Dor de mamă

Decizii si directii, momente si proiectii...

credinta, introspectii, ramane doar samanata de credinta...,

sau uitare, alegerea i schimbare sau poate doar o alta nepasare

si nu stii ce e n sensul nevazut, ascuns in eu l tau cel absolut 

divin ? profan? nu mai conteaza, sunt rime simple pline de emfaza,

sau tipat simplu, doar de om ranit, cuvintele l nu s de ajuns,

credinta, visul doar au suferit, speranta? doar un mit ranit,

pictat pe ziduri de palat si apreciat doar de profani,

dispusi sa dea un sac de bani in neant...nebanuiti c ar crede in ceva.

...sau chiar de ar spera ceva, se- asterne dogma , non concept...

dar acceptat de toti, sperat, in noapte, final?
prozaic
o ciorba de legume ce in centru, doar se descompune...
sa fim seriosi, nu i epicentru de emotii,

ce i drept un pic tardiv,,,descompunere fara motiv . ciorba nu crede n ea\
doar eu credeam
ca ea zambea
si ma gandesc la ea, si sper in ea, si cred in ea,,, si....

Mi am făcut un dus cald,

Dar tot rece sunt.

Inima mi e goala 

Și sufletul plăpând.

Nimic nu mai simt 

Totul e gol,

Ma n velesc bine 

Și ma pun la somn.

Dar e greu, e greu s adorm

Când toate amintirile 

Ies la iveala,

Eu plang și ma sufoc

În amintirea goala.

Îmi aduc aminte cum ma priveai,

Cat de frumos te purtai.

Nu cred ca se poate

Sa mai iubesc pe cineva

Cum te iubesc pe tine.

Veșnic în sufletul și mintea mea,

Căci nu te pot uita,

Sper sa nu te pierd

Căci lumea n treaga v a dispărea.

Ma faci sa zâmbesc

Chiar de nu te străduiești.

Când te vad,

Sufletul îmi canta.

Inima mi se umple.

Mi se umple de fericire,

Când ești lângă mine.

Când îți simt mirosul cald

Și ochii sclipitori,

Ma reincarc cu magia lor.

Dar din păcate,

Totul e doar o amintire

Blocata între

Chin și iubire..

Și îmi doresc mult să mă întorc 

În lumea aceea cu mult noroc

Unde seara ne adunam

Și până dimineața nu plecam

Eram copii, dar am crescut

Copilărie frumoasă am avut

Ne jucam noapte și zi

Printre copaci și râsete vii

Nu știam de telefoane

Doar de jocuri cu banane

Noi râdeam chiar din orice 

Și erau chiar râsete 

Îmi aduc și acum aminte

Pe vremea când eram cuminte

Ma jucam mult pe afară 

Și acum sunt prins într-o povară

Dacă timpul s-ar întoarce 

Aș iubi ce am și aș tace

Căci mulți sunt care nu au

Și visează la ce dau

Această poezie este dedicată copilăriei celor de prin 2015

Parcă simt un discomfort, 

Fără să depun efort,

Prima dată m-am speriat,

Căci cumva m-am degradat.

Dar apoi veni din suflet,

Și-o durere ca un urlet,

Mă ghidă spre-a mea crevasă,

Posterioara prețioasă.

Se făcu din chin cadou,

Și primi-i un bibelou.

Dar avea puteri ascunse,

Transparent, dar tot impunse.

De te-ai uita fix în sticlă,

Și îl sui frumos pe plită;

Poti sa-i pui o intrebare

Dintr-un subiect oarecare.

Că obiectul misterios,

Întrebat scopul din dos:

"Ieri doar ce m-ai invocat,

Doar în fund ești constipat?!

Sincer nu m-am așteptat,

Ieri cazat, azi evacuat."

Când creionul s-a stricat nu poate fi reparat?

Trebuie aruncat?

întreabă asta pe mămica,

ea știe că creionul nu are nimica ,

nu trebuie aruncat și poate fi reparat,

cu o mică ascuțitoare și puțină răbdare

creionul poate fi ca nou

și nu i-ai făcut nici un rău.

Panait Mirela

Roz culoarea fericirii,
Este clar si a iubirii,

Cu totii o privim mereu,
este ca si un fel de zeu,

Rozu' este expresiv,

Ca si cum ai fii in vis.

   Doamne,le mulțumesc părinți   

    De prilejul sacrificilor 

     Cu care m-au acoperit   

      Dedesubtul acoperișului învechit 

   
      Oricât de mult îi necăjesc    
   
       Și cat de mult îi stânjenesc 

       Oferă-le lor o speranță

      De-ai izbăvi de-a mea greață 

      
       Căci reprezintă o comoară 

       Pe care o disprețuiam odinioară 

        Ce rareori mai sclipea

        Când încontinuu se ruginea 

       
        Că totul la-ndemână    
       
      S-a asigurat din a lor mâna 

      Când întotdeauna m-au răsfățat    
     
        Cu o intensă dragoste de neimaginat 

          Iar eu acum îi îmbolnăvesc 

          Cu gândurile ce înnebunesc 

          Din adâncul sufletului meu înnegrit 

          Care reflectă o primejdie de neînchipuit 
      
      

Parc-o vad si acum,
Intr-o negura a timpului,

Cum era, casa noastra de la tara.

