Aidoma Ţie, Doamne!

n-ai cum să nu vorbești despre acel echilibru fragil

la limită

al omului care merge cu tălpile goale pe cioburi de sticlă

artistul din mine ar putea reprezenta această imagine izbitoare

 într-un tablou suprarealist cu accente pe culoarea verde a sângelui

neapărat verde

cunoscând spaima viscerală a ochiului la roșul aprins al hemoglobinei

și lipsa de reacție la verdele clorofilei

durerea îmi apare ca o problemă de percepție

în general se poate merge și pe tăciuni aprinși

pe sârmă

pe vârfuri de cuie

se poate chiar levita

cu ochii în buzunarele hainei

.

ca un șarpe hain care se târâie prin mlaștina cărnii

spaima-și-nfige dinții  în călcâiul drumețului

n-ai cum să nu vorbești despre puterea minții yoghinului

în fața obedienței gândului

artistul din mine ar ilustra un tablou clinic al fricii

sub forma unei fiole din sticlă brună cu adrenalină limpede

în gura șarpelui

.

ici și colo pe aleile largi ale liniștii

inconștientul se plimbă cu mâinile în buzunare

n-ai cum să nu vorbești despre spaimele ancestrale

ale ființei

sedimentate în creier

artistul din mine ar picta tabloul omului cu amigdalele-n mână

sărind într-o prăpastie..

-----------------------------

între iertare și dreptate

se află

discernământul.

acesta

e-mbrăcat cu hainele curate

ale sufletului.

întotdeauna,

te-ntâmpină cu steagul păcii.

pacea interioară,

e asemenea unui alint de pimăvară,

când florile prunului

par solzi de lumină 

și puiul de cerb 

 îți mănâncă

din palmă.

liniștea interioară

e un urcuș anevoios prin tenebroase furtuni;

odată atins vârful, nu mai contează asprimile vieții;

ești dezlegat de dorințe.

are o scriere luminoasă,

se poate citi-n priviri,

așa cum poți admira

adâncul apelor limpezi.

e un rotor al gândirii,

care definește in câmpul său vectorial

traiectoria faptelor bune.

i-am zis Cris

de cum am văzut-o

aș fi putut să-i spun altfel

dar mie mi-a plăcut numele acesta de alint

ca o respirație dumnezeiască de înger

simțeam otrava dulce a dragostei

invadându-mi liniștea dimineții

cu milioane de fluturi

eram doar eu și Soarele

unul mai îndrăgostit decât celălalt

tocmai ne dezbrăcaserăm de straiele îndoliate

ale nopții

așteptând să te deschizi în culoarea fierbinte

a sângelui

să-ți scuturi roua rece a zorilor de pe inimă

să-ți aranjezi petalele răvășite în fața zilei

așa cum ar face o femeie îndrăgostită

nimic nu-i mai frumos decât să privești o floare

trezindu-se

privind cu ochi tulburați de uimire cerul

nefericită însă e dimineața în care descalecă moartea

nefericită-i și Cris

care izbucnește în lacrimi

iar eu te cuprind în brațe

iubito

ești atât de minunată în nesomnul meu metafizic

încât ai omorât visul…

Nonsens

Am sufletul tânjind spre viață,

Cu mâini murdare de speranță,

Căci explorez cu infinitate,

Gândul meu spre libertate.

Spre libertatea ce azi nu este,

Lăsând doar urme, să ne pese,

Și în zbucium de mișcare raeliană ,

Brăzdez pe piept urme de rană.

Iar pe meleaguri pline de dor,

Zi de zi devin mai chior,

Căci timpu, nu știu eu ce este,

Dar garantat, nu îmbătrânește.

Îmbătrânesc doar eu, ființă,

Cu gândul doar la neputință.

Degeaba-n sudori țin eu şteampul,

Când la final Timpul mi-e ștreangul.

Frunzele cad și mor
În vreme ce eu mă înec în dor
De timpul în care era mai ușor
Și timpul nu era așa trecător

Când eram mai, fericit
Când aveam un zâmbet pe buze
Când nu toate zilele erau așa ursuze
Când nu toate gândurile vroiau să mă acuze
Când nopțile le puteam dormii
Când norocos mă puteam numii
Când nu mă simțeam așa, rătăcit
Și acum, aici am sfârșit, în gândul asta nenorocit

Mă întreb ce înseamnă să fii un scriitor
Trebuie oare, să fii un slujitor, cititorilor?
Oare trebuie să le spui ceva jignitor?
Ca să fii luat drept gânditor?

