(!) Fata Morgana

Te iubesc prea mult,

Dar nu știu ce i iubirea, 

Cu obraji înlăcrimați,

Aștept dezamăgirea. 

Știu c o sa vina, o simt clar,

Acel gust dulce, dar amar.

Și o sa primesc ce meritam,

Ca n final de viata, sa regret tot ce n-am.

O lacrimă curge

Pe obrazul meu,

Sper ca curând 

Să te scot din sufletul meu.

Ai stat prea mult

Și m -ai rănit mereu,

Nu vreau să te mai am

Asupra sufletului meu.

Pleacă și nu te întoarce

Și ia amarul meu,

Ca să-ți aduci aminte 

Cum am suferit și eu.

Parfumul tău a rămas pe haina mea ,

Cu momente ce ne veselea .

Dar a rămas doar o amintire,

Și simțeam o împlinire.

Dar aceasta împlinire a dispărut  ,

Și a rămas doar în trecut .

Îți miroseam mereu parfumul ,

Iar acum mă apucă plânsul.

Poate nam fost ce îți doreai,

Dar nici nu plecai .

Langa mine 3 luni ai stat ,

Și pe acestea le-ai lăsat .

Mirosul tau poarta amintiri ,

Și cu acele priviri .

Poate era mai bine daca nu ne cunoașteam,

Și așa poate nici nu te mai iubeam .

În a vieții adiere,

Glasul tău rămâne-n loc,

Și privirea, cea din toc,

Veșnică plăsmuire.

În a vieții cărări,

Ai urmat un șir de stele,

Risipita-i fost în ele,

Iar eu cu ochii după zări.

În a vieții amintiri

Tu nu ai plecat,

Mă aștepți în cerdac,

Cu colaci și prăjituri.

În a vieții sentimente

Tu, bunica tuturor,

Coci veșnic la cuptor,

Inimile suferinde.

În a vieții rugăciune,

Vreau să fii din nou aici,

Noi nu mai suntem mici,

Dar să ne mai ții lipiți de tine.

Câteodată mi-e dor... mi-e dor de tine

Și aș risca să-ți dau un mesaj

Dar mă abțin căci știu bine...

Că m-ai uitat și nu am curaj.

Știu că nu ai face să-mi fie bine

Amintiri urâte doar s-ar răscoli

Și-mi închid dorul in suspine

Și-ncerc sa-nvăț din nou a zambi.

Mi-e dor să-ți mai văd privirea

Dar frâu îmi pune frica de ochii tăi reci

Și rămân în tăcere cu amintirea

Sperând ca intr-o zi să-mi treci.

Mi-e greu să port un dor ce nu răspunde

Un foc ce arde mocnit și mă consumă

Și las tăcerea-ți să mă pătrundă 

Rugându-mă intr-o zi să devin imună...

Îmi varsă cerul lacrimi ce-mi suspină neconteni la ureche, cu-n tact frenetic ce lovește în golul inimii mele

Stelele-mi plâng îndurerate în ecoul zgomotos al conștiinței mele

Ploia îmi stropește umbra ce eclipsa pământul meu arid 

O mulțime de vietăți, o mulțime de încercări de a mă înrevia

Universul voia să retrăiesc și să iubesc din nou

Dar în centrul universului meu există doar colosul cosmic, cel pentru care trăiesc și mă simt iubită

Că, cu ce folos să am o lume întreagă?

Să fiu înconjurată de toți și de toate când înec în sulfetul meu propriul haos ca să-mi reamintesc iar și iar că niciodată nu va mai fi la fel

Fără de pacea mea sufletească, care sub forma unei stele a părăsit pământul, lăsându-mi întreagă constelație incompletă

Când vorbesc cu tine la o glindă a mea,
nu mă văd pe mine, văd pe altcineva.

Văd aburi cu cioburi și sânge,
sunt alt eu, mai trist, care plânge.

Sfinți care stau întorși pe o cruce,
demoni aflați în palate de plumb.

Învăță-mă cum e să-ți fie iarăși bine,
am probleme metafizice, umbre ce zac în mine.

Când vorbesc cu tine la o glindă a mea,
nu mă văd pe mine, văd pe altcineva.

Văd aburi cu cioburi și sânge,
sunt alt eu, mai trist, care plânge.

Sfinți care stau întorși pe o cruce,
demoni aflați în palate de plumb.

Învăță-mă cum e să-ți fie iarăși bine,
am probleme metafizice, umbre ce zac în mine.

Când vorbesc cu tine la o glindă a mea,
nu mă văd pe mine, văd pe altcineva.

Văd aburi cu cioburi și sânge,
sunt alt eu, mai trist, care plânge.

Sfinți care stau întorși pe o cruce,
demoni aflați în palate de plumb.

Învăță-mă cum e să-ți fie iarăși bine,
am probleme metafizice, umbre ce zac în mine.