Tău,

Și să caut adevărul

Cu mintea și cu inima.

 

Cristian Diaconița

 

463. Botezul Domnului

 

În Iordan, Iisus a venit

La Ioan să fie botezat,

Iar cerurile s-au deschis

Și Duhul Sfânt S-a arătat.

 

Glasul Tatălui S-a auzit,

Mărturisind pe Fiul iubit,

Iar lumea a primit lumina

Sfintei Treimi.

 

Cristian Diaconița

 

464. Iordanul

 

Râul Iordan păstrează taina

Botezului Mântuitorului,

Când Hristos a intrat în ape

Pentru mântuirea oamenilor.

 

Doamne, amintește-mi mereu

De chemarea botezului meu,

Să trăiesc în credință

Și să rămân aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

465. Ispitirea în pustie

 

În pustie, Hristos a postit

Și a fost ispitit de diavol,

Dar Domnul a rămas statornic

În ascultarea față de Tatăl.

 

Când ispita vine spre mine,

Doamne, dă-mi putere și lumină,

Ca să aleg adevărul

Și să nu cad în păcat.

 

Cristian Diaconița

 

466. Chemarea Apostolilor

 

„Veniți după Mine!”

A fost chemarea lui Hristos,

Iar pescarii și-au lăsat plasele

Și L-au urmat cu credință.

 

Doamne, când mă chemi și pe mine,

Ajută-mă să nu amân,

Ci să răspund cu inimă sinceră

Și să merg după Tine.

 

Cristian Diaconița

 

467. Pescar de oameni

 

Apostolii erau pescari,

Dar Hristos i-a chemat

Să devină pescari de oameni

Și să vestească Împărăția.

 

Doamne, fă și viața mea

Un instrument pentru bine,

Ca prin cuvânt și faptă

Să-i apropii pe oameni de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

468. Predica de pe Munte

 

Pe munte, Hristos a vorbit

Despre iubire și dreptate,

Despre rugăciune și milă

Și despre Împărăția cerurilor.

 

Doamne, fă-mi inima atentă

La fiecare cuvânt al Tău,

Ca să nu fiu doar ascultător,

Ci și împlinitor.

 

Cristian Diaconița

 

469. Tatăl nostru

 

Când spun „Tatăl nostru”,

Îmi ridic privirea către cer,

Știind că Dumnezeu ne cheamă

Să fim copiii Săi.

 

Sfințească-se numele Tău,

Vie Împărăția Ta,

Și fie voia Ta în viața mea,

Precum în cer, așa și pe pământ.

 

Cristian Diaconița

 

470. Pâinea cea de toate zilele

 

Pâinea cea de toate zilele

O cerem de la Dumnezeu,

Știind că fiecare dar

Vine din mâna Sa.

 

Dar nu vrem doar pâine pentru trup,

Ci și hrană pentru suflet:

Cuvântul lui Dumnezeu

Și iubirea lui Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

471. Iertarea greșelilor

 

„Și ne iartă nouă greșelile noastre”

Ne rugăm cu smerenie,

Căci știm că suntem oameni

Și avem nevoie de iertare.

 

Doamne, ajută-mă să iert

Și să cer iertare când greșesc,

Ca pacea să se întoarcă

În sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

472. Ferește-ne de ispită

 

Doamne, când ispita vine

Și mă cheamă spre păcat,

Dă-mi putere să spun „nu”

Și să rămân neclintit.

 

Nu mă lăsa singur în luptă,

Ci fii mereu lângă mine,

Ca să aleg calea cea dreaptă

Și să rămân cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

473. Pilda semănătorului

 

Semănătorul a aruncat

Sămânța peste tot pământul,

Dar numai pământul bun

A adus rod bogat.

 

Doamne, fă inima mea

Pământ bun și roditor,

Ca să păstrez Cuvântul Tău

Și să-l trăiesc cu folos.

 

Cristian Diaconița

 

474. Pilda fiului risipitor

 

Fiul plecat departe

Și-a risipit toată averea,

Dar când și-a venit în fire

S-a întors la tatăl său.

 

Doamne, când mă rătăcesc,

Dă-mi putere să mă întorc,

Să-mi recunosc păcatul

Și să primesc iertarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

475. Pilda talanților

 

Nu ascunde darul primit

De la Dumnezeu în pământ,

Ci lucrează cu el spre bine

Și spre folosul tuturor.

 

Doamne, ajută-mă să folosesc

Tot ceea ce mi-ai dăruit,

Ca la sfârșitul vieții mele

Să pot spune că am rodit.

 

Cristian Diaconița

 

476. Pilda celor zece fecioare

 

Fecioarele au așteptat

Venirea Mirelui în noapte,

Iar cele înțelepte au avut

Untdelemn în candele.

 

Doamne, ține-mi candela aprinsă,

Să nu-mi pierd credința niciodată,

Ci să fiu pregătit mereu

Pentru întâlnirea cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

477. Judecata

 

Va veni ziua când fiecare

Va da răspuns pentru viața sa,

Pentru binele sau răul

Pe care l-a făcut.

 

Doamne, ajută-mă să trăiesc

Cu frică sfântă și dreptate,

Făcând binele cât pot

Și fugind de răutate.

 

Cristian Diaconița

 

478. Împărăția Cerurilor

 

Împărăția Cerurilor

Este nădejdea creștinului,

Locul unde durerea încetează

Și bucuria nu mai are sfârșit.

 

Doamne, ajută-mă să merg

Pe calea către Împărăție,

Și să nu schimb veșnicia

Pentru plăcerile trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

479. Viața veșnică

 

Viața aceasta este trecătoare,

Dar sufletul caută veșnicia,

Căci omul a fost creat

Pentru comuniunea cu Dumnezeu.

 

Doamne, pune în mine

Dorul după cele cerești,

Și ajută-mă să trăiesc

În credință și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

480. Raiul

 

Raiul este nădejdea

Celui care crede în Hristos,

Locul păcii și-al iubirii,

Departe de orice plâns.

 

Doamne, nu mă lăsa să uit

Că viața aceasta trece,

Ci ajută-mă să caut

Cele veșnice.

 

Cristian Diaconița

 

481. Judecata de Apoi

 

Când va veni Judecata

Și toate se vor descoperi,

Omul nu va putea ascunde

Ceea ce a fost în inima lui.

 

Doamne, dă-mi pocăință astăzi,

Cât încă mai am timp,

Ca să mă îndrept înainte

De întâlnirea cu Tine.

 

Cristian Diaconița

 

482. Învierea morților

 

Va veni ziua Învierii,

Când moartea va fi biruită,

Iar Dumnezeu va chema

Pe oameni la viață.

 

Această nădejde ne întărește

În vremea necazului greu,

Căci știm că moartea nu este

Ultimul cuvânt.

 

Cristian Diaconița

 

483. Mormântul

 

Mormântul este doar o trecere

Pentru omul care crede,

Căci nădejdea lui este Hristos

Și Învierea cea de apoi.

 

Doamne, când pierd pe cineva drag,

Mângâie-mi inima cu nădejde,

Și ajută-mă să cred

În viața veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

484. Lumina veșnică

 

Dincolo de această lume

Există lumina lui Dumnezeu,

O lumină fără apus

Și fără sfârșit.

 

Doamne, fă sufletul meu

Să dorească această lumină,

Și nu mă lăsa să mă pierd

În întunericul păcatului.

 

Cristian Diaconița

 

485. Cetatea cerească

 

Cetatea cerească așteaptă

Pe cei ce caută pe Dumnezeu,

Nu cu ziduri făcute de oameni,

Ci cu slavă și lumină.

 

Doamne, călăuzește-mi pașii

Spre patria cea cerească,

Și ajută-mă să nu uit

Că acolo este adevărata casă.

 

Cristian Diaconița

 

486. Noul Ierusalim

 

Noul Ierusalim strălucește

În viziunea sfântă a Apocalipsei,

Ca o cetate a lui Dumnezeu

Plină de slavă și lumină.

 

Doamne, păstrează în mine

Nădejdea Împărăției Tale,

Și fă-mă vrednic prin har

De lumina cea veșnică.

 

Cristian Diaconița

 

487. Râul vieții

 

Din cetatea lui Dumnezeu

Curge râul vieții,

Iar pomul vieții rodește

Pentru vindecarea neamurilor.

 

Doamne, adapă-mi sufletul

Cu apa vieții Tale,

Ca să nu mai însetez

După lucrurile trecătoare.

 

Cristian Diaconița

 

488. Alfa și Omega

 

„Eu sunt Alfa și Omega”,

Spune Domnul cel Preasfânt,

Începutul și sfârșitul

A tot ceea ce există.

 

Doamne, viața mea este

În mâna Ta cea puternică,

De aceea vreau să Te urmez

Până la sfârșit.

 

Cristian Diaconița

 

489. Vino, Doamne Iisuse!

 

„Vino, Doamne Iisuse!”

Este dorința inimii mele,

Să vină Împărăția Ta

Și să se împlinească voia Ta.

 

Până atunci vreau să veghez,

Să mă rog și să iubesc,

Și să păstrez credința vie

În sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

490. Cerul și pământul

 

Cerul și pământul trec,

Dar Cuvântul Tău rămâne,

Neschimbat și veșnic viu,

Mai tare decât orice lume.

 

Doamne, pune Cuvântul Tău

În adâncul inimii mele,

Ca să am temelie tare

În toate zilele vieții.

 

Cristian Diaconița

 

491. Crucea și Învierea

 

Crucea și Învierea

Sunt taina iubirii lui Hristos,

Căci prin moarte a biruit moartea

Și ne-a deschis drumul către viață.

 

Doamne, când port crucea mea,

Dă-mi nădejdea Învierii,

Ca să nu mă opresc pe drum

Și să merg până la capăt.

 

Cristian Diaconița

 

492. Hristos este cu mine

 

Hristos este cu mine

În bucurie și în plâns,

În ziua luminoasă

Și în noaptea cea grea.

 

De aceea nu mă tem,

Ci înainte merg cu El,

Căci iubirea Lui mă ține

Și mă ridică din cădere.

 

Cristian Diaconița

 

493. Rugăciune pentru România

 

Doamne, binecuvântează

Pământul nostru românesc,

Casele și familiile

Și oamenii care aici trăiesc.

 

Dă-ne pace și înțelegere,

Credință, iubire și dreptate,

Și păzește-ne de răutate

Și de orice dezbinare.

 

Cristian Diaconița

 

494. Pentru Biserică

 

Doamne, păzește Biserica Ta

În adevăr și unitate,

Dă-i păstori credincioși

Și popor cu inimă curată.

 

Fă-ne să rămânem aproape

De Hristos și de Evanghelie,

Și să păstrăm credința vie

În fiecare generație.

 

Cristian Diaconița

 

495. Pentru cei plecați

 

Doamne, fii aproape

De cei plecați departe de casă,

De cei care muncesc în străinătate

Și duc dorul celor dragi.

 

Păzește-i pe drumuri,

Întărește-i în încercări,

Și adu-i cu pace acasă

Când va veni vremea.