Ce trebuie să scrii?
Ca să te citească lu-mea?
Cum reușea Eminescu de uimea?
Cum reușea Macedon-ski să arate a timpului trece-rii?

Majoritatea îmi spun că scriu frumos
Și dacă aș încerca mai tare, aș putea să fiu faimos
Dar persoana care conta, s-a opus și mi-a spus
Nu te amabala, mai coboarăți ținta, mai ai mult efort de depus

Cine sunt eu, întrebarea mi-o pun mereu
Mereu dar mai ales când dau de greu
Mă lupt cu un zmeu, cum aș putea să bat eu un semi-zeu?
Pe traseu, m-am pierdut și acum, tristețea e al meu puseu

Și acum, stau la apus
Gândindu-mă la ce s-a tot spus
Întrebându-mă dacă mai are vreun rost
Sau dacă înca mai trăiesc, doar așa, de prost.

Căștile pe cap,noaptea târziu
Ma plimb pe stradă si scriu.
Scriu despre tine
Și despre a noastră soarta,
Aștept țigară sa se termine
Fiind pe dinăuntru moartă.
Parfumul tău deodată îl simt,
Și ca o sa apari eu presimt,
Cu frica și speranța
Ma uit înapoi spre trecut,
Ca ultima toanta
Îmi amintesc cât te am plăcut...
Ma întorc spre viitor
Și sper sa uit de al tau dor.

Mama am greșit de o grămadă de ori,

Îmi cer scuze ,mă închin in fata ta,

Ești o mama extraordinara 

Ai stat nopții și zile lângă noi ,

Doar tu ai fost acolo ,

Tata a plecat ,

Naveam ce manca ,

Mama a murit,

A făcut lumină în familia noastră,

Îti mulțumesc ,mama !

Plânge codru și pământul, căci tu ai plecat

Păsările și animale căci tu le iubeai

Erai omul cel perfect puțin păcătos 

Iubeai cu inima nu cu creierul cel întristat 

Îți cântă vioara atât de frumos încât susupina ne încetat 

Unde ești dragul meu bunic nu te vad sub cer albastru de cristal 

Ți-aș da și marea și pământul ți-aș da și steaua de pe cer 

Să mi te strâng o data brațe cu atâta dor ți-o spun eu 

Cu lacrimă in ochii privesc cerul 

Vai mama ce inorat mai e că nu mai iubește nimeni 

Atât de mult pe Dumnezeu 

Erai om bun cu glas de înger atât de frumos îmi cântai 

De o lacrimă pe obraj de fericire îmi curgea 

Aș da și viața sa aud glasul cel frumos in brațe sa mă strangi o dată 🥺de nai mai pleca de langa noi 

Vad o scena ireala 

Vad corp fragil arzând  

Vad un suflet alergând 

Vad un întuneric aspru 

Nu mi mai simt picioarele 

Nu mi mai simt durerea n piele

Inima n o simt bătând

N o mai vad bătăliile mi purtând 

un tren cu intarziere

oare stie ca ma grabesc?

nu am de ales

decat sa astept

un tren care probabil nu va mai veni

si nu ma misc din gara

sunt loiala

minutele se fac ore

orele, zile apoi luni

oare imi irosesc timpul?

cand as putea pur si simplu

sa imi iau bilet

pentru un alt tren

care sigur ma va duce la destinatie

dar sunt loiala

mereu iau trenul asta

prefer sa astept

pana voi realiza

ca poate intarzie intentionat.

poate nu ma vrea

Dar nu mai vreau. Refuz sa văd

Numele tău pe mici ecrane 

Ca o otrava ce te roade-n carne 

Pornind incendii, apoi potopul 

În gândul unde tu ai locul 

Asigurat în primul rand,

Dar când te vad, iar ma scufund 

Adânc în haosul care de-abia așteaptă 

Sa ma cuprindă înc-o data

Atunci când iar vei dispărea 

De pe ecran, din mintea mea;

Un ciclu lung, repetitiv 

Când cred ca e definitiv 

Iar când in lacrimi ies pe ușă

Apare mandru din cenușă 

Un Phoenix - parca nici nu i-a păsat 

Nu stia unde m-a lăsat;

Stia ca n-am apăsat clanța 

Cât încă mai aveam speranța 

Ca pe ecran am sa te văd.