Dor de mamă

Crăciunul cel vechi - sărbătoare păgână

E ziua lui zeul cel neluminat !

În patria zisă, acuma: ,, română ,,

 ,, Feriți - vă de dobitoc sugrumat! ,,

Și Paștele - i dat la evrei în zi sfântă  (!)

Și altora de pe tărâmul iubit ;

Dar tot pe acolo minunea nesfântă

Îl tot amăgește pe cel necăit (!)

Iar anul cel nou :nu știmsigur când este

Doar de descifrăm într-un Vechi Testament,

Căci bestia ce fi -va, curând : o poveste

Schimbat-a din ,, vremi ,,  și porunci cu îndemn -

Veniți, batalioane române : acasă ...

Frunte-mi-ași spăla-o însumi
De povara unui dar
Unui dar ce-mi luminează
Sumbra-mi viață ca un far

Inima el mi-o învie
Oasele mi le-nspăimântă
Fără strop de mârșăvie
Toată viața mi-o-nveșmântă

Dar el doar în plină taină
Când mi-e drag și cel mai bine
Căile mi le îmbină
Cu miros de gelozie

Din extaz el mă coboară
Ca un venin mă torturează
Cu durere mă-nconjoară
Și-n final mă-ngenunchează

E neant, e adăpost
E și ură, e slăbire
E întregul nostru rost
Acest dar, numit, iubire

O gazda cu un zambet fals,

Un suflet rece si meschin,

Mi-au dost chiar tot,dar ce-ai ramas?

Un pahar apart si-un strop de vin...

Pasesti spre mine, îmi zambesti,

Si-ti porti intentia pe tava,

Stiam ca nu ma mai iubesti,

Si ca ai pus in vin otrava.

Of, ce tare dor mi-a fost de tine...

Deşi încercat-am să te uit,

De dorul tău sunt încă chinuit.

Ține-mă te rog de mâna bine,

Of, ce tare dor mi-a fost de tine…

Trecut-au anii rând pe rând,

Eu nu știam că vine ceasu,

Căci mă luptam ades mergând 

Spre insula durerii.

Acolo mângâie am aflat;

Iar durerea a trecut.

Dar fără să cârtesc 

Așteptat-am eu vreau leac.

Nicicum,

Așa dintr-odată a trecut;

Iar eu atunci m-am bucurat 

Și pe Domnu ' am lăudat.

Atunci atâta m-a-ntărit,

Iar El puterea Lui mi-a dat,

Ca să pot să fiu și eu la fel,

Când nimeni nu mă mângâia.

Doamne !

Dă-mi în noblețea ta

Puterea de-a mă mai schimba.

Chiar și acum în ceasul de pe urmă

Nu mă lăsa fără de turmă.

Adună-mă în grupul Tău sfințit,

Chiar dacă n-am făcut ceva deosebit.

Chiar dacă faptele spun împotriva mea,

Iertare-mi cer din suflet, plângând la Crucea Ta.

Știu că vor veni curând cei ce te-au răstignit

Și voi nega că te-am văzut și te-am iubit.

Tu nu mă pedepsi și nu-mi da vină,

Chiar dacă Tu m-ai prevenit la Cină.

Cu ajutorul tău și rugăciunea mea

Voi știi și crede în învierea Ta !

Ca-n clipa grea ce pt. mine va sosi,

Să pot striga : Isuse, nu mă părăsi !

®️

Casă părintească leagăn îngeresc

acolo doi ochi dragi duios privesc

Casă părintească ești magnet divin

unde nu aș fi, la tine revin.

Casă părintească suflet de dor plin

când ajung la tine genunchii îmi înclin

Doar pe pragul tău liniștea îmi găsesc

casă părintească, veșnic te iubesc.

Casă părintească tu ești vocea mamei care,

și acum o aud cum ne strigă la mâncare

Casă părintească cu geamuri spre drum

de acolo am pornit în viață  om bun.

Casă părintească, cuibușor de rai

inima ta bate după cânt de nai

Aici fost-am educat în spirit creștin

Casă părintească locul meu divin.

Prea repede ai trecut vreme

Și ani frumoși ,ai luat cu tine

Pe tâmple ai pus alb devreme

Și mult hazard pe prea mult bine.

Ai rupt hapsân din bucurie

Și încercând să nu lași urme

Ai izgonit în hău pe armonie

Lăsând ca vraja să se curme.

Îmi este dor și nu puțin

Să văd  cărarea spre bunica

Să dorm în podul cel cu fân

Nu noaptea ,totă ziulica.

Să zburd voios pe prispa de chirpici

Cu lingura de lemn să mănânc doară

În strachina de lut de crezi ,urzici

Tare frumos era să știi odinioară.

Făcea bunica mămăliga coaptă

Ceaunul sfârâia plăcut pe foc

Pe jar un bulz făcut ca roată

Îl tot sucea ,nu sta deloc.

Era totul făcut cu trudă

Dar dăruit din suflet doară

Acum am dor și îmi e ciudă

Că timpul anii îi măsoară.

Pe mijloc bete, albă ie și catrință

Oriunde cred astfel mergea

În trai decent ,multă credință

În vis îmi ești, bunica mea.

Un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã,

O umbrã, ce se-ascunde în unghere,

Un strop de greu, o clipã de plãcere

Şi-o fericire, care se destramã,

Fãrã a şti nici când, nici cum anume.

Întreagã existenţa ta sub soare,

E-aşa, precum un vis la deşteptare:

Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume!