 

Cristian Diaconița

 

496. Pentru cei în necaz

 

Pentru cei care plâng astăzi,

Doamne, fii mângâiere,

Pentru cei care nu mai pot,

Fii putere și răbdare.

 

Pentru cei care s-au pierdut,

Fii Călăuză către bine,

Iar pentru cei fără nădejde

Aprinde lumina Ta.

 

Cristian Diaconița

 

497. Pentru cei adormiți

 

Doamne, pomenește-i în pace

Pe cei plecați dintre noi,

Și așază sufletele lor

În lumina milei Tale.

 

Iar nouă, celor rămași,

Dă-ne credință și nădejde,

Ca despărțirea de acum

Să nu fie fără speranță.

 

Cristian Diaconița

 

498. Ultima rugăciune

 

Când ziua vieții mele

Se va apropia de sfârșit,

Doamne, găsește-mă în credință,

Cu sufletul către Tine.

 

Iartă-mi toate greșelile,

Primește rugăciunea mea,

Și nu mă lăsa niciodată

Departe de iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

499. Cântarea inimii

 

Toată viața mea, Iisuse,

Vreau să-Ți cânt și să Te slăvesc,

Să merg pe calea Ta cea sfântă

Și în Tine să nădăjduiesc.

 

De la prima mea rugăciune

Până la ultimul meu suspin,

Vreau să spun cu inimă sinceră:

„Doamne, al Tău sunt.”

 

Cristian Diaconița

 

500. Slavă lui Hristos

 

Slavă Ție, Iisuse Hristoase,

Fiul Tatălui cel Preasfânt,

Pentru iubirea Ta cea mare

Arătată nouă pe pământ.

 

Slavă pentru Crucea Ta,

Slavă pentru Înviere,

Slavă pentru veșnica viață

Și pentru sfânta mântuire.

 

Să răsune peste veacuri

Numele Tău minunat,

Iar în inimile noastre

Să fii veșnic Împărat.

 

Cu credință și iubire,

Cu nădejde și cu har,

Îți aduc această cântare

Ca pe-un mic și sfânt altar.

 

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, acum și pururea

Și în vecii vecilor. Amin.

Mai mult...

500 de Poezii Creștine 51–100

51. Chemarea lui Hristos

 

Când glasul Tău mă cheamă, Doamne,

Las tot ce-i trecător în drum,

Și vreau să merg după Iisus,

Pe calea sfântă, pas cu pas.

 

Să-mi fie inima deschisă,

Să nu mă-ntorc spre lumea rea,

Ci să păstrez mereu în suflet

Chemarea sfântă de la Tine.

 

Cristian Diaconița

 

52. Icoana

 

În fața sfintei Tale icoane

Îmi plec genunchii cu smerire,

Și cer, Iisuse, peste mine

Lumina Ta și-a Ta iubire.

 

Privind chipul Tău zugrăvit,

Îmi amintesc de veșnicie,

Și sufletul meu caută pace

În sfânta Ta împărăție.

 

Cristian Diaconița

 

53. Clopotul Bisericii

 

Când clopotul răsună-n sat,

Aud chemarea către Domnul,

Și las în urmă grijile lumii

Ca să mă-ntorc spre Dumnezeu.

 

În glasul lui aud speranța,

Aud chemarea către bine,

Și merg spre sfânta Biserică

Cu sufletul aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

54. Doamne, miluiește

 

„Doamne, miluiește” spun,

Când inima mi-e apăsată,

Când nu mai știu ce drum să aleg

Și lumea pare-ntunecată.

 

În două vorbe este cuprinsă

Nădejdea sufletului meu:

Că mila Ta este mai mare

Decât păcatul meu cel greu.

 

Cristian Diaconița

 

55. Tatăl nostru

 

Când spun „Tatăl nostru” în tăcere,

Îmi amintesc că nu sunt singur,

Că Dumnezeu din cer privește

Spre fiecare om cu milă.

 

„Facă-se voia Ta” rostesc,

Și-mi plec smerit întreaga viață,

Căci numai voia Ta, Părinte,

Îmi poate fi cărare dreaptă.

 

Cristian Diaconița

 

56. Credință neclintită

 

Chiar dacă vântul bate tare

Și valul vieții se ridică,

Credința mea rămâne-n Domnul,

Căci mâna Lui mă ocrotește.

 

Nu mă voi teme de furtună,

Cât timp Hristos este cu mine,

Căci după noaptea cea mai grea

Răsare iarăși o lumină.

 

Cristian Diaconița

 

57. Pacea sufletului

 

Dă-mi, Doamne, pace înlăuntru,

Când lumea este tulburată,

Să nu răspund cu răutate

Și să nu port în suflet ură.

 

Fă-mi inima asemenea apei

Ce stă liniștită sub lumină,

Ca pacea Ta să se reverse

Peste întreaga mea ființă.

 

Cristian Diaconița

 

58. Calea îngustă

 

Calea spre cer nu este largă,

Și nu-i mereu ușor de mers,

Dar cine merge după Domnul

Găsește viață la sfârșit.

 

Chiar dacă drumul are spini

Și pașii mei mai cad uneori,

Hristos îmi este călăuză

Și mă ridică din căderi.

 

Cristian Diaconița

 

59. Păcatul

 

Păcatul pare uneori

O floare dulce la vedere,

Dar după ea rămâne-n suflet

O rană plină de durere.

 

Iisuse, scapă-mă de rău,

Păzește-mi mintea și privirea,

Și pune-n locul întunericului

Lumina Ta și pocăința.

 

Cristian Diaconița

 

60. Harul

 

Harul Tău, Doamne, mă ridică

Atunci când cad și sunt slăbit,

Îmi dă putere să merg iarăși

Pe drumul meu către Hristos.

 

Nu pentru vrednicia mea

Îți mulțumesc, Părinte Sfinte,

Ci pentru mila Ta cea mare

Și pentru dragostea Ta sfântă.

 

Cristian Diaconița

 

61. În numele lui Iisus

 

Când rostesc numele Iisus,

În suflet parcă se aprinde

O mică flacără de pace

Ce întunericul îl învinge.

 

Iisuse, numele Tău sfânt

Să fie-n inima mea mereu,

Ca fiecare pas din viață

Să fie către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

62. Sfântă Treime

 

Slavă Tatălui și Fiului,

Și Duhului Celui Sfânt,

Unui Dumnezeu în Treime,

Acum și-n vecii de veci.

 

Primește lauda smerită

A inimii ce Te slăvește,

Și fă să crească-n noi iubirea

Ce către Tine ne unește.

 

Cristian Diaconița

 

63. Când plâng

 

Când plâng și nimeni nu mă vede,

Tu, Doamne, vezi lacrima mea,

Și știi de unde vine durerea

Ce s-a ascuns în inima mea.

 

Nu mă lăsa singur în noapte,

Ci fii aproape, Dumnezeu,

Și schimbă lacrima în pace

Prin mila și iubirea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

64. Bunul Păstor

 

Hristos este Păstorul nostru,

Ne caută când ne rătăcim,

Și lasă turma Sa în pace

Când pe cel pierdut îl găsește.

 

O, Bunule Păstor, Iisuse,

Păzește sufletul meu slab,

Și du-mă către apa vie

Și către veșnicul Tău staul.

 

Cristian Diaconița

 

65. Oaia pierdută

 

Am fost asemenea unei oi

Ce s-a pierdut pe cale,

Dar Bunul Păstor m-a căutat

Cu dragoste și răbdare.

 

Când m-a găsit, nu m-a certat,

Ci m-a întors spre casa Sa,

Arătându-mi că iubirea

Nu lasă sufletul să piară.

 

Cristian Diaconița

 

66. Fiul risipitor

 

Am plecat de lângă Tatăl

Și am pierdut ce am primit,

Dar când m-am întors spre casă,

Părintele m-a întâmpinat.

 

Nu mi-a cerut decât întoarcerea,

Ci m-a primit cu bucurie,

Ca pe un fiu care se-ntoarce

Dintr-o lume de rătăcire.

 

Cristian Diaconița

 

67. Samarineanul milostiv

 

Pe omul rănit de pe cale

Un străin l-a văzut plângând,

Și nu a trecut nepăsător,

Ci i-a venit în ajutor.

 

Doamne, învață-mă și pe mine

Să văd durerea celui trist,

Să fiu aproape de aproapele

Și să iubesc precum ai spus.

 

Cristian Diaconița

 

68. Fericirile

 

Fericiți cei blânzi și smeriți,

Fericiți cei ce plâng cu credință,

Fericiți cei ce iubesc dreptatea

Și cei ce caută pacea.

 

Hristos ne-a arătat fericirea

Ce nu se cumpără cu bani:

O inimă curată înaintea

Lui Dumnezeu și-a oamenilor.

 

Cristian Diaconița

 

69. Sămânța bună

 

Doamne, pune-n inima mea

Sămânța sfântului Tău Cuvânt,

Să nu cadă între spini

Și nici pe piatră fără rod.

 

Fă-mă pământ bun și roditor,

Să cresc în credință și iubire,

Și să aduc în viața mea

Roade de pace și sfințire.

 

Cristian Diaconița

 

70. Lumina lumii

 

Hristos este Lumina lumii,

Ce-alungă noaptea din noi,

Și cine merge după Dânsul

Nu rămâne-n întuneric.

 

Aprinde, Doamne, și în mine

Lumina sfântă a iubirii,

Ca să pot duce mai departe

Un strop din pacea Ta în lume.

 

Cristian Diaconița

 

71. Sarea pământului

 

Doamne, ajută-mă să fiu

Sarea cea bună pentru lume,

Prin fapte bune și iubire

Să fac cunoscut al Tău nume.

 

Nu prin vorbe mari și goale,

Ci printr-o viață curată,

Să arăt celor de aproape

Că dragostea Ta ne schimbă.

 

Cristian Diaconița

 

72. Pâinea vieții

 

Hristos este Pâinea Vieții,

Hrana sufletului flămând,

Și cel ce vine către Dânsul

Găsește viață și lumină.

 

Doamne, hrănește-mă cu harul

Și cu al Tău sfânt adevăr,

Ca să nu caut în lumea aceasta

Ceea ce doar Tu poți să-mi dai.

 

Cristian Diaconița

 

73. Apa cea vie

 

Dă-mi, Doamne, apa cea vie

Ce stinge setea sufletului,

Și curăță în mine totul

Prin mila Ta și adevărul Tău.

 

Să nu mai caut fericirea

În lucruri care pier curând,

Ci să găsesc izvorul vieții

În Tine, Doamne, Cel Preasfânt.

 

Cristian Diaconița

 

74. Bucuria credinței

 

Credința nu este tristețe,

Ci bucurie în Hristos,

Căci chiar în mijlocul durerii

El ne ridică luminos.

 

Să cânt cu inimă smerită

Și-n ziua bună, și-n necaz,

Căci Dumnezeu nu mă abandonează

Și-mi dă putere la orice pas.

