Copilăria mea
S-ascude soarele sub nori ,
Mie , dor , mie dor ,şi iar mie dor.
Mie dor de locu-ndeam crescut ,
Mie dor de anii ce-au trecut .
Vreau să m-ăntorc din lume acasă ..
La casa mea cea părintească ,
Acolo unde m-am născut,
Unde primii pași i-am făcut .
Mi-aduc aminte deseori
Cum stăteam eu pe cumptor ,
Cum mâncam pâine deacasă ...
Cea mai bună , şi gustoasă.
Pâinea mamei fermecată
Pe care o aşteptam
Cu nerăbdare
De fiecare dată.
Mi-am petrecut copilăria
Ş-acuma mă ia nostalgia.
Când zburdam şi eu pe câmpuri,
Strângeam flori cu toți dearândul.
Tot aş da ca să mă- întorc ,
Dar nu pot , deloc nu pot
Sunt matur în lumea mare,
Nimic nu-mi este alinare.
Dar tot când îmi amintesc
Încep mereu să zâmbesc .
Cât de dulce şi frumoasă ,
Era copilăria mea de- acasă .
Category: About parental home
All author's poems: Nastea Sculiac
Date of posting: 20 июля 2023
Added in favorites: 2
Comments: 1
Views: 802
Comments
Poems in the same category
Ce locuri dragi!...
Ce locuri dragi, ce amintiri
Mã copleşirã iarã,
Cu-ai lor sãlbatici trandafiri
Şi cu-a lor primãvarã!
Cu oameni buni şi prietenoşi,
Sfidând prejudecata,
Cã şi vecinii de la Groşi
Îl salutau pe tata.
Cu fraţi, surori şi prieteni buni
Ce-mi alungau tristeţea,
Cu meri tomnatici şi cu pruni
De toatã frumuseţea!
Cu zile lungi, cu nopţi de vis
Când se-ncingea vãiuga,
Când ceru-ntreg era deschis
Sã ne primeascã ruga!
Cu grâu şi lapte, din belşug,
Cu var ascuns în apã,
Pe care, boul prins în jug,
Nu poate sã-l priceapã.
Cu nesfârşitele plimbãri
Cu jocul nostru, MOARA,
Şi cu peniţe-n cãlimãri,
La lumânare, seara.
Cu ghiocei vioi, în crâng
Cu somnu-ascuns în gene,
Cu ochi bãtrâni, care mai plâng
Azi, dup-atâta vreme!
Cu vântul ce fãcea prãpãd,
Cu planuri ne-mplinite,
Cu-acelaşi drum, pe care vãd
Acelaşi cârd de vite.
Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,
Copiii de-altãdatã;
Cu cânt de mierlã, în zãvoi,
Cu cretã coloratã.
Cu dascãli şi cu diriginţi
Cu-a lor cãrare oablã,
Când nu eram copii cuminţi,
Ne şi scoteau la tablã...
☆
Prin norii vremii, diafani,
Le vãd acum, pe toate,
Cu peste patruzeci de ani
Dacã privesc în spate.
Prezentul vrea, cu orice preţ
Ca sã te pierzi cu firea!
Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,
Rãmâne amintirea...
Nu da tu clipa ta de-acum
Pe zece, ce-au sã vinã!
Şi nici al fericirii drum
Pe-o traistã de fãinã!
De timpul tãu, neapãrat
Te-agaţã şi profitã!
Cãci viaţa care ni s-a dat,
Se meritã trãitã!...
Nicăieri nu-i ca acasă!
