Dor de mamă

Cine nu riscă, nu câștigă — am riscat,

A treizecea oară în cazinoul ăsta.

Prefă-te, te rog, că nu m-ai remarcat,

La masa vecină, cu zarul în mână.

Corector și rimel, o dată pe săptămână,

Sperând să găsesc pe cineva

Să mă țină de mână.

Nu mă privi, nu mă striga pe nume,

Rușinea asta începe să mă sugrume.

Și dacă eu pot să mă prefac că nu te văd,

Cu zarul în palmă, salariul pe masă,

Te rog, dă-mi și mie aceeași șansă.

Lună nu-i și noaptea-i chioară,

Soare nu-i și ziua-i seară,

Pe zile veșnic-ntuneric

Două vieți. Sfârșit feeric.

Mare. Plajă. Vin-ș femei.

Și viața are tot ce vrei!

E zi de vară, iarba-i verde.

O singură viață. N-ai ce pierde!

Într-o zi senină cu apus,

De vechi fețe în viitor dus,

Petreceam viața de-un sihastru

Și nu știam. Pe cer albastru!

Atunci ambii priveam în zare.

Fericit așa că acu doare

Te i-au de mâina prima oară,

Lună nu-i și noaptea-i chioră.

În virtualitatea seninului

Trăind ispite pentru viitor,

Pierdut în dulceața măslinului

Uitase-m că EU pe MINE-s autor.

Scriam atunci străine poezii,

Uitând cu tot de ale sale hârtii

Și iată-s de unu singur afară.

Soare nu-i, și ziua-i seară.

Răsărit. E cald afară,

Citești balada-mi prima oară

Te copleșești. Îi miazăzi.

O recitești și iar revii.

Apus. Afară se răcește.

Nimenea balada-mi n-o citește.

E frig. Așa de stratosferic!

Pe zile veșnic-ntuneric.

Noapte. Iarna. Frig și ger.

Trag cald de-o speranță din cer...

Tăcerea are volum. Și-i tare!

Îngheț. Eu îngheț! Mă doare…

Nepăsarea are fața de Prometeu,

Ridicat în picioare-răsuflu greu.

Răsună un gând exoteric:

Două vieți. Sfârșit feeric.

Și scrisu-mi învie parcă din morți,

Balada cuprinde luminatele nopți, 

Nu am nevoie de soare, de luna,

Flacăra vieții lumina-mi asuma.

Hipernării sfârșit! Scris de condei!

Tind spre valori mai nalte,

Decât al mulțimii de fără de carte:

Mare. Plajă. Vin-ș femei.

Odreslele vieții de soare-n zi

Cresc, luminând întunecatul.

Lumea cu alți ochi începe a încălzi

Și crește-n zare întruchipatul.

Când ai vis și ești gata să arzi,

Când nu ai nici leacă timp palavrei,

Delpinești rândul de ifosarzi

Și viața are tot ce vrei!

Ființa, chear și virtuală, de sihastru

Naște-n mine lumini noi.

Cunoștințele ca cer albastru

Se văd cu greu de după nori.

Și-i soare tare-n miazăzi,

Și am lipit la loc destule șferde,

Și dacă-n iarnă țineam ca oi muri,

E zi de vară, iarba-i verde.

Cu cât mai mult iubim o fată,

Cu atât mai nițel îi plăcem ei.

Eu am iubit, nu doar odată

Și vorbele clasicului-s la temei,

Și ca-n vis aș repeta-o iarăși,

Dar un gând deja mă prea dizmierde:

Iubirea pură e de sine însăși

O singură viață. N-ai ce pierde!

O singură viață. N-ai ce pierde!

E zi de vară, iarba-i verde

Și viața are tot ce vrei!

Mare. Plajă. Vin-ș femei.

Două vieți. Sfârșit feeric.

Pe zile veșnic-ntuneric

Soare nu-i și ziua-i seară,

Lună nu-i și noaptea-i chioră.

Din același fum

de speranță

de care depindeam, firul

ce s-a rupt, pierzanie.