 

Cristian Diaconița

 

75. Mulțumire

 

Îți mulțumesc, Doamne, pentru viață,

Pentru lumina dimineții,

Pentru familie și prieteni,

Pentru speranța zilei noi.

 

Îți mulțumesc pentru încercări,

Căci și prin ele am crescut,

Și pentru toate câte vin

Îți spun: „Slavă Ție, Doamne!”

 

Cristian Diaconița

 

76. Dimineața

 

Când soarele răsare-n zare,

Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,

Că mi-ai mai dăruit o zi

Să fac un bine pe pământ.

 

Păzește-mi pașii în această zi,

Ferește-mă de orice rău,

Și fă ca tot ce voi lucra

Să fie spre slava Ta.

 

Cristian Diaconița

 

77. Seara

 

Când seara cade peste lume

Și liniștea cuprinde casa,

Îți mulțumesc pentru această zi

Și-mi plec genunchii înaintea Ta.

 

Iartă-mi greșelile de astăzi,

Curăță sufletul meu greu,

Și dă-mi odihnă peste noapte

Sub sfântă binecuvântarea Ta.

 

Cristian Diaconița

 

78. Noaptea

 

Când stelele apar pe cer

Și lumea doarme liniștită,

Eu știu că ochiul Tău veghează

Peste făptura Ta iubită.

 

Păzește-ne în astă noapte,

Ferește-ne de orice rău,

Și pune pace peste case

Și peste sufletul meu.

 

Cristian Diaconița

 

79. Încercarea

 

Când vine încercarea grea

Și simt că nu mai pot să merg,

Îmi amintesc că lângă mine

Este Hristos, Păstorul meu.

 

Nu orice cruce este pedeapsă,

Uneori ea mă poate crește,

Și prin răbdare Dumnezeu

Un suflet nou în mine zidește.

 

Cristian Diaconița

 

80. Răbdarea

 

Învață-mă să am răbdare

Când lucrurile nu ies bine,

Să nu cârtesc împotriva vieții,

Ci să mă-ncred mereu în Tine.

 

Căci toate vin la timpul lor

Sub ochiul Tău cel minunat,

Iar omul care rabdă-n Domnul

Nu este niciodată abandonat.

 

Cristian Diaconița

 

81. Mântuitorul

 

Iisus Hristos este Mântuitorul,

Lumina lumii și Păstor,

El ne-a chemat din întuneric

Spre viață veșnică și har.

 

În El găsesc iertare, pace,

În El găsesc un drum curat,

Și vreau să-I fiu aproape veșnic,

Cu sufletul încredințat.

 

Cristian Diaconița

 

82. Golgota

 

Pe dealul Golgotei, Iisuse,

Ai dus povara tuturor,

Și Crucea Ta a devenit

Semnul iubirii pentru noi.

 

Când mă gândesc la Jertfa Ta,

Îmi plec privirea cu durere,

Dar știu că din iubirea Ta

A răsărit marea mântuire.

 

Cristian Diaconița

 

83. Cununa de spini

 

Cununa care Ți-a fost pusă

A fost durere pentru Tine,

Dar spinii lumii au devenit

O lecție sfântă pentru mine.

 

Să nu mai caut slavă deșartă,

Nici cinste de la oameni mulți,

Ci să rămân smerit în viață

Și către Dumnezeu să urc.

 

Cristian Diaconița

 

84. Pilatul

 

Înaintea lui Pilat ai stat,

Deși erai nevinovat,

Și ai primit osânda lumii

Din dragoste pentru păcat.

 

Tăcerea Ta mă învață, Doamne,

Să nu răspund mereu cu rău,

Ci să-mi păstrez sufletul curat

Și să mă-ncred în Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

85. Răstignirea

 

Pe Cruce, între cer și lume,

Hristos S-a dat pentru noi toți,

Iar dragostea Lui fără margini

A biruit puterea morții.

 

Să nu uit niciodată, Doamne,

Jertfa pe care ai adus,

Și să răspund iubirii Tale

Cu viața mea de zi cu zi.

 

Cristian Diaconița

 

86. Învierea lui Hristos

 

Mormântul gol vestește lumii

Că moartea nu L-a biruit,

Că Fiul Tatălui cel veșnic

A înviat și ne-a iubit.

 

Hristos a înviat! Să cânte

Pământul plin de bucurie,

Căci prin Învierea Domnului

S-a deschis drumul către viață.

 

Cristian Diaconița

 

87. Hristos a înviat

 

Hristos a înviat din morți,

Cu moartea pe moarte călcând,

Și celor din morminte viață

Dăruindu-le prin iubire.

 

Să răsune peste sate

Cântarea sfântă de Paști,

Iar inimile tuturor

Să fie pline de lumină.

 

Cristian Diaconița

 

88. Lumina Paștilor

 

Lumina sfântă strălucește

Și noaptea nu mai este grea,

Căci vestea Învierii sfinte

Cuprinde toată lumea.

 

Să ducem lumina și acasă,

Să o păstrăm în suflet viu,

Și să trăim cu bucurie

În Domnul nostru, Iisus Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

89. Paștele

 

La Paști, creștinii se adună

Cu bucurie și cântare,

Vestind că Domnul a-nviat

Și moartea nu mai are stăpânire.

 

Hristos ne cheamă la lumină,

La pace și la pocăință,

Să fim oameni noi prin har

Și să păstrăm mereu credința.

 

Cristian Diaconița

 

90. Bucurie sfântă

 

O bucurie fără margini

Se naște-n sufletul curat,

Când omul știe că Hristos

Din moarte iarăși a-nviat.

 

Nu este bucurie lumească,

Ce trece precum floarea-n vânt,

Ci este bucuria vie

A celui ce-L urmează pe Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

91. Maica Domnului

 

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

Primește rugăciunea mea,

Și roagă pe Fiul Tău cel Sfânt

Să mă păzească-n calea mea.

 

Când sunt căzut, fii lângă mine,

Când plâng, acoperă-mă blând,

Și îndreaptă-mi pașii către Hristos,

Cel ce ne mântuiește pe pământ.

 

Cristian Diaconița

 

92. Acoperământul

 

Sub sfântul tău acoperământ,

Preasfântă Maică, ne rugăm,

Să fim feriți de rău și teamă

Și către Fiul tău să mergem.

 

Nu cerem bogății lumești,

Ci pace pentru suflete,

Și mijlocirea ta cea sfântă

În clipele de încercare.

 

Cristian Diaconița

 

93. Buna Vestire

 

În ziua mare-a Bunei Vestiri

Un înger vine către Maria,

Vestind că Fiul lui Dumnezeu

Se va naște pentru mântuirea lumii.

 

Cu smerenie Maria primește

Cuvântul sfânt și dumnezeiesc,

Iar prin ascultarea ei curată

Se pregătește taina cea mare.

 

Cristian Diaconița

 

94. Nașterea

 

În peștera săracă și smerită

Se naște Pruncul cel Preasfânt,

Iar îngerii cântă în ceruri

Și pace vestesc pe pământ.

 

Magii vin cu daruri sfinte,

Păstorii vin să-L vadă,

Iar lumea primește pe Hristos,

Lumina care nu apune.

 

Cristian Diaconița

 

95. Steaua

 

Steaua i-a călăuzit pe magi

Spre locul unde S-a născut

Mântuitorul lumii noastre,

Pruncul cel Sfânt și Preacurat.

 

Doamne, fii și Tu steaua mea

Când nu mai știu unde să merg,

Și luminează-mi calea vieții

Spre adevărul Tău cel sfânt.

 

Cristian Diaconița

 

96. Păstorii

 

Păstorii vegheau în noapte

Când îngerul le-a apărut,

Vestindu-le cu mare bucurie

Că Mântuitorul S-a născut.

 

Ei au plecat fără întârziere

Să vadă Pruncul minunat,

Și s-au întors cu bucurie

Slăvind pe Dumnezeu Preasfânt.

 

Cristian Diaconița

 

97. Magii

 

Din depărtări au venit magii

Călăuziți de steaua sfântă,

Aducând daruri Pruncului

Și plecându-se cu credință.

 

Și eu vreau, Doamne, să-Ți aduc

Nu aur, smirnă sau tămâie,

Ci inima mea, viața mea,

Și dragostea ce-n mine este.

 

Cristian Diaconița

 

98. Sfântul Ioan Botezătorul

 

Ioan striga în pustie tare:

„Gătiți calea Domnului!”

Și chema oamenii la pocăință,

La întoarcerea către Dumnezeu.

 

El a vestit venirea lui Hristos

Cu glas puternic și curat,

Și ne învață și pe noi

Să pregătim sufletul pentru Domnul.

 

Cristian Diaconița

 

99. Botezul Domnului

 

În Iordan, Hristos Se botează,

Iar cerurile s-au deschis,

Și Duhul Sfânt Se arată

Iar glasul Tatălui S-a auzit.

 

Taina aceasta ne amintește

De începutul vieții curate,

De chemarea noastră către Domnul

Și de lumina cea adevărată.

 

Cristian Diaconița

 

100. Slavă lui Hristos

 

Slavă Ție, Iisuse Hristoase,

Pentru iubirea Ta cea mare,

Pentru Cruce și Înviere,

Pentru sfânta Ta chemare.

 

Slavă Ție în veci, Iisuse,

Mântuitorul tuturor,

Și fă din inima mea, Doamne,

Un loc al sfântului Tău dor.

 

Cristian Diaconița.                                                                                          500 DE POEZII CREȘTINE

 

de Cristian Diaconița

 

Poeziile 101–150

 

101. Iubirea lui Hristos

 

Iubirea Ta, Iisuse Doamne,

Nu poate fi măsurată-n cuvinte,

Ea trece peste orice teamă

Și vindecă inimi rănite.

 

Ai coborât din slava Ta

Și ai venit între oameni,

Ca să ne chemi la mântuire

Și să ne faci ai Tăi fii.

 

Cristian Diaconița

 

102. Doamne, luminează-mă

 

Când gândurile mă apasă

Și nu mai văd cărarea dreaptă,

Ridică peste mine, Doamne,

Lumina Ta cea minunată.

 

Să nu aleg cărări greșite,

Nici glasul lumii să-l ascult,

Ci să păstrez în mine veșnic

Cuvântul Tău cel sfânt și bun.

 

Cristian Diaconița

 

103. Inima smerită

 

O inimă smerită, Doamne,

Este comoară înaintea Ta,

Căci nu se laudă cu sine,

Ci Îți încredințează viața sa.

 

Învață-mă să fiu smerit,

Să nu caut întâietate,

Ci să iubesc și să slujesc

Cu pace și sinceritate.

 

Cristian Diaconița

 

104. În casa Domnului

 

În casa Ta, Iisuse Doamne,

Aud cântarea îngerilor,

Iar candela din fața icoanei

Îmi amintește de-al Tău dor.

 

Aici îmi las durerea toată,

Aici găsesc din nou putere,

Căci Biserica este locul

În care sufletul se cere.