Azi am trecut pe la părinți,
Că n-am fost de-atâta timp,
Mereu pe ei îi găsim frânți,
De munca grea din câmp
Ajung la poartă, câinele latră,
Străini ne simte, nu ne mai știe,
Mă sui pe gard, arunc o piatră,
Degeaba, nimeni nu văd să vie
Împing și mă strecor în curte,
În scârtâit uràt de balamale,
Simt miros plăcut de turte,
Și-aud un zăngănit de oale
De după ușă se ivește mama,
Având drept sprijin un baston,
Cu mare grijă, își pune năframa,
Iar peste umeri poartă palton
În spate-ncovoiat apare tata,
Pe cap purtând căciulă neagră,
La câine face-un semn să tacă,
Și înspre noi încep să meargă
Înaintăm spre ei cu pas vioi,
Simțind cum dorul ne împinge,
Mâna le-o sărutăm la amândoi,
În timp ce ochiul nostru plânge
Pe banca dinaintea casei stăm,
Sub via care-ncepe să rodească,
Și multe amintiri mai depănăm,
Rugându-ne ca ei să mai trăiască
Când vorbele de duh s-au terminat,
Ne ridicăm pentru-a-intra în casă,
Unde-s bucate multe de gustat,
Și un vin roșu într-un ulcior pe masă
E bucurie multă în casa de la deal,
Când ne-adunăm să stăm la masă,
Și cât de bine e în satul tău natal,
Când ai părinți, ce te doresc acasă
Șederea noastră nu e prea lungă,
Și-n liniște ne spunem noapte bună,
Simțind cum mama vrea să plângă,
O-mbrățișăm și ne rugăm ca Domnul..
să o mai tină
Dor de mamă
De Sfânta Vineri ai plecat
La Dumnezeu,iubită Mamă,
Și-n suflet de copil tu ai lăsat
Un gol imens,durere,teamă.
De 7 luni un dor nebun m-apasă
Privind la pozele cu noi,
Sufletul doare, văd pustiu acasă
Și lacrimile-mi curg șuvoi.
Cu amintirea ta rămasă-n gând
Căi grele voi străbate cutezând
Și lipsa ta povară o să-mi fie
În astă viață și pe veșnicie .
Dragoș
Graiul amintirilor
(Experienţele, locurile şi personajele prezentate, sunt specifice timpurilor trãite de autor).
Mi-aduc aminte de ai mei
Bãtrâni de altãdatã...
De vremea când mergeam cu ei
Sã strângem snopii de tulei
Şi când bunicul îmi era
Mai mult decât un tatã.
Cum scârţâia uşa-n ţâţâni,
Sã intre bunu-n tindã!
Vãd coasa ce-o ţinea în mâini,
Simt apa rece din fântâni;
Şi n-are cum!... Da, n-are cum,
Un dor sã nu mă prindã!
Mã vãd din nou, parcã-n ocol
Umplând borcane goale
Şi cu nisip, şi cu nãmol
Ieşind afarã-n capul gol,
Pe când fierbea, la foc domol,
Ciolanul, pe sarmale.
Mi-aduc aminte ca acum
Şi lacrimi curg şiroaie...
Cum se-nãlţa din coşuri, fum,
Şi cum sãream, cum sã vã spun...
În balta tulbure din drum
Dupã o zi de ploaie.
Mi-e dor de turmele de miei,
De holdele arate;
De primãveri, de ghiocei,
De grauri, ce-aduceau cu ei
Vreun cântec sau vreun obicei,
Din ţãri îndepãrtate.
Şi cum sã nu îţi aminteşti
Ieşirile-n naturã,
De liniştea din Dobârleşti,
De verile scãldate-n foc,
De soare, de cãldurã...
De vechiul ceai din flori de soc,
De vreun drumeţ, care-avea loc
La noi în bãtãturã?
De mama, care ne-aştepta
Cu turte, în cãmarã,
De ciorba care clocotea
Sub jarul "foc şi parã",
De rândunica ce ţipa,
Din zori şi pânã-n searã!...
Ah, Doamne, caldã mai era
Cãsuţa de la ţarã!
De toamna, ce punea-n cântar
Veşmintele, ca plumbul;
De prima zi a lui Gustar
Când bunu', mare gospodar,
Îşi pregãtea un pãlimar
Sã suie-n pod porumbul.
