Mama!
Mă uit la poza ei, din telefonul meu,
Pe care-o am, de când mama trăia,
O simt si părca, o văd pe ea mereu,
Cum m-aștepta, poate-i aduc ceva
Acel ceva, nu era vreo dorință,
Și doar, medicamentul prescris,
Cu care să-și aline, suferința,
Așa cum medicul, pe rețeta, i-a scris
Prin poză, încerc s-o văd, zâmbind,
Așa cum ea făcea, la vârsta tinereții,
Dar tare-mi este greu, să schimb,
Imaginea durerii, la anii bătrâneții
Atunci, prin amintiri, mai răsfoiesc,
Pe care încă, le mai am, în minte,
Cum m-anvățat pe mine, să croiesc,
Și să invaț din cărți, să fiu cuminte
Ea, la mașina de cusut, noaptea lucra,
Pentru că toată ziua, la câmp muncea,
Și-mi amintesc, că ea știa și a ara,
Și rochii, pantaloni si plapume cosea
Seara, când de la câmp, se intorcea,
Pe ce să puna mâna întâi, ea nu știa,
Mâncare să ne facă, cu asta începea,
Și-apoi pe noi la masă, ea ne alinia
Rar am văzut-o, să stea pe bancă,
La poarta, să discute cu cineva,
Tot timpul, ea avea ceva, de muncă,
Și mândru sunt, de ea, de mama mea
Am fost noi, 5 copii, crescuți în casă,
Și către școli, la studii, îndrumați,
Ne-a educat, să stăm cu totii, la masă,
Chiar de în viață, vom fi și întristați
Această îndrumare, o respectăm,
Și-ntindem masa mare, noi, pe hol,
Ne adunăm, merinde bune degustăm,
Dar..triști suntem, văzând, un scaun gol
Acum când lacrima, mi se prelinge,
Pe-aceste rânduri, scrise cu dor,
Vă-ntreb pe voi, cum poți învinge?
În fața coasei și, să-i învii, pe cei ce mor!