 

Cristian Diaconița

 

105. Rugăciunea unui creștin

 

Nu cer, Doamne, viață fără

Încercări și fără greu,

Ci cer să fii mereu cu mine

Și să mă ții în harul Tău.

 

Când voi cădea, să mă ridici,

Când voi greși, să mă îndrepți,

Iar când voi fi departe, Doamne,

Cu mila Ta să mă aștepți.

 

Cristian Diaconița

 

106. Sfântul altar

 

În fața sfântului altar

Se liniștește orice teamă,

Iar sufletul găsește pace

Când către Dumnezeu se-ndeamnă.

 

Aici învăț să fiu mai bun,

Aici îmi văd greșeala mea,

Și plec din nou cu nădejde

Pe calea către Împărăția Ta.

 

Cristian Diaconița

 

107. Cuvântul sfânt

 

Cuvântul Tău este lumină,

Când întunericul mă-nconjoară,

Și-mi arată drumul drept

Când inima începe să doară.

 

Păstrează-l, Doamne, în mine,

Ca pe-o comoară neprețuită,

Și fă-mi viața mărturie

Pentru iubirea Ta nesfârșită.

 

Cristian Diaconița

 

108. Nu mă lăsa

 

Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,

Când drumul meu devine greu,

Când oamenii mă uită-n urmă,

Rămâi aproape, Dumnezeu.

 

Ține-mă strâns de mâna Ta

Și du-mă către liman,

Să nu mă pierd prin lumea aceasta

Și să ajung la Tine-n veac.

 

Cristian Diaconița

 

109. Lacrima

 

O lacrimă căzută-n taină

Tu, Doamne, o cunoști prea bine,

Căci nimeni nu poate ascunde

Durerea inimii de Tine.

 

Primește lacrima aceasta

Ca pe-o smerită rugăciune,

Și schimb-o, Doamne, în lumină,

În pace și în înțelepciune.

 

Cristian Diaconița

 

110. Credința mea

 

Credința mea nu este aur,

Nici bogăție trecătoare,

Ci este legătura sfântă

Cu Dumnezeu cel iubitor.

 

Chiar dacă lumea se schimbă

Și multe lucruri vor pieri,

Credința mea rămâne-n Domnul

Și mă va duce către veșnicii.

 

Cristian Diaconița

 

111. Când vine furtuna

 

Când peste viața mea se-abate

O furtună fără sfârșit,

Eu strig către Iisus,

Cel care m-a iubit.

 

Și chiar de valurile cresc,

Nu vreau să cad în disperare,

Căci Dumnezeu este cu mine

Și-mi poate da din nou salvare.

 

Cristian Diaconița

 

112. Mâna Domnului

 

Mâna Domnului mă ține

Când picioarele-mi slăbesc,

Și mă ridică din țărână

Când mă întorc și mă smeresc.

 

Nu sunt singur pe cărare,

Chiar dacă uneori așa pare,

Căci Dumnezeu merge cu mine

Prin fiecare încercare.

 

Cristian Diaconița

 

113. O rugă pentru pace

 

Doamne, adu pace în lume,

Adu pace între oameni,

Stinge ura și mânia

Și apropie inimile.

 

Fă-ne frați prin iubire sfântă,

Fă-ne oameni milostivi,

Ca să nu mai fie ură

Și să fim cu toții vii în Tine.

 

Cristian Diaconița

 

114. Iubirea aproapelui

 

Să-l iubesc pe cel aproape

Chiar când nu gândește ca mine,

Să-i întind o mână sinceră

Și să-i doresc numai bine.

 

Căci Hristos ne-a spus să fim

Frați în dragoste și pace,

Iar iubirea pentru oameni

Sufletul din rău îl scoate.

 

Cristian Diaconița

 

115. Bunătatea

 

O faptă bună făcută-n taină

Nu cere laudă de la oameni,

Ea se ridică către ceruri

Ca o rugăciune fără glas.

 

Doamne, fă-mă bun cu toți,

Cu cei puternici și cu cei slabi,

Ca prin iubire și răbdare

Să fiu aproape de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

116. Iertarea fratelui

 

De câte ori fratele meu

Mă rănește printr-un cuvânt,

Ajută-mă să nu răspund

Cu aceeași rană înapoi.

 

Adu-mi aminte de Hristos,

De Crucea Lui și de iertare,

Și fă-mi din inimă un loc

În care ura să nu moară.

 

Cristian Diaconița

 

117. Fapta bună

 

Nu spune numai că-L iubești

Pe Dumnezeu cu toată viața,

Arată dragostea prin fapte

Și fă lumină dimineața.

 

Un om flămând, un om bolnav,

Un om căzut pe lângă drum,

Așteaptă poate mâna ta

Să-l ridice din nou acum.

 

Cristian Diaconița

 

118. Inima curată

 

Ferice este omul care

Păstrează inima curată,

Nu judecă și nu urăște,

Ci face bine tuturor.

 

Doamne, spală-mi orice gând

Care nu este după Tine,

Și fă-mi sufletul asemenea

Luminii care vine.

 

Cristian Diaconița

 

119. Rugăciunea nopții

 

Înainte să închid ochii,

Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,

Pentru ziua care trece

Și pentru viața de pe pământ.

 

Iartă tot ce-am făcut rău,

Păzește casa mea în noapte,

Și dă-mi odihnă până mâine

Sub aripa iubirii Tale.

 

Cristian Diaconița

 

120. O nouă zi

 

O nouă zi îmi dai, Iisuse,

Un nou început și-un nou drum,

O nouă șansă să fac bine

Și să iubesc mai mult acum.

 

Ajută-mă să nu risipesc

Darul acestei zile sfinte,

Ci să o umplu de iubire

Și de fapte bune înainte.

 

Cristian Diaconița

 

121. Înaintea Crucii

 

Înaintea Crucii Tale

Îmi plec capul cu smerire,

Căci acolo văd iubirea

Care duce la mântuire.

 

Crucea nu este doar durere,

Ci și speranță pentru noi,

Căci după Golgota cea grea

Vine Învierea înapoi.

 

Cristian Diaconița

 

122. Drumul Golgotei

 

Pe drumul Golgotei ai mers

Cu Crucea grea pe umeri, Doamne,

Și-ai primit pentru omenire

Păcatul și rușinea lumii.

 

Când drumul meu devine greu,

Privesc spre Tine și învăț

Să port cu răbdare crucea mea

Și să nu fug de Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

123. Spinii

 

Spinii cununii Tale sfinte

Îmi amintesc de-al Tău sacrificiu,

De dragostea fără de margini

Ce ne-a chemat din întuneric.

 

Doamne, ferește-mă de mândrie

Și de dorința de mărire,

Și dă-mi în loc smerenie,

Răbdare și iubire.

 

Cristian Diaconița

 

124. Lemnul Crucii

 

Pe lemnul Crucii ai purtat

Povara lumii noastre, Doamne,

Iar sângele Tău ne-a arătat

Cât de adâncă este iubirea.

 

Să port și eu cu demnitate

Crucea ce-mi este dată mie,

Cu credință și cu răbdare

Și cu nădejde în veșnicie.

 

Cristian Diaconița

 

125. Taina iubirii

 

Nu pot cuprinde cu mintea

Taina iubirii Tale mari,

Cum Tu, Cel fără de păcat,

Ai primit pentru noi dureri.

 

Dar pot să-Ți spun cu umilință:

„Iisuse, vreau să Te iubesc”,

Și prin viața mea de fiecare zi

Să-Ți arăt că Te urmez.

 

Cristian Diaconița

 

126. Învierea ne cheamă

 

Învierea ne cheamă iarăși

Să lăsăm păcatul în trecut,

Să fim oameni noi în Hristos,

Cu sufletul curat și renăscut.

 

Hristos a biruit moartea

Și ne-a deschis un drum spre cer,

De aceea cânt cu bucurie

Și-n El mereu eu sper.

 

Cristian Diaconița

 

127. Mormântul gol

 

Mormântul gol vorbește lumii

Mai tare decât orice glas:

Hristos este viu pentru totdeauna,

Iar moartea nu L-a biruit.

 

De aceea nu mă tem de moarte,

Ci mă încred în Dumnezeu,

Căci viața adevărată

Este cu Hristos mereu.

 

Cristian Diaconița

 

128. Îngerul Învierii

 

Îngerul de lângă mormânt

A vestit femeilor cu bucurie

Că Cel răstignit nu mai este acolo,

Ci a înviat în slavă.

 

Vestea aceasta să rămână

În fiecare inimă creștină,

Căci prin Învierea Domnului

Lumea primește iar lumină.

 

Cristian Diaconița

 

129. Paștele inimii

 

Să fie Paști și-n inima mea,

Nu doar o zi de sărbătoare,

Ci o trecere din întuneric

La viață și la lumină.

 

Să învie-n mine iubirea,

Să învie credința curată,

Să învie dorința de bine

Și să moară răutatea.

 

Cristian Diaconița

 

130. Hristos este viu

 

Hristos este viu și ne cheamă

Să mergem cu El înainte,

Să lăsăm în urmă păcatul

Și să trăim prin cele sfinte.

 

El este viața și nădejdea,

El este drumul către Tatăl,

El este Lumina veșnică

Ce luminează tot pământul.

 

Cristian Diaconița

 

131. Duhul Sfânt

 

Duhule Sfinte, vino iarăși

Și luminează mintea mea,

Alungă tot întunericul

Și pune pace-n inima mea.

 

Dă-mi putere să fac bine,

Să mă feresc de orice rău,

Și să păstrez mereu în suflet

Iubirea către Dumnezeu.

 

Cristian Diaconița

 

132. Pogorârea Duhului

 

La Cincizecime, peste oameni

S-a pogorât Duhul Sfânt,

Și inimile ucenicilor

S-au umplut de har și curaj.

 

Ei au vestit Evanghelia

În multe limbi și multe țări,

Și au aprins în lume focul

Credinței în Mântuitor.

 

Cristian Diaconița

 

133. Biserica lui Hristos

 

Biserica este casa sfântă

În care ne-adunăm mereu,

Uniți în rugăciune și credință

În numele lui Dumnezeu.

 

Aici ascult Cuvântul vieții,

Aici primesc îndemn spre bine,

Și plec din nou cu nădejde

Să-L urmez pe Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

134. Clopotele

 

Clopotele bat peste sat,

Vestind că ziua se sfințește,

Și sufletul care le ascultă

Spre casa Domnului pornește.

 

Bateți, clopote, peste lume,

Chemați oamenii la rugăciune,

Să fie pace între frați

Și dragoste în orice casă.

 

Cristian Diaconița

 

135. Candela

 

O candelă arde-n biserică

În liniștea serii târzii,

Și flacăra ei mică spune

Că Dumnezeu este aici.

 

Așa să ardă și în mine

Credința care nu se stinge,

Oricât ar bate vântul lumii

Și orice teamă m-ar cuprinde.

 

Cristian Diaconița

 

136. Tămâia rugăciunii

 

Tămâia se ridică-n aer

Ca rugăciunea către cer,

Iar sufletele stau smerite

Înaintea lui Dumnezeu.