Cerul mi-e tată

iar Marea mi-e mamă-

până și necunoscutul mi-e cunoscut;

dar tu mi-ești marea de Abis întruchipat.

Coșmarul.

Iar cum rădăcina unei flori se ofilește

în pământu’ Străin-

așa și rădăcina mea

se stinge încetișor…

În abisul de măști.

De nu știam de Cutia Pandorei

de speranța fragilă;

Miracolele nu ar fi fost adevărate;

dar…Teroarea a sosit.

Neglijența firii omenești,

Indiferența ta, ucide

cu Aparențe parfumate

și esențe de Galben.

E vina mea, oare?

Să iubesc acest Dar, sau să îl urăsc?...

căci acum lumea e o tornadă

de Amintiri ce mă țin captiv

în ceea ce numesc eu: “Coșmar de vise lucide”.

De nu îți place sau n-ai vrea,

Conștiința nu te poate vedea, iar nici tu pe ea;

Nici de aproape, nici la o vorbă distanță.

Chiar de te-ai preface.

Rece, ca cimentul scărilor lungi.

ca Vântul vâjiind în ochi, urechi și minte

nu îți pot simți Căldura.

căci Fumul e mai cald decât Grija ta.

Ace de ceas oprite în amintirile disperate

De Iubire, Armonie

Iar tu n-ai ajuns la Timp;

Nici nu vei fi.

Adio.

Și tot ce îmi Doream

Era Iubirea ta necondiționată;

Dorință Eșuată a unui Copil

Ce ajunge la sejurul Bătrâneții.

Și stau și mă întreb…

Cine Ești?

Aidoma Ţie, Doamne!

Nici pe mine nu mă mai iubesc

copiii mei,

cu tot ce-am creat

pentru ei,

cu sângele ce-mi lăcrimează,

în carnea lor,

din oful meu, din ochii mei...

O, Doamne, iartă-mă!

Aidoma Ţie, Doamne!

Toate poverile,

le-am luat de pe umerii lor,

să meargă cu spatele drept,

cu privirea spre cer...

Aidoma Ţie,

numele îmi este luat în deșert,

pentru ei sunt cu o mie de coarne,

dar, pentru ei...

biciuiește-mă pe mine Doamne!

Aidoma Ţie, Doamne!

Nici pe mine nu mă mai iubesc

copiii mei,

şi atâtea răstigniri am suferit,

pentru ei,

doar pentru ei...

Nu mă mai iubesc Doamne,

copiii mei!

O, Doamne, iartă-i!

N-avem intelectuali

Dar avem generali

N-avem inteligenti

Dar avem repetenti  

N-avem destepti

Dar avem inepti

N-avem profesionisti

Dar avem securisti

N-avem cinstiti

Dar avem banditi

N-avemm luminati

Dar avem retardati

N-avem poligloti

Dar avem hoti

N-avem universitari

Dar avem bisnitari

N-avem onemie

Dar avem tiganie

N-avem cultura

Dar avem impostura

•Iubesc doi ochii

•Ce-mi spun de deochi 

•Mă mângâie noaptea târziu 

•Cu chipul gingașiu 

•În lume este doar una

•Ce-ți crede minciuna 

•Și îți spune într-una 

•Că semeni cu furtuna 

•Acum pornești și dincolo te liniștești 

•Pe lume este doar una 

•Ca mama nu-i niciuna

Lorena

De s-ar întoarce anii neîncetat,

Din adâncul uitatei vremi.

Să-mi fie iar pragul călcat,

Tu, copilărie să mă chemi.

Să aud păsări cântând la geam,

Iar casa plină de vorbe dese,

Să vină al meu neam,

Cu povețe multe-neînțelese.

Să vină cei plecați devreme,

Să uit că zboară acel ceas.

Care mă izbăvește de probleme.

Doamne, puțin timp a mai rămas..

Copil as vrea eu sa mai fiu

Sa nu am griji, sa nu mai stiu,

La mama, tata sa tot fiu.

Sa nu am griji, sa n-am nevoi

Sa fiu acolo langa voi.

Cu mic cu mare sa-nvatam

Ca viata noastra-i ca un pom.