De-atâtea ori am strãbãtut
Cãrãrile Poienii!
Când vântul trist, trecea tãcut
Mişcându-mi oalele de lut...
Şi-atâtea toamne au trecut
De-atunci, prin sita vremii!
De iernile care, venind,
Pãreau cã nu mai pleacã;
De când strângeam trifoiu-n Grind,
De vechi rugini, care se prind
De piatra coasei, care stã
De astã-varã-n teacã...
Dar, în sfârşit, plecau tiptil
Şi fãrã sã-mi dau seama;
Iar eu fugeam, fiind copil
Şi aprindeam câte-un fitil,
Dorind sã vinã-ntâi april,
S-o pãcãlesc pe mama...
Aşa fusese pe la noi,
Cu multã vreme-n urmã.
Dar, parcã totul s-a schimbat:
Plecat-au oamenii din sat,
De-ogoare nu le-a mai pãsat,
Nici câinilor, de turmã.
Deplâng, după atâţia ani,
Acele scumpe clipe!...
Mã tem cã vor rãmâne-orfani
Mai-tinerii contemporani,
Având şi case, având şi bani,
Statut de "tipi" şi "tipe":
Din vremurile de demult,
Nu fac icoane şi nici cult
Dar ştiu cã n-or mai vrea nicicând,
Nicicând sã se-nfiripe!...
Acasă, la Chișinău
Chișinăul meu, oraș al dorului,
Te port în piept, cu pași ușori și tăcuți,
Sub cerul tău, mă pierd în amintiri,
Pe străzile tale, timpul e mai blând.
Te-am văzut în fiecare dimineață,
Cu colțuri vechi, ce spun povești,
Fiecare piatră ascunde o taină,
Iar fiecare vânt îți adie speranțe.
Bulevardul Ștefan, te-am simțit mereu aproape,
Cu arbori bătrâni, ce țin la umbra lor
Mă ascund în tine, îți cunosc mirosul,
Al toamnei, al primăverii, al zăpezii, al dorului.
Chișinăul meu, cu suflet de pământ,
Îți simt bătaia în fiecare colț,
În piețele tale, în parcuri și cafenele,
Sub luminile serii, unde visele se topesc.
Pe malul Bâcului, unduirea apei
Îmi aduce liniște, îmi dă răgaz,
Și-n fiecare clădire veche,
Se ascund povești de altă viață, alte vremuri.
Chiar și în fața zilelor gri,
Tu rămâi orașul meu iubit,
Împărtășind cu mine fiecare clipă,
Chişinău, orașul meu, în inima ta mă regăsesc.
Rugăciuni de seară
Bunico, mai vreau să te îmbrățișez
Măcar o dată până voi mai crește.
Zâmbetul tău radiant pe fața ta,
Vorbele blânde nu se găsesc nicăieri.
Doar goluri șterse în amintiri,
Oare să mai aud cântecul de leagăn
Și poveștile nespuse noapte de noapte,
Lucrurile spuse în pilde înțelepte?
Oare cât te mai poți juca?
Oare cât vei merge cu mine departe?
Oare cât mă vei mai mângâia?
Oare câte rugi îmi vei spune?
Singuri rămânem amândoi,
Seara, bucate noi pregătim.
Gusturi străvechi mai înfloresc,
Încă o dată au mai spus rugile din lacrimi.
În brațele tale mă simt acasă,
Chiar dacă departe de casa părintească.
Mai vorbesc un grai de limbă strămoșească,
Lumea se tot schimbă, dar ochii rămân cu timpul.
Să mă vadă sus, printre munți,
Iarăși murmură cuvintele de tristețe.
Lacrimi de apă lină lasă veselia,
M-ai văzut mai mult crescând.
Iar eu, acum, cu gând la stele,
Oare stai tu bine printre ele?
Oare mai zâmbești ca altă dată?