 

Primește, Doamne, rugăciunea

Pe care Ți-o aducem noi,

Și pune pace peste lume,

Peste familii și nevoi.

 

Cristian Diaconița

 

137. Sfântul Nicolae

 

Sfinte Nicolae, chip al milei,

Învață-ne să dăruim,

Să nu trecem nepăsători

Pe lângă cei ce suferă.

 

Să fim și noi mâini pentru bine,

Să ajutăm cu bucurie,

Și prin iubirea către oameni

Să ne apropiem de Hristos.

 

Cristian Diaconița

 

138. Sfântul Gheorghe

 

Sfinte Gheorghe, purtătorule

De biruință prin credință,

Tu ai rămas statornic Domnului

În vreme de mare prigoană.

 

Ajută-ne și nouă astăzi

Să nu fugim de adevăr,

Ci să păstrăm credința vie

În Dumnezeu cel veșnic.

 

Cristian Diaconița

 

139. Sfinții Apostoli

 

Sfinții Apostoli au plecat

Să ducă lumii Evanghelia,

Fără avere și fără teamă,

Cu Hristos în inima lor.

 

Doamne, ajută-ne și nouă

Să fim mărturisitori ai binelui,

Prin cuvinte și prin fapte

În fiecare zi din viață.

 

Cristian Diaconița

 

140. Sfântul Andrei

 

Sfinte Andrei, Apostole,

Cel ce-ai vestit pe Hristos aici,

Ajută-ne să ținem vie

Credința moștenită de la sfinți.

 

Roagă-te pentru neamul nostru,

Pentru pace și credință,

Și pentru toți cei care caută

Lumina adevărului.

 

Cristian Diaconița

 

141. Sfântul Ioan

 

Sfinte Ioane, Apostol iubit,

Tu ai rămas aproape de Hristos,

Și-ai mărturisit cu dragoste

Cuvântul Său cel luminos.

 

Învață-ne să iubim

Fără ură și fără teamă,

Și să păstrăm în suflete

Lumina dragostei creștine.

 

Cristian Diaconița

 

142. Sfântul Pavel

 

Sfinte Pavel, Apostole,

Cu râvnă ai vestit pe Hristos,

Ai trecut prin multe încercări

Și n-ai lăsat credința jos.

 

Ajută-ne să fim puternici

Când viața ne pune la încercare,

Și să nu ne lepădăm vreodată

De adevărul Evangheliei.

 

Cristian Diaconița

 

143. Sfinții mucenici

 

Mucenicii au mers spre moarte

Cu numele lui Hristos pe buze,

Și n-au schimbat credința sfântă

Pentru plăceri sau bogății.

 

Doamne, dă-ne și nouă putere

Să fim statornici în credință,

Chiar când lumea ne încearcă

Și ne cheamă spre rătăcire.

 

Cristian Diaconița

 

144. Mănăstirea

 

În liniștea unei mănăstiri

Se aud doar clopote și rugăciuni,

Iar sufletul uită pentru-o clipă

Zgomotul lumii trecătoare.

 

Acolo omul caută pacea

Prin post, smerenie și rugăciune,

Și își ridică inima

Către veșnica Împărăție.

 

Cristian Diaconița

 

145. Călugărul

 

Un călugăr merge-n tăcere

Pe drumul rugăciunii sfinte,

Lăsând în urmă multe lucruri

Pentru a-L căuta pe Dumnezeu.

 

Învață-ne și pe noi, Doamne,

Să fim mai simpli și smeriți,

Să nu fim robi ai lumii

Și să rămânem credincioși.

 

Cristian Diaconița

 

146. Post și rugăciune

 

Postul împreună cu rugăciunea

Curăță sufletul încet,

Când omul lasă răutatea

Și caută chipul lui Hristos.

 

Nu este doar abținere, Doamne,

Ci luptă împotriva păcatului,

O cale spre curățirea inimii

Și apropierea de Tine.

 

Cristian Diaconița

 

147. Milostenia

 

Dacă ai două pâini, frate,

Împarte una celui flămând,

Căci binele făcut cu dragoste

Nu se pierde niciodată.

 

Dumnezeu vede mâna întinsă,

Vede inima care dă,

Și binecuvântează sufletul

Care trăiește prin iubire.

 

Cristian Diaconița

 

148. Slujirea

 

Nu vreau să fiu mare-n lume,

Ci vreau să pot sluji smerit,

Să fiu aproape de cel care

Are nevoie de ajutor.

 

Hristos ne-a arătat prin viață

Că slujirea este iubire,

Și cel ce slujește cu smerenie

Găsește adevărata mărire.

 

Cristian Diaconița

 

149. Sufletul meu

 

Sufletul meu Te caută, Doamne,

În fiecare zi din viață,

Și chiar când mă abat de Tine,

Tu mă întorci către lumină.

 

Nu mă lăsa să uit vreodată

Că fără Tine sunt sărac,

Ci fă-mi inima plină de Tine

Și drumul meu să fie curat.

 

Cristian Diaconița

 

150. Slavă Ție

 

Slavă Ție, Doamne Sfinte,

Pentru tot ce ne-ai dăruit,

Pentru viață și lumină,

Pentru Fiul Tău iubit.

 

Slavă Tatălui și Fiului,

Și Duhului Celui Sfânt,

Acum și pururea și-n vecii,

În ceruri și pe acest pământ.

Mai mult...

LUMINA CRUCII ȘI SABIA LUI CRISTIANUS FEROX DE CRISTIAN DIACONIȚA

PROLOG

 

Umbra unui nume vechi

 

Înainte ca oamenii să fi învățat să-și scrie istoria în cărți, o scriau cu sângele, cu lacrimile și cu faptele lor.

 

Veacurile au trecut peste oameni asemenea unui râu care nu se întoarce niciodată la izvor. Cetăți puternice au devenit ruine, împărați au murit, steagurile lor au fost coborâte de pe ziduri, iar numele celor care odinioară porunceau unor ținuturi întregi s-au pierdut în tăcerea timpului.

 

Dar unele nume au rămas.

 

Unul dintre acestea era Spartacus.

 

Se povestea despre el că fusese un om care nu se plecase cu ușurință în fața puterii și care dorise libertatea. Viața lui fusese zbuciumată, plină de primejdii și lupte. Însă, odată cu trecerea generațiilor, povestea lui căpătase alte înțelesuri.

 

Într-o ramură îndepărtată a neamului său, numele fusese transmis din tată în fiu, până când, după multe veacuri, ajunse într-un ținut românesc ascuns între munți.

 

Acolo, într-o casă veche de lemn, lângă o biserică zidită în piatră, se născu un copil.

 

Era anul 18—.

 

În noaptea nașterii sale, peste sat căzuse o ninsoare mare. Vântul izbea ferestrele, iar crengile brazilor se plecau sub greutatea zăpezii.

 

În bisericuța satului ardea o singură candelă.

 

Preotul satului, părintele Nicolae, stătea înaintea icoanei Maicii Domnului și se ruga.

 

La casa de la marginea satului, copilul plângea.

 

Bunicul său îl privi îndelung.

 

— Cum îl veți numi?

 

Tatăl copilului tăcu.

 

Mama îl ținea la piept.

 

Bătrânul se apropie de leagăn și făcu semnul crucii.

 

— Cristianus, spuse el.

 

— Cristianus?

 

— Da. Pentru că numele acesta să-i amintească mereu că este creștin.

 

Apoi se opri.

 

— Iar dacă va avea nevoie de tărie, să-și amintească de strămoșul nostru.

 

Tatăl îl privi.

 

— Spartacus?

 

Bătrânul încuviință.

 

— Dar copilul acesta să nu moștenească doar sabia lui. Să moștenească și dorința de dreptate.

 

Afară, vântul urla.

 

În biserică, candela continua să ardă.

 

Copilul încetă să plângă.

 

Și nimeni nu știa atunci că, peste ani, numele lui avea să fie rostit prin munți:

 

Cristianus Ferox.

 

---

 

CAPITOLUL I

 

Copilul din satul dintre munți

 

Satul se numea Valea Luminii.

 

Nu era mare. Avea case răspândite de-a lungul unui râu limpede, iar deasupra lui se ridicau munții, acoperiți cu păduri dese.

 

Primăvara, livezile se umpleau de flori.

 

Vara, pășunile erau verzi.

 

Toamna, munții se îmbrăcau în aramă.

 

Iarna, satul devenea aproape nevăzut sub zăpadă.

 

În centrul lui se afla biserica.

 

Era veche, dar frumoasă. Zidurile ei albe erau împodobite cu picturi în stil bizantin. Deasupra intrării se afla o cruce de piatră.

 

Cristianus crescuse privind-o.

 

De mic copil era diferit de ceilalți.

 

Nu pentru că ar fi fost mai puternic.

 

Nu pentru că ar fi fost mai înțelept.

 

Ci pentru că întreba mereu.

 

— De ce?

 

De ce răsare soarele?

 

De ce oamenii se ceartă?

 

De ce există războaie?

 

De ce unii oameni sunt bogați, iar alții săraci?

 

De ce trebuie omul să ierte?

 

Bunicul său, bătrânul Andrei, îi răspundea răbdător.

 

Într-o seară, când Cristianus avea aproape șaisprezece ani, cei doi stăteau lângă sobă.

 

Bunicul ținea în mână o carte veche.

 

— Bunicule, este adevărat ce se spune despre Spartacus?

 

Bătrânul ridică privirea.

 

— Unele lucruri sunt adevărate. Altele au fost schimbate de oameni.

 

— Și ce a fost cu adevărat?

 

Bunicul închise cartea.

 

— A fost un om care a vrut să fie liber.

 

Cristianus tăcu.

 

— Dar libertatea nu este numai să nu ai lanțuri, continuă bătrânul. Poți să fii liber în trup și rob în suflet.

 

— Cum?

 

— Prin ură. Prin lăcomie. Prin răzbunare. Prin mândrie.

 

Cristianus privi focul.

 

— Atunci care este adevărata libertate?

 

Bătrânul făcu semnul crucii.

 

— Să poți face binele chiar atunci când ai puterea să faci răul.

 

Cuvintele acestea aveau să rămână în mintea tânărului pentru tot restul vieții.

 

---

 

CAPITOLUL II

 

Strămoșul și sabia

 

Într-o noapte, Cristianus intră în podul casei.

 

Căuta o lampă veche.

 

Într-un colț, sub câteva pături, descoperi un cufăr.

 

Era acoperit de praf.

 

Pe capac era sculptată o cruce.

 

Cristianus îl chemă pe bunicul său.

 

Bătrânul veni încet.

 

Când văzu cufărul, chipul i se schimbă.

 

— Unde l-ai găsit?

 

— Aici.

 

Bătrânul rămase nemișcat.

 

— Nu trebuia să-l vezi încă.

 

— De ce?

 

După câteva clipe, bătrânul deschise cufărul.