Crestem mari si ne-nflorim

Dar nur stim de ce muncim!

La bunici in ograda timpul nu trece

Nici in odaia de sarbatoare,

si nici in suflet

Bunicii raman la fel … doar chipul le tradeaza

Anii care le rapesc puterile si… mintea,

La bunici in ograda toate au ramas la fel

Doar noi ne -am schimbat

Dar cuibarele sunt tot acolo

Si via si prunii si merii,

Si teica cu apa vie.

Doar noi ne am schimbat si nu ne mai plac

Ca altadat’…

La bunici in ograda e Raiul

Pe care-l pastram viu in suflet

Cat timp ei traiesc ….si dupa aceea!

La bunici in ograda sunt eu. Si atat!

Suntem vise
Scantei intr-o suflare de pamant
Senin imi curg prin minte
Imagini de pe cand
Suava mângâiere a mamei
Ma legana incet
Cu de glasul blând si cânt de nanã

Ma adormea de seara
Cand noaptea peste zi se asterne
Si incetul iar se simte
Parca aievea apar
Frâmpturi de timp,
Pe prispa casei parintesti
Cand mama usa-mi deschidea

Mirosul nãbusit de cozonac
Ca o mireasma ma cuprinde
De parca ieri era pe cand…
Copilarie te zburdam pe camp
Si dealuri de padure
Plimbatum prin tot satul
Si pe inserate
Mama acasa ma striga.
Cu plita incinsa
Si cocoacea ce scrâsnea
De focul prins in soba.
Pe geam primveam afara
Cum omatul iar imbraca
Satul cu a sa haina alba
Mirific peisaj de iarna
Copilaria tu mi-o tesi.

Te rog sa mi fie o vesnicie
Din suflet sa nu pleci.

Te văd ieşind adesea din cerdac

Pe prispa care dă înspre grădină;

Dar trandafirii roşii nu-ţi mai plac

Şi plângi mereu, fără a fi de vină...

Căci seri şi dimineţi s-au petrecut,

Atâtea... că nu poţi să le mai numeri!

Iar, vremuri grele... cât un car de lut,

Ţi-apasă fără milă ai tăi umeri.

Te dor picioare, mâini şi... trupul tot

Da-ncerci s-ascunzi mereu a ta durere...

Şi-aştepţi să-ţi bată-n poartă vreun nepot,

Să-ţi spună, cel puţin, "La revedere!".

Desagii tăi sunt plini de lucruri vechi

Şi îndrumări, pentru posteritate;

Poveţe, pentru cei ce au urechi,

Ce au bun simţ, si grai, şi demnitate.

Aş vrea eu însumi să îţi spun ceva,

Să simţi că ai şi tu un rost pe lume:

Vreau să pun poza mea lângă a ta,

Să nu îţi pierdem chipul prin albume...

Unde ești tu, tată Gheoghe

Și-ai tăi cai voinici și murgi,

Unde ești tu, scumpă mamă

Și joiana, ce-aștepta s-o mulgi. 

Sunt venit...prin satul nostru

Pe la casa veche, părintească,

Nimeri nu-mi deschide poarta

Tabla casei, dă...să ruginească. 

Curtea-i câmp urât cu buruieni

Și lipsește câinele să-mi latre,

Ușile-s cu lacăt...bine ferecate

Iar ferestrele verandei...sparte. 

Nu vreau să pătrund în casă

Și dau un ocol prin prejurimi,

Gându-mi fuge spre copilarie

Și simt ochii...plini de lacrimi. 

Ies pe drumul ce mă-ndreaptă

Către locul, unde dorm părinții,

Lăcrimez și îmi șoptesc în gând

Nimeni, nu-i imun, în fața morții. 

Unde ați plecat făr ' a ne spune

Locul sau vreo adresă destinată,

Unde cu dor, mesaje să trimitem

Și să aflați...cei dragi v-așteaptă. 

Cu grijă-nchid poarta ce scârție

Privind încă odată la morminte,

Mă resemnez și vorbă-mi spun

Ești muritor și asta...ține minte!