Oare te mai joci cu copiii stelelor ca înainte?
Și spune căldura sufletului rece
Că totuși bine în freamătul sinelui.
Mergi cu sfială ca râu schimbător de timp,
Pene ce îți scriu pașii ca de înger păzitor.
Și n-am uitat povestea celor 12 neclintiți,
O port ca o taină în minte.
Rezidă amintirile casei strămoșești,
Iacă, eu și-acu’ mai aștept un glas.
Uite că nu are cine să mă strige,
Nu are nimeni să mă mai dojenească.
Mi-ai lăsat comori neuitate,
Și acum citesc scrisorile cu sfială.
Ce locuri dragi!...
Ce locuri dragi, ce amintiri
Mã copleşirã iarã,
Cu-ai lor sãlbatici trandafiri
Şi cu-a lor primãvarã!
Cu oameni buni şi prietenoşi,
Sfidând prejudecata,
Cã şi vecinii de la Groşi
Îl salutau pe tata.
Cu fraţi, surori şi prieteni buni
Ce-mi alungau tristeţea,
Cu meri tomnatici şi cu pruni
De toatã frumuseţea!
Cu zile lungi, cu nopţi de vis
Când se-ncingea vãiuga,
Când ceru-ntreg era deschis
Sã ne primeascã ruga!
Cu grâu şi lapte, din belşug,
Cu var ascuns în apã,
Pe care, boul prins în jug,
Nu poate sã-l priceapã.
Cu nesfârşitele plimbãri
Cu jocul nostru, MOARA,
Şi cu peniţe-n cãlimãri,
La lumânare, seara.
Cu ghiocei vioi, în crâng
Cu somnu-ascuns în gene,
Cu ochi bãtrâni, care mai plâng
Azi, dup-atâta vreme!
Cu vântul ce fãcea prãpãd,
Cu planuri ne-mplinite,
Cu-acelaşi drum, pe care vãd
Acelaşi cârd de vite.
Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,
Copiii de-altãdatã;
Cu cânt de mierlã, în zãvoi,
Cu cretã coloratã.
Cu dascãli şi cu diriginţi
Cu-a lor cãrare oablã,
Când nu eram copii cuminţi,
Ne şi scoteau la tablã...
☆
Prin norii vremii, diafani,
Le vãd acum, pe toate,
Cu peste patruzeci de ani
Dacã privesc în spate.
Prezentul vrea, cu orice preţ
Ca sã te pierzi cu firea!
Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,
Rãmâne amintirea...
Nu da tu clipa ta de-acum
Pe zece, ce-au sã vinã!
Şi nici al fericirii drum
Pe-o traistã de fãinã!
De timpul tãu, neapãrat
Te-agaţã şi profitã!
Cãci viaţa care ni s-a dat,
Se meritã trãitã!...
Nicăieri nu-i ca acasă!
Azi am trecut pe la părinți,
Că n-am fost de-atâta timp,
Mereu pe ei îi găsim frânți,
De munca grea din câmp
Ajung la poartă, câinele latră,
Străini ne simte, nu ne mai știe,
Mă sui pe gard, arunc o piatră,
Degeaba, nimeni nu văd să vie
Împing și mă strecor în curte,
În scârtâit uràt de balamale,
Simt miros plăcut de turte,
Și-aud un zăngănit de oale
De după ușă se ivește mama,
Având drept sprijin un baston,
Cu mare grijă, își pune năframa,
Iar peste umeri poartă palton
În spate-ncovoiat apare tata,
Pe cap purtând căciulă neagră,
La câine face-un semn să tacă,
Și înspre noi încep să meargă
Înaintăm spre ei cu pas vioi,
Simțind cum dorul ne împinge,
Mâna le-o sărutăm la amândoi,
În timp ce ochiul nostru plânge
Pe banca dinaintea casei stăm,
Sub via care-ncepe să rodească,
Și multe amintiri mai depănăm,
Rugându-ne ca ei să mai trăiască
Când vorbele de duh s-au terminat,
Ne ridicăm pentru-a-intra în casă,
Unde-s bucate multe de gustat,
Și un vin roșu într-un ulcior pe masă
E bucurie multă în casa de la deal,
Când ne-adunăm să stăm la masă,
Și cât de bine e în satul tău natal,
Când ai părinți, ce te doresc acasă
Șederea noastră nu e prea lungă,
Și-n liniște ne spunem noapte bună,
Simțind cum mama vrea să plângă,
O-mbrățișăm și ne rugăm ca Domnul..