 

Înăuntru se afla o mantie veche, câteva manuscrise și o sabie.

 

Nu era împodobită cu aur.

 

Era simplă.

 

Lama purta urmele timpului.

 

Cristianus o privi.

 

— A cui este?

 

— A fost transmisă din generație în generație.

 

— A lui Spartacus?

 

Bătrânul clătină din cap.

 

— Nu pot spune că aceasta a fost sabia lui. Adevărul este mai complicat. Este o sabie păstrată de urmașii săi.

 

Cristianus întinse mâna.

 

— Pot s-o ating?

 

Bunicul încuviință.

 

Tânărul luă sabia.

 

Era grea.

 

— Nu o purta pentru mândrie, îi spuse bătrânul. Și nici pentru răzbunare.

 

— Atunci pentru ce?

 

— Pentru apărarea celor care nu se pot apăra singuri.

 

Cristianus privi crucea sculptată pe mâner.

 

— Și dacă trebuie să aleg între sabie și cruce?

 

Bătrânul zâmbi trist.

 

— Atunci să alegi crucea.

 

---

 

CAPITOLUL III

 

Străinul

 

Într-o dimineață de toamnă, un călăreț apăru la marginea satului.

 

Calul era obosit.

 

Haina călătorului era ruptă.

 

La brâu purta un mic medalion.

 

Cristianus îl întâlni lângă fântână.

 

— Ești străin?

 

— Da.

 

— De unde vii?

 

Omul îl privi atent.

 

— Dinspre răsărit.

 

— Și unde mergi?

 

— Spre mănăstirea Sfântului Ioan.

 

Cristianus se încruntă.

 

— Mănăstirea aceea este părăsită.

 

Străinul zâmbi.

 

— Așa spun oamenii.

 

— Și nu este adevărat?

 

— Uneori, Cristianus, oamenii văd doar ceea ce vor să vadă.

 

Tânărul tresări.

 

— De unde îmi știi numele?

 

Străinul nu răspunse.

 

Se urcă pe cal.

 

Înainte să plece, aruncă spre Cristianus o mică bucată de pergament.

 

Tânărul o prinse.

 

Pe ea era desenată o cruce.

 

Sub cruce se afla o inscripție:

 

„Caută lumina acolo unde întunericul este mai adânc.”

 

Cristianus privi în urma călărețului.

 

Atunci înțelese că ceva se schimbase.

 

---

 

CAPITOLUL IV

 

Chemarea

 

În aceeași seară, Cristianus merse la biserică.

 

Părintele Nicolae îl găsi în fața icoanei Mântuitorului.

 

— Ce ai?

 

Tânărul îi povesti tot.

 

Preotul ascultă fără să-l întrerupă.

 

Apoi merse la un dulap vechi și scoase un manuscris.

 

— Mă temeam că ziua aceasta va veni.

 

— Ce este?

 

— O hartă.

 

Cristianus deschise manuscrisul.

 

Era desenată o parte din munți.

 

Pe hartă apărea o cetate.

 

Deasupra ei era scris:

 

CETATEA SFINTEI LUMINI.

 

— Există?

 

— Odinioară a existat.

 

— Și acum?

 

Părintele Nicolae îl privi.

 

— Poate că există încă.

 

— Trebuie să merg acolo.

 

— Nu trebuie să pleci doar pentru că te cheamă aventura.

 

— Atunci de ce?

 

Preotul îi răspunse:

 

— Pentru că uneori Dumnezeu ne pune înainte un drum, dar nu ne obligă să-l urmăm. Alegerea rămâne a noastră.

 

Cristianus își plecă privirea.

 

— Voi pleca.

 

Părintele Nicolae îi puse mâna pe umăr.

 

— Atunci pleacă în pace. Dar amintește-ți: cea mai grea călătorie nu este prin munți.

 

— Ci prin suflet?

 

Preotul zâmbi.

 

— Ai început să înțelegi.

 

---

 

CAPITOLUL V

 

Călătoria

 

A doua zi, Cristianus părăsi satul.

 

Purta o mantie simplă, o traistă, manuscrisul și crucea primită de la bunicul său.

 

Sabia rămăsese acasă.

 

Nu pentru că se temea de ea.

 

Ci pentru că încă nu înțelegea de ce fusese păstrată.

 

Mergea de ore întregi când auzi un glas.

 

— Așteaptă!

 

Se întoarse.

 

Era un tânăr de aceeași vârstă.

 

Avea părul negru și purta un toiag.

 

— Cine ești?

 

— Matei.

 

— Unde mergi?

 

— Oriunde mă duce drumul.

 

Cristianus zâmbi.

 

— Nu este un răspuns.

 

— Nici întrebarea ta nu a fost prea bună.

 

Cei doi râseră.

 

Din acel moment, drumurile lor se uniră.

 

Mai târziu aveau să li se alăture și alții.

 

Un călugăr bătrân, pe nume Ilarion.

 

O fată curajoasă numită Ana.

 

Și un fost soldat, Damian, care purta în suflet amintirea unor vremuri grele.

 

Împreună aveau să formeze un grup pe care oamenii îl vor numi mai târziu:

 

Călătorii Luminii.

 

---

 

CAPITOLUL VI

 

Pădurea fără ecou

 

După trei zile, ajunseră într-o pădure despre care oamenii spuneau că nu are ecou.

 

— De ce? întrebă Ana.

 

Călugărul Ilarion răspunse:

 

— Pentru că pădurea aceasta ascunde multe taine.

 

— Pădurile nu ascund taine, spuse Matei.

 

— Oamenii le ascund.

 

În aceeași noapte, auziră pași.

 

Cristianus se ridică.

 

— Cine este acolo?

 

Nimeni nu răspunse.

 

Se auziră din nou pașii.

 

Apoi o voce:

 

— Întoarceți-vă!

 

Damian puse mâna pe arma sa.

 

Cristianus ridică mâna.

 

— Nu.

 

— De ce?

 

— Pentru că nu știm cine este.

 

Din întuneric apăru un bătrân.

 

— Căutați cetatea.

 

Nu era o întrebare.

 

— Da, răspunse Cristianus.

 

Bătrânul îi privi.

 

— Atunci trebuie să treceți prin vale.

 

— Ce se află acolo?

 

— Frica voastră.

 

Apoi dispăru între copaci.

 

---

 

CAPITOLUL VII

 

Valea fricii

 

Valea era acoperită de ceață.

 

Fiecare dintre ei începu să vadă lucruri diferite.

 

Matei își văzu casa arzând.

 

Ana își văzu familia plecând.

 

Damian își văzu trecutul.

 

Cristianus îl văzu pe bunicul său.

 

— Cristianus!

 

Tânărul se apropie.

 

— Bunicule?

 

Chipul bătrânului era trist.

 

— Întoarce-te.

 

— De ce?

 

— Pentru că vei pierde tot.

 

Cristianus făcu un pas.

 

Apoi se opri.

 

Își aminti cuvintele părintelui Nicolae.

 

„Cea mai grea călătorie este prin suflet.”

 

Cristianus își făcu semnul crucii.

 

— Nu te voi urma.

 

Imaginea dispăru.

 

Ceața începu să se ridice.

 

În fața lor apăru drumul.

 

Ilarion zâmbi.

 

— Frica poate fi puternică.

 

Cristianus răspunse:

 

— Dar nu trebuie să ne conducă.

 

---

 

CAPITOLUL VIII

 

Cetatea Sfântă

 

După multe zile de mers, ajunseră la o stâncă uriașă.

 

În spatele ei se ridicau ziduri.

 

Cetatea exista.

 

Era magnifică.

 

Turnurile erau acoperite cu piatră albă.

 

Pe ziduri se vedeau cruci.

 

În centru se ridica o biserică mare, cu cupole asemenea celor din vechile cetăți bizantine.

 

Deasupra porții era scris:

 

„Adevărul este lumină.”

 

Poarta se deschise.

 

Un călugăr îi întâmpină.

 

— Cristianus Ferox.

 

Tânărul rămase nemișcat.

 

— Mă cunoașteți?

 

— Te așteptam.

 

— De când?

 

— De mulți ani.

 

— Dar eu m-am născut acum șaisprezece ani.

 

Călugărul zâmbi.

 

— Nu pe tine te așteptam.

 

Cristianus nu înțelese.

 

— Ci pe alegerea pe care o vei face.

 

---

 

CAPITOLUL IX

 

Manuscrisul

 

În adâncul cetății se afla o bibliotecă.

 

Pereții erau plini de manuscrise.

 

Acolo, Cristianus găsi o carte despre neamul său.

 

Citi despre Spartacus.

 

Despre generațiile care au urmat.

 

Despre oameni care au fugit din calea războaielor.

 

Despre oameni care au ajuns în ținuturile de la Dunăre.

 

Și, la sfârșit, găsi numele său.

 

Cristianus Ferox.

 

— Cum este posibil?

 

Călugărul Ilarion răspunse:

 

— Nu este scris destinul tău.

 

— Atunci ce este?

 

— O avertizare.

 

În manuscris era scris:

 

„Va veni un om care va avea puterea de a alege între răzbunare și iertare, între mândrie și smerenie, între întuneric și lumină.”

 

Cristianus închise cartea.

 

— Și ce trebuie să fac?

 

Călugărul răspunse:

 

— Asta numai tu poți hotărî.

 

---

 

CAPITOLUL X

 

Întoarcerea umbrei

 

În aceeași noapte, clopotele cetății începură să bată.

 

Nu era sărbătoare.

 

Era primejdie.

 

Pe dealurile din depărtare apăruseră torțe.

 

Un grup de oameni se apropia.

 

Damian privi zidurile.

 

— Sunt mulți.

 

Cristianus întrebă:

 

— Cine sunt?

 

Un călugăr răspunse:

 

— Oameni care caută manuscrisul.

 

— De ce?

 

— Pentru puterea lui.

 

Cristianus strânse crucea în palmă.

 

— O carte nu dă putere.

 

Ilarion îl privi.

 

— Uneori oamenii cred că puterea se află în ceea ce pot controla.

 

Cristianus răspunse:

 

— Atunci trebuie să-i oprim fără să devenim asemenea lor.

 

---

 

CAPITOLUL XI

 

Noaptea cetății

 

Noaptea fu lungă.

 

Oamenii cetății se adunară împreună.

 

Nu pentru cucerire.

 

Nu pentru răzbunare.

 

Ci pentru apărare.

 

Cristianus își aminti de sabia din casa bunicului.

 

Pentru prima dată înțelese de ce fusese păstrată.

 

Nu ca simbol al urii.

 

Ci ca simbol al responsabilității.

 

Când zorii apărură, primejdia trecuse.

 

Cetatea rămăsese în picioare.

 

Dar Cristianus știa că aventura sa abia începea.

 

---

 

CAPITOLUL XII

 

Drumul spre casă

 

După ce află adevărul despre manuscris, Cristianus hotărî să se întoarcă.

 

— De ce pleci? îl întrebă călugărul.

 

— Pentru că lumina nu trebuie ascunsă într-o cetate.