Casuta noastra e ca o floare,
Straluceste mandra-n soare,
Iar la geamuri dansau grabite,
Flori si ganduri inflorite.

Mai ții tu minte, sat bătrân,

Când fierbea laptele-n căldări,

Când râdeau pruncii pe la fân

Și miroseau a flori și mări?

Când clopotele-n zori băteau

Și-n curți mirosea-a pâine coaptă,

Când păsări albe se-ntorceau

Și ulița era netoaptă?

Când joia stăteau la răscruci

Bătrânii-n straie de lumină,

Vorbind de morți, de vremi mai dulci,

Cu ochii plini de rădăcină?

Acum doar vântul mai șoptește

Prin case stinse, fără fum,

Doar ploaia ușilor jelește

Și scârțâie-ntristat pe drum.

În prag, bunica nu mai iese,

Nici tata nu mai sapă-n vie...

Doar luna peste văi culese

Mai poartă visul dintr-o mie.

Și-mi pare că aud în noapte

Un bucium stins, un pas uitat...

Dar nimeni nu mai vine-n șoapte—

S-a dus și ultimul băiat.

La aceeași masă ne întoarcem

Pășind mereu același prag,

Ce duce-n casa părintească

Unde, așteptându-ne cu drag,

Când revenim din lumea mare

În casa-n care am crescut,

Ne-așteaptă mama zâmbitoare,

Cu dor de anii ce-au trecut.

Viața, ne desparte într-o clipă,

Cu voința de-a pleca,

Dar casa părintească nu se vinde,

Și nici nu o mai poți uita.

Nu poți uita al mamei zâmbet dulce

Și pâinea caldă a bunicii…

Mi-e dor, mi-e dor de casa mea.

Acasă totul pare altfel,

Aici, cu-adevărat simt că exist,

Mă simt iubită și aleasă,

Și ei sunt bucuroși c-am revenit.

Eu pot pleca în depărtare,

Și pot călători mereu,

Dar inima și sufletul mă doare,

Când mă-așteaptă acasă neamul meu.

Mă bucur c-am ajuns aici,

Aici e viața mai frumoasă,

Alături de ai mei părinți,

Așa e, când mă-ntorc acasă.

Satul nu este doar loc,

ci o comunitate.

Aici, identitatea nu se declară,

ci se trăiește

în gesturi repetate cu fidelitate.

În pragul casei, țăranul gospodar

își începe ziua cu semnul crucii,

iar pământul, deschis de plug,

primește munca

ca pe o rugăciune tăcută.

Basmaua mamei adună

istoria unei familii,

transmisă fără discurs,

din privire în privire,

din mâini învățate să nu risipească.

La vatră, focul păstrează ordinea,

iar pâinea, frântă cu respect,

nu este doar hrană,

ci legământ

între om, pământ și Dumnezeu.

În sat, credința nu se explică,

ci se moștenește:

în sărbători, în post,

în numele rostite la pomelnice,

în tăcerea care știe când să se închine.

Aici, neamul nu se pierde,

pentru că fiecare brazdă

repetă o lecție veche:

identitatea se păstrează

prin rânduială, muncă și credință.

Cât timp mai arde focul în vatră,

cât timp pâinea se coace în tihnă

și plugul deschide glia cu credință,

satul rămâne

temelia nevăzută

a ființei noastre naționale și religioase. 

Vă rog să vă  așezaţi la masă
Sunteți oaspeți mei
Vă voi ospăta cu  vorbe de taină
Din cupa vieții fără grimasă.

Pe-o tipsie voi pune lumânări,
Băutură, mâncare
Și poate o cafea
Ospătați-vă,viața-i un drum
Neîntreruptă și grea goană
Printre liane și trădări
Pustiul îmi este veșnicul  olum.

Împărtășanie din vin să beţi,
Spargeți de mine  paharul
Dar nu ciocniţi, fără urare
Să nu aud azi, ,,la  muţi ani,,
Sunt pregătită de uitare
Aniversarea-i fără ani.

Și când ospățul v-a  săturat
Nu călcaţi pe firimituri,
Nu călcați!..Mă doare
Sunt resturile  răbdării,
Cuvinte spuse și nespuse
Din zile mărunțite-n  țăndări.
…………………………….
Plecaţi! E noapte,jungla-i mare
Călătoriți-vă în voi cu voi
Lăsați-mă printre liane
Capcane, capcane,capcane …
Aniversarea? O resemnare.