să o mai tină
Dor de mamă
De Sfânta Vineri ai plecat
La Dumnezeu,iubită Mamă,
Și-n suflet de copil tu ai lăsat
Un gol imens,durere,teamă.
De 7 luni un dor nebun m-apasă
Privind la pozele cu noi,
Sufletul doare, văd pustiu acasă
Și lacrimile-mi curg șuvoi.
Cu amintirea ta rămasă-n gând
Căi grele voi străbate cutezând
Și lipsa ta povară o să-mi fie
În astă viață și pe veșnicie .
Dragoș
Graiul amintirilor
(Experienţele, locurile şi personajele prezentate, sunt specifice timpurilor trãite de autor).
Mi-aduc aminte de ai mei
Bãtrâni de altãdatã...
De vremea când mergeam cu ei
Sã strângem snopii de tulei
Şi când bunicul îmi era
Mai mult decât un tatã.
Cum scârţâia uşa-n ţâţâni,
Sã intre bunu-n tindã!
Vãd coasa ce-o ţinea în mâini,
Simt apa rece din fântâni;
Şi n-are cum!... Da, n-are cum,
Un dor sã nu mă prindã!
Mã vãd din nou, parcã-n ocol
Umplând borcane goale
Şi cu nisip, şi cu nãmol
Ieşind afarã-n capul gol,
Pe când fierbea, la foc domol,
Ciolanul, pe sarmale.
Mi-aduc aminte ca acum
Şi lacrimi curg şiroaie...
Cum se-nãlţa din coşuri, fum,
Şi cum sãream, cum sã vã spun...
În balta tulbure din drum
Dupã o zi de ploaie.
Mi-e dor de turmele de miei,
De holdele arate;
De primãveri, de ghiocei,
De grauri, ce-aduceau cu ei
Vreun cântec sau vreun obicei,
Din ţãri îndepãrtate.
Şi cum sã nu îţi aminteşti
Ieşirile-n naturã,
De liniştea din Dobârleşti,
De verile scãldate-n foc,
De soare, de cãldurã...
De vechiul ceai din flori de soc,
De vreun drumeţ, care-avea loc
La noi în bãtãturã?
De mama, care ne-aştepta
Cu turte, în cãmarã,
De ciorba care clocotea
Sub jarul "foc şi parã",
De rândunica ce ţipa,
Din zori şi pânã-n searã!...
Ah, Doamne, caldã mai era
Cãsuţa de la ţarã!
De toamna, ce punea-n cântar
Veşmintele, ca plumbul;
De prima zi a lui Gustar
Când bunu', mare gospodar,
Îşi pregãtea un pãlimar
Sã suie-n pod porumbul.
De-atâtea ori am strãbãtut
Cãrãrile Poienii!
Când vântul trist, trecea tãcut
Mişcându-mi oalele de lut...
Şi-atâtea toamne au trecut
De-atunci, prin sita vremii!
De iernile care, venind,
Pãreau cã nu mai pleacã;
De când strângeam trifoiu-n Grind,
De vechi rugini, care se prind
De piatra coasei, care stã
De astã-varã-n teacã...
Dar, în sfârşit, plecau tiptil
Şi fãrã sã-mi dau seama;
Iar eu fugeam, fiind copil
Şi aprindeam câte-un fitil,
Dorind sã vinã-ntâi april,
S-o pãcãlesc pe mama...