 

— Unde trebuie dusă?

 

Cristianus privi spre munți.

 

— Acolo unde oamenii au nevoie de ea.

 

Și astfel începu drumul spre casă.

 

Dar nu mai era copilul care plecase.

 

Se întorcea un tânăr care învățase că adevăratul curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică.

 

Înseamnă să faci ceea ce este drept chiar și atunci când ți-e frică.

 

---

 

EPILOG

 

Numele care a rămas

 

Anii trecură.

 

Cristianus Ferox deveni cunoscut în multe sate.

 

Dar nu ca un cuceritor.

 

Oamenii îl numeau:

 

„Purtătorul Luminii.”

 

A construit școli.

 

A ajutat biserici.

 

A ridicat case pentru cei săraci.

 

A apărat oamenii atunci când au fost nedreptățiți.

 

Iar sabia strămoșilor săi nu a fost folosită pentru răzbunare.

 

A fost așezată într-o biserică, lângă o cruce.

 

Sub ea a fost scris:

 

„Puterea fără iubire naște frică.

Curajul fără înțelepciune naște pierzare.

Dar curajul unit cu credința poate aprinde o lumină în cele mai întunecate vremuri.”

 

Și astfel, povestea lui Spartacus nu se sfârși cu Spartacus.

 

Ea continuă peste veacuri.

 

Nu prin sânge.

 

Nu prin război.

 

Ci prin memoria unui neam și prin alegerile oamenilor care vin după el.

 

Iar într-o seară, când Cristianus era deja bătrân, stătea în fața bisericii din Valea Luminii.

 

Un copil îl întrebă:

 

— Bunicule Cristianus, ai fost vreodată speriat?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— De multe ori.

 

— Și atunci cum ai fost curajos?

 

Cristianus privi spre crucea de deasupra bisericii.

 

— Curajul nu înseamnă să nu te temi.

 

— Atunci ce înseamnă?

 

Bătrânul răspunse:

 

— Să nu lași frica să hotărască în locul tău.

 

Clopotul începu să bată.

 

Soarele cobora după munți.

 

Lumina aurie se așeză peste sat, peste case, peste păduri și peste vechea biserică.

 

Cristianus își făcu semnul crucii.

 

Și pentru o clipă i se păru că vede, undeva departe, pe creasta muntelui, umbra unui călător.

 

Un om dintr-un alt veac.

 

Un om care purtase cândva numele Spartacus.

 

Cristianus zâmbi.

 

Apoi șopti:

 

— Odihnește-te, strămoșule. Drumul merge mai departe.

 

Iar clopotul bătu din nou.

 

Sfârșit.

Mai mult...

Categorii

Poezii de dragoste Poezii de dragoste Poezii de despărţire Poezii de despărţire Poezii despre natura Poezii despre natura Poezii de primavara Poezii de primavara Poezii dedicate Mamei Poezii dedicate Mamei Poezii pentru copii Poezii pentru copii Casa Părintească Casa Părintească Poezii pentru tata Poezii pentru tata Poezii despre animale Poezii despre animale Poezii despre moarte Poezii despre moarte Poezii filozofice Poezii filozofice Poezii confesive Poezii confesive Poezii triste Poezii triste Poezii motivaționale Poezii motivaționale Proza Proza Colinde Colinde Poezii comice Poezii comice Poezii patriotice Poezii patriotice Poezii de 8 Martie Poezii de 8 Martie Poezii de Paște Poezii de Paște Poezii de Anul Nou Poezii de Anul Nou Poezii diverse Poezii diverse Gânduri Gânduri Dedicaţii Dedicaţii Felicitări Felicitări Poezii de prietenie Poezii de prietenie

Poezii din aceiaşi categorie

Sub cerul României

  Pe dealuri și câmpii, de la Nistru până la Tisa, străbate inima țării noastre, iubirea care nu se frânge. În fiecare sat, în fiecare casă veche, răsună ecoul martirilor noștri, șoptind despre dor, despre neam, despre sufletul românesc. Fiecare cetate, fiecare monument, fiecare colț de țară este o comoară de patrimoniu, mărturie a străbunilor și a dragostei lor de neam.

  Să iubim limba care ne leagă și cântecul care ne alină, să prețuim părinții ce ne-au dăruit rădăcini și casă, să iubim aproapele, căci în fiecare chip se oglindește chipul națiunii întregi. Sub cerul României, suntem o inimă unită, iar fiecare teritoriu - de la mare până la munte, fiecare sat, fiecare oraș, fiecare deal - este o filă din poezia vie a neamului nostru.

  Să iubim țara ca pe părinții noștri, să păstrăm casa părintească ca pe un altar, să cinstim trecutul și să visăm viitorul. Și-n glasul nostru să răsune mereu: România este a noastră, întreagă și eternă.

 

Cu prețuire,

Andrei GUȚU

Mai mult...

iarna

Am o amintire tare puternica dintr-o dimineata de iarna ,putin dupa ce se luminase  ,de acum asa multi ani ca pare din alta viata

Mergeam spre cluj intr-o vreme apropiata sarbatorilor, poate chiar in ajunul craciunului si-ntr-un loc, dincolo de reghin ,drumul urca pe un deal iar soseaua ocolea un sat peste care ninsese greu,  aflat ca-ntr-o caldare,sub picioarele mele

Nu ningea,dar era un fel de picla coborita peste sat ,iar norii stateau asa josi ca pareau un fel de baldachin

Din toate casele din satul asta, din toate hornurile lor,se ridica cite un fir subtire de fum alb ,asa drept si nemiscat in aerul limpede si rece ca pareau ,pur si simplu ,agatate de cer, ca niste goburi in brad.

Am oprit si-am stat o vreme sa ma dumiresc daca satul ala chiar plutea pe nori si s-aleg unde-i cerul si pamintul , sa vad unde-i drumul si incotro merg.

Mai mult...

Pilda celui care s-a ridicat după durere

Era odată un copil care, într-o zi, a simțit o durere puternică la picior. Pentru o clipă, lumea parcă s-a oprit. Îi era atât de rău, încât simțea că puterile îl părăsesc. Îi era frică și nu știa ce avea să se întâmple. Se uita în jur și își dorea doar ca durerea să treacă. În inima lui se auzea un singur gând: „Doamne, mi-e teamă.” Dar, în mijlocul fricii, o altă voce parcă îi răspundea: „Nu trebuie să fii fără frică pentru a fi curajos. Curajul începe atunci când îți este frică și totuși alegi să mergi mai departe.” A venit ajutorul, iar după un timp durerea s-a liniștit. Copilul a înțeles că acea zi, deși îl speriase, nu avea să fie sfârșitul drumului său. A rămas cu o amintire, dar și cu o lecție: Uneori, Dumnezeu nu ne ferește de toate durerile, dar ne poate da puterea să trecem prin ele. Și, când mai târziu își amintea de acea zi, nu mai vedea doar frica. Vedea și copilul care, deși credea că nu mai poate, a rezistat. Morala: Nu este rușinos să te temi și nici să simți că nu mai poți. Chiar și omul curajos poate tremura. Important este să nu-ți pierzi nădejdea atunci când treci prin încercare, pentru că după durere poate veni vindecarea, iar după frică poate veni pacea.

 

[Cristian Diaconița]

Mai mult...

O poveste cu mucenici

- Ie cu pâne!, îmi zice bunicul cu voce calmă...
Ascultător, frâng din pânea proaspătă și aburindă, coaptă pe vatră, o coajă mai arsă, așa cum îmi place mie... Rup cu dinții din coaja crocantă, apoi iau o lingură zdravănă din lemn și o înfing cu curaj în borșul roz cu urzici și cartofi, dres cu smântână nouă covârsită în ulcică de lut...

Borșul făcut de bunica era întotdeauna servit în caston de lut ars, iar eu mă zbăteam să dau gata porția uriașă, întrucât, dacă nu terminam tot borșul, nu căpătam din cei mucenici cinstiți cum se cuvine de bunicu și cu un păhăruț de vișinată...

Nu știu cum îl făcea bunica, dar tare bun mai era borșul ei de urzici, căci primăvara, la ieșirea din iarnă, întotdeauna punea în el și carne din garniță păstrată la beci în borcane pline de untură...

Motanul îmi toarce pe picioare cu nările și mustățile fremătând de dorul unei fărâme din porția mea...

- Dălă-i gios, nie boală, câți!, zice bunica cu vorba aspră și pleznind în aer cu șervetul din cânepă, iar motanul, țuști!, îmi sare din brațe și-o tulește speriat sub pat, de nu-i mai vedeam decât vârful de la mustăți care îi ieșeau haios prin găurelele de la dantela ce mărginea cerșaful patului pe care stăteam...

- Lasâ-l măi, dă-i pași! Câ-i suflit șî iel!, zice bunicul împăciuitor, uitându-se după motan și ridicând într-o parte fața de masă "cea nouă", care, din scrin, vedea lumina zilei numai la ocazii speciale.

- Daaa, atâta îl mai cați întri cornițe! Toooată ziulica câtă-i di lungâ stați bot în bot, ce-ți ave di împărțit, nu știu, câ șoarice, leneșu aista, nu prindi, da' la masă nu lipsește, Doamne ferește!, câ nu-ți ticnește îmbucătura di miorlăielile lui!, zice bunica lansând săgeți iuți către bunicu.

Împăciuitor, moi o bucățică de coajă în borș, și-o întind către mustățile pofticioase. Motanul, cu delicatețe de "monșer", prinde a lincăi bucățica sub pat, în privirile dezaprobatoare ale bunicii, care din firea ei ar fi fost în stare să-i taie din tain motanului, nu din zgârcenie, cât mai degrabă din numărătoarea neamului șoricesc, măcar că nu vedeam de nici unii prin acareturi...

După siestă și treburile din gospodărie de peste amiază, amurgul se lasă greu, orătăniile-au prins să cârâie în surdină în poiata lor, cânele tace și el mulțămit în cotruța lui, iar eu, cu inima tremurândă de emoție, precum motanul la prânz, mustăceam după bunicu, neștiind cum să-l provoc la poveștile de-cu-sară, din cătănie, din vreme de război...

- D'apoi, cum bunicule? Chiar și-o fiert cureaua din piele ca s-o mănânce? Așa de aprige "ierau" vremurile acelea?

- D'apoi cum altfel? Câ nu se găse di mâncari pi nicăierea, unii chiar și-o fiert ochincile din chișioari! Da' chițcanii ierau buni la proțap, cine-i prindea, c-o fost secetă și nu s-or făcut holdă... iară lumea murea pi capite di foame... șî când s-o mutat linia frontului, om plecat în bejenie, câț om fost, numa' cu hainili di pi noi, c-așe ne-or zis la comună... ș-am plecat cu trenurili de vite, încărcate cu oameni, de stăteau suiți șî pi dieasupra vagoanilor, că ieram mulți să ne salvăm din calea vrășmașului, care ne-ar fi omorât dacă îi ieșeam în cale...