                            ☆

E-un abur, omul! Şi dispare-ndatã:

Rãmân în urmã-i, casa şi maşina,

De care, se-ngrijeşte ba vecina,

Ba câte-o rudã mai apropiatã.

Câte mistere-mi trec pe dinainte!...

Ah, de-ar trãi bunicul meu sau buna,

Sã-i mai întreb, cu mintea mea de-acuma,

Ce altãdatã nu-mi trecea prin minte!

Rãmân taine adânci, nedezlegate,

Ce n-or putea în veci sã le dezlege

Nici cei ce-i dor ideile betege,

Nici cei ce stau cu mâinile la spate!

Un gol lãsarã-n casã, la plecare

Da-n suflet este golul şi mai mare,

Când vreunul dintre cei iubiţi, dispare,

Şi nu mai iese la numãrãtoare.

Nu mai gãsesc pe nimeni, stând pe treaptã,

Şi nici borcane pline, în cãmarã,

Şopronul vechi, e-nchis pe dinafarã;

Şi nici la garã, nimeni nu m-aşteaptã...

Un bun vecin îmi pune stâlpi la vie,

De casã, se-ngrijeşte o mãtuşã;

Bastonul stã afarã, lângã uşã...

Semn cã-n curând, rãmâne iar pustie.

                             ☆

Fãrã a şti nici când, nici cum anume,

Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume.

Întreagã existenţa ta sub soare,

E-aşa, precum un vis la deşteptare:

O fericire, care se destramã,

Un strop de greu, o clipã de plãcere,

O umbrã ce se-ascunde în unghere

Şi-un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã!...

Aruncă-ți frate ochii peste Prut

Nu blstema că plânsul nostru-i mut,

Și lacrima de pe obraz ne doare

Speranța de unire iarăși moare.

Gând hain m-a tot înstrăinat ,

Dar graiul meu frumos de acasă 

Îl mai păstrez și acum în slovă arsă,

Și-n stema țării cea frumoasă.

În vechi hrisov poate vedea oricine

Că suntem frați măi dragă vecine.

Aruncă-ți frate ochii peste Prut

Te îmbrățișez și te sărut.

Bunico, mai vreau să te îmbrățișez

Măcar o dată până voi mai crește.

Zâmbetul tău radiant pe fața ta,

Vorbele blânde nu se găsesc nicăieri.

Doar goluri șterse în amintiri,

Oare să mai aud cântecul de leagăn

Și poveștile nespuse noapte de noapte,

Lucrurile spuse în pilde înțelepte?

Oare cât te mai poți juca?

Oare cât vei merge cu mine departe?

Oare cât mă vei mai mângâia?

Oare câte rugi îmi vei spune?

Singuri rămânem amândoi,

Seara, bucate noi pregătim.

Gusturi străvechi mai înfloresc,

Încă o dată au mai spus rugile din lacrimi.

În brațele tale mă simt acasă,

Chiar dacă departe de casa părintească.

Mai vorbesc un grai de limbă strămoșească,

Lumea se tot schimbă, dar ochii rămân cu timpul.

Să mă vadă sus, printre munți,

Iarăși murmură cuvintele de tristețe.

Lacrimi de apă lină lasă veselia,

M-ai văzut mai mult crescând.

Iar eu, acum, cu gând la stele,

Oare stai tu bine printre ele?

Oare mai zâmbești ca altă dată?

Oare te mai joci cu copiii stelelor ca înainte?

Și spune căldura sufletului rece

Că totuși bine în freamătul sinelui.

Mergi cu sfială ca râu schimbător de timp,

Pene ce îți scriu pașii ca de înger păzitor.

Și n-am uitat povestea celor 12 neclintiți,

O port ca o taină în minte.

Rezidă amintirile casei strămoșești,

Iacă, eu și-acu’ mai aștept un glas.

Uite că nu are cine să mă strige,

Nu are nimeni să mă mai dojenească.

Mi-ai lăsat comori neuitate,

Și acum citesc scrisorile cu sfială.

Iubeam mereu poveşti cu zmei şi zâne
când noaptea sta cu seara să se-ngâne,
citeam din cărţi ce n-au în lume seamăn,
doream un Făt-Frumos să-mi fie geamăn.

În zile prinse-n ierni de farmec pline
torcea pe coşuri fumul, cerul să-l aline,
flăcăi şi fete se băteau în glume,
vorbeau de câte-n stele şi în lume.

Priviri zburau ce-n suflet sta povară,
iubiri năşteau crescând spre primăvară,
în vrajă mâini de mijloc se-mpresoară
când buze se prindeau întâia oară.

Sfătoşi săteni, în crez de carte sfântă,
purtau din moşi doar datini ce încântă,
călcau pământu-n răsărit de soare
culcând pe-o parte brazde în sudoare.

În holde-au pus credinţă şi iubire,
trăiri de suflet din străbuni menire,
să prindă satu-n brâu de avuţie,
un loc de fală omului să-i fie.

Lucram şi noi cuprinşi de multă zoală,
treziţi din somnul dulce de la şcoală,
din deal şi până-n câmp la arătură
nu sta  în loc nici frunza-n bătătură.

Copii eram, lăstari de viţă vie
prin locul care multor ne-a fost glie,
ades cuprinşi de-un dor de altă zare
purtam în noi a satului chemare.

Mă plâng cărări ce am pierdut în viaţă,
nici gânduri noi sau vechi nu mă răsfaţă,
să-mi poarte satul dorul mai cutează,
acum, când toamna vieţii mă veghează.