Aşa fusese pe la noi,
Cu multã vreme-n urmã.
Dar, parcã totul s-a schimbat:
Plecat-au oamenii din sat,
De-ogoare nu le-a mai pãsat,
Nici câinilor, de turmã.
Deplâng, după atâţia ani,
Acele scumpe clipe!...
Mã tem cã vor rãmâne-orfani
Mai-tinerii contemporani,
Având şi case, având şi bani,
Statut de "tipi" şi "tipe":
Din vremurile de demult,
Nu fac icoane şi nici cult
Dar ştiu cã n-or mai vrea nicicând,
Nicicând sã se-nfiripe!...
Acasă, la Chișinău
Chișinăul meu, oraș al dorului,
Te port în piept, cu pași ușori și tăcuți,
Sub cerul tău, mă pierd în amintiri,
Pe străzile tale, timpul e mai blând.
Te-am văzut în fiecare dimineață,
Cu colțuri vechi, ce spun povești,
Fiecare piatră ascunde o taină,
Iar fiecare vânt îți adie speranțe.
Bulevardul Ștefan, te-am simțit mereu aproape,
Cu arbori bătrâni, ce țin la umbra lor
Mă ascund în tine, îți cunosc mirosul,
Al toamnei, al primăverii, al zăpezii, al dorului.
Chișinăul meu, cu suflet de pământ,
Îți simt bătaia în fiecare colț,
În piețele tale, în parcuri și cafenele,
Sub luminile serii, unde visele se topesc.
Pe malul Bâcului, unduirea apei
Îmi aduce liniște, îmi dă răgaz,
Și-n fiecare clădire veche,
Se ascund povești de altă viață, alte vremuri.
Chiar și în fața zilelor gri,
Tu rămâi orașul meu iubit,
Împărtășind cu mine fiecare clipă,
Chişinău, orașul meu, în inima ta mă regăsesc.
Rugăciuni de seară
Bunico, mai vreau să te îmbrățișez
Măcar o dată până voi mai crește.
Zâmbetul tău radiant pe fața ta,
Vorbele blânde nu se găsesc nicăieri.
Doar goluri șterse în amintiri,
Oare să mai aud cântecul de leagăn
Și poveștile nespuse noapte de noapte,
Lucrurile spuse în pilde înțelepte?
Oare cât te mai poți juca?
Oare cât vei merge cu mine departe?
Oare cât mă vei mai mângâia?
Oare câte rugi îmi vei spune?
Singuri rămânem amândoi,
Seara, bucate noi pregătim.
Gusturi străvechi mai înfloresc,
Încă o dată au mai spus rugile din lacrimi.
În brațele tale mă simt acasă,
Chiar dacă departe de casa părintească.
Mai vorbesc un grai de limbă strămoșească,
Lumea se tot schimbă, dar ochii rămân cu timpul.
Să mă vadă sus, printre munți,
Iarăși murmură cuvintele de tristețe.
Lacrimi de apă lină lasă veselia,
M-ai văzut mai mult crescând.
Iar eu, acum, cu gând la stele,
Oare stai tu bine printre ele?
Oare mai zâmbești ca altă dată?
Oare te mai joci cu copiii stelelor ca înainte?
Și spune căldura sufletului rece
Că totuși bine în freamătul sinelui.
Mergi cu sfială ca râu schimbător de timp,
Pene ce îți scriu pașii ca de înger păzitor.
Și n-am uitat povestea celor 12 neclintiți,
O port ca o taină în minte.
Rezidă amintirile casei strămoșești,
Iacă, eu și-acu’ mai aștept un glas.
Uite că nu are cine să mă strige,
Nu are nimeni să mă mai dojenească.
Mi-ai lăsat comori neuitate,
Și acum citesc scrisorile cu sfială.
Silvia Mihalachi