Un fluture mare - cap de mort - a rupt tăcerea, fâlfâindu-și disperarea după lumina becului de sub streașină. Mă uitam la mâinile bunicului meu, mâini muncite, cum ridică paharul de vin și înainte de a-l sorbi, bunicul a scăpărat câteva picături rubinii către țăr'nă: ofrandă de sânge pentru sângele curs al tovarășilor de cătănie care-au pierit în războiul cel mare... dar și pentru sine, el însuși rănit în bătăliile acelui război...

Eu înfulecam, cred, al patrulea mucenic, din cei însiropați și tăvăliți peste zi în nucă și miere de bunica, care acum ofta în surdină, bolmojind la niște ațe de-ale ei...

Bunicul ședea pe-o lăicioară acoperită grijuliu de bunica cu un preș moale de coade, să-i mai ostoiască din durerile rănii căpătate în război, rană produsă de schijele unui obuz care a decimat regimentul bunicului...

- Mulți or chierit atuncea, pre mulți, iară unii s-or ales cu răni grele sau cu sminteală..., zice bunicul oftând...

- Da' în bejenie cum o fost bunicule?, îi zic eu zgândărindu-i într-adins amintirile, ca să nu care cumva să mă trimită la culcare...

- Greu! Tari greu o fost!, zice oftând bunicul. Că pi noi ne-o luat în seamă niște grofi cari avea casâ mari cu nu-ș câte odăi, da' pi noi ne-o pus cu vitele câți ieream, nu ne-o dat nici velințe, di dormeam ca vitele în paie...

- Cum așa bunicule?, zic eu revoltat de neomenia suferită de bunicul și toți ai lui...

- Uite așe! Că de muncit la vite peste zi, sau la câmp, sau la pădure ne dădea la toți, numai pentru mămăliga și acoperișul grajdului în care stăteam. Măcar că săsoaica n-ave copchii, di grasă și de neomenia lor... Iară mămuca îi munce în casâ la dereticat și scuturat, câtă-i ziulica di lungâ, fără o canâ di apă, dară n-ave încotro, fiindcă ni ținea pi toți laolaltă... Câ unii din sat cu noi or fost despărțiți și dorul și jalea le ierea mari de nu știau unii de alții...

Din nou, liniștea nopții se lăsa, din când în când, frântă de țiuitul ciuvicii care își striga perechea... Bunicul nu șchiopăta, dar când se strângea cerul a ploaie, mi-l aduc aminte cum își freca încet piciorul stâng, acolo unde schijele obuzului îi lăsaseră amintirea lor de fier...

- Bunicule, da' zii și de comoară!, zic eu cu voce moale...

- Păi dacâ știi, la ci să mai spui io?, îmi zâmbește bunicul șmecherește pe sub sprâncenele-i suri și groase...

- Te roooog, bunicule!, mă milogesc eu cuminte și încrezător, căci știam că rubiniul din pahar îi dezlega și mai mult vorba domoală și-l cunoșteam deja când avea chef de stat la povești...

- Păi o fost așa: într-o zi, când mămuca spăla podelele săsoaicei, o scândură se iți din locașul ei, dezvelind o cutiuță croită din lemn. S-o dovedit că iereau cocoșei din aur, bani străvechi, cu valoare, da' mămuca i-or pus la loc, fiindcă era femeie cinstită. Iară săsoaica o văzut a doua zi, ș-o întrebat-o dacă i-o dibuit comoara di sub podele. Iară mămuca o zîs că doară pi dinafară o spălat podelele și nu pe dinăuntru...

- Grozav, bunicule!, am bătut eu din palme încântat, trezind-o pe bunica din moțăială, care având știință de poveștile bunicului, nu le mai lua în seamă, ci doar mă săgetă cu privirea:

- Hait, de-amu la culcare, că-i trecut de cufundac!, zice bunica oftând ușor și strângând firimiturile de pe mușamaua cu care era învelită masa.

Cu greutate și lentoare-n picioare, m-am dus către așternutul răcoros și alb ca laptele. Am făcut închinăciune după datină și m-am vârât sub macatul aspru, gândindu-mă la bunicul cel tânăr din poza îngălbenită și pătată de muște de pe perete: el împreună c-un tovarăș de cătănie, zâmbeau, fără să știe la grozăviile pe care aveau să le înfrunte împreună...

Și mie în simplitatea mea de copil, nici că făceam vreo diferență între sfinții din icoana alăturată, care parcă cântau în cor slava celor muceniți în războiul cel mare, a celor care atunci mai trăiau doar în vorbele domoale ale unui bunic și în luminițele strălucitoare, precum niște bănuți din aur, din ochii măriți de admirație a unui ștrengar de nepot... și care, uite, astăzi, trăiesc din nou în slovele acestea așternute-n amintirea lor, ca să nu se risipească...

Mai mult...

Ceas rezistent la apă în finlandeză

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

 

Vedenkestävä kello

 

On kaunis tammikuun alkuaamu, olemme yhdessä Suceavan piirikunnan arvostetuimmista teknisistä korkeakouluista, jossa arvostettu englannin opettajamme Cecilia (emme tiedä hänen sukunimeään) on kylpyhuoneessa. Erityisesti opettajien kylpyhuoneessa, naisten osastolla. Päivän alku on karkea sen jälkeen, kun puhelimeen on asetettu 4-5 herätystä, yksi kello 12.30, toinen kello 2.40, kaksi muuta pojalle ja yksi kello 4.50 aamulla. Kaksi ensimmäistä piti ottaa antibiootteja, kun hänellä oli Staphylococcus aureus -infektio ja en tiedä kuinka monta muuta sairaala- ja grampositiivista bakteerikantaa, jotka hänen poikansa toi hänelle päiväkodista, viimeinen hälytys oli saapua ajoissa asemalle ja mene bussilla lukioon (niille, jotka eivät tiedä, Cecilia on työmatkalainen, jolla on 15 vuoden kokemus liikenteestä). Normaalisti Cecilia olisi voinut pyytää virkavapautta, kunnes hän voi paremmin, toipua, tulla energisemmäksi, mutta tunnet hänet, tiedät kuinka hän voi. Hän haluaa vain olympialaisia, hän haluaa kaikessa tekemisensä olevan järkevää, hän pitää opettamastaan aineesta eikä vain siitä, hän haluaa uudistaa tämän aineen opetusta, hän pyrkii jopa mullistamaan ja parantamaan opetusta, kunnes se toisi. sen taiteen tasolle. Hän päätti tehdä ylitöitä siinä valtiossa, jossa hän on, koska hän tietää, että tänä vuonna olympialaiset pidetään lukiossa, jossa hän opettaa. Tänä aamuna Cecilia ei kuitenkaan oikein ehtinyt huolehtia itsestään, minkä vuoksi hänen täytyi mennä ensimmäistä kertaa vessaan. Kaikki hänen ripsivärinsä on levinnyt, kondensaatiosta, onneksi hän pyyhkii ylimääräisen pois kosteuspyyhkeillä. Sitten kuivien kanssa hän alkaa puhaltaa nenään, ja köyhä puhaltaa, että viereisten hyttien opettajatkin pitävät hauskaa. Sataa kommentteja, kuten: "Tiedätkö Cecilia, minulla on ruohonleikkuri, jolla leikkaan viidakon ympäri taloa ja se pitää täsmälleen samoja ääniä." Hyvät opettajat, osoita empatiaa ja lakkaa nauramasta Cecilian ongelmalle, että se ei ole vitsi mikrobien kanssa, jotka kiertävät, joissa niitä esiintyy jatkuvasti, kuin sieniä jälkeen, minulla on sellainen vaikutelma, että maailmanloppu on tulossa, mutta tämä on todellisuutta, olen ekologinen epätasapaino, saastuminen ja bakteerit ilmestyivät. Ja ilmaston lämpeneminen auttaa heitä menestymään... Joka tapauksessa...Cecilia panee yhtä paljon intohimoa nenänsä puhaltamiseen kuin mihinkään muuhun, hän ei auttanut minua joidenkin kirjojen kanssa, joita tarvitsin 10 000 vuotta sitten? Tietysti kyllä, mutta haluan sanoa, että hänen kotonaan ei edes näe seinien väriä, kipsiä tai jos hänellä on maalauksia, niin että hänellä on kirjoja kattokruunuun asti. Ja tältä näyttää melkein kaikki asunnon huoneet. Ymmärsin melko nopeasti, että hän on intohimoinen siihen, mitä hän tekee, ja hän on hyvin tehty hänelle. On vaikea löytää intohimoa mistään, mistään, mielestäni missään ei ole järkeä tai ehkä minun täytyy jatkaa etsimistä, kunnes löydän sen.

Palatakseni tarinaamme, Cecilia puhaltaa nenään, heittää pois kudoksen täytettyäsi sen eritteillä ja verihyytymillä, vetää vettä. Valitettavasti pehmopaperin mukana meni viemäriin ja se tyylikäs, moderni kello, jonka hän oli saanut ystävältä syntymäpäivälahjaksi syyskuussa. Se lipsahti pois hänen ranteestaan, koska tarpeettomassa kiireessään (joka tapauksessa hän pääsi sinne ensin) hän ei painanut tarpeeksi lujasti otetta. Vähän kontekstin antamiseksi kellossa on lämmönkestävä rannekoru, joka kestää hyvin vettä, laatikossa ainakin luki "500 ATM:n vedenpitävyys". Japanilaiset valmistajat eivät valehdelleet Cecilian käyttämän tuotteen laadusta, Casio G-Shock -kello, hieman liian iso naisen käteen, musta, pyöreä kellotaulu, jossa tunnit näkyvät sinisillä arabialaisilla numeroilla. Se vastustaa, se on ehjä vielä tänäkin päivänä, vain, että viemärin kautta se kulki eri reittiä ja valui yli Sucevan veteen sen sijaan, että se olisi mukana kaikkialla. Cecilia panikoi, laittaa mainoksen sanomalehteen, laittaa ympäri kaupunkia julisteita kellon kuvilla ja lupaa palkkion sen löytämisestä.

Kuukauden kuluttua etsinnöistä hänelle kerrotaan, että se on löydetty ja tulla hakemaan se. Hän saapuu toimistoon ja puhuu tiskillä olevan naisen kanssa, joka antaa hänelle kellon. Cecilia ei oikein tiedä miten reagoida, se on hänen kellonsa, mutta silti se on kuin kadonnut. Kauanko se on ollut vedessä missä kaikkea on roiskunut, se on sotilaavihreän värin, hän yrittää poistaa sen kotona joko pinseteillä tai kynsiviilalla tai pesuaineella tai millä tahansa muulla puhdistusaineella hän voi löytää. Vakavasti, se ei edes näytä kellolta, josta hän piti aluksi niin paljon...

Mai mult...

Cel mai bun serviciu de catering

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍
#Interesant  Autor: Ndndb Nenss
Acest site folosește cookies. Navigând în continuare, vă exprimați acordul asupra folosirii cookies. Politica privind cookies.