Aluzii
mereu ocolesc poiana cu narcise sălbatice
în luna lui Marte
și depăn cu ochii firul pașilor tăi
te-mbrățișez în gând cu îndârjirea iasomiei de iarnă
a magnoliei galbene
între două bătăi de inimă și un zâmbet nostalgic
în singurătatea clipei
la geamul tău zăpada încă strălucește feeric
nu-i nici o cale să alungăm iarna dintre noi
mușcata sângerează și acum acolo
în glastră
ca un apostrof răstignit
pe crucea speranței
am înțeles
și voi face calea întoarsă
dar voi reveni cât de curând
ascuns într-un mugure …
Poems in the same category
Epave
Ca intr-un tablou deluzoriu
Pictat de-un nebun cu harapce
Zaresc epave pline de pustiu
Ce exprima dorinte sadornice
Nu zaresc vreun necesar ambulatoriu,
Numai sunete in tonuri diatonice
Ce-mi trezesc un gand de purgatoriu
Ale sunetelor de metal ruginite
Si plutesc in plin delir
In lagul oceanului de necunoscute
Aspirand toti dupa ghelir
Si inchinand genunchi la prefacute
Acum torn sperante din clondir
Sperand la un strop de castitate
Dar voi o luati ca drept clistir
Din speta segmentate clericiste
Jocul
Lasă-ți ființa să zburde-n real,
Părăsind câmpul cu florile visuri.
Culege din pomul vieții un ideal
Și adună-ți gândurile din abisuri.
Jocul luminii cu spectru-i bogat
Aurie ți-arată tipsia cu ofrande,
Dar idealul cules, strâns este legat
De principiile tale profunde.
Cetățean universal
Sunt cetățean al cosmosului;
Aici mă nasc,
aici trăiesc.
Sunt cetățean;
Trăiesc pe-un punct albastru,
plutind mereu în univers.
Pământul este casa mea.
.........................................................
Noaptea stelele sclipesc
și înaintea mea dansează,
Iar luna veselă se-arată
și parcă numele-mi scandează.
Apoi soarele apare,
copertina-albastră-o trage.
El personal mi se prezintă
punând astrele deoparte.
Dar ele iute-și pierd răbdarea
și înlătură lumina
vrând să mă îmbie iar
cu sclipirea lor de aur.
Însă soarele, el reapare.
Și azi vrea să îmi vorbească,
pașii să mi-i orienteze.
A mea lumină vrea să fie.
Și iar e ceartă între astre
și iar e cerul sângeriu.
Căci viața mea este frumoasă
și-acum toate îmi sporesc.
Sunt centru de univers.
Dar vremea trece...
Apare-asupritor necazul
și flacăra din mine-o stinge.
Bolta își continuă ciclul:
Stelele-ntr-un dans leneș
cad rând pe rând sub orizont;
Răsare-apoi lumina rece
a soarelui rătăcitor
ce plutește în derivă
lent și chinuitor.
.......................................................
Treptat, treptat îmbătrânesc
iar perii albi mi se-ntăresc
și-abia acum eu realizez
ce mic am fost în univers...
Precum un strop de apă-n ploaie,
precum un fulg de nea-n ninsoare;
Așa sunt și eu între oameni.
Cerul... el nu mă cunoaște...
El este și mereu va fi
deasupra, iar eu dedesubt,
separați, dar împreună
într-un univers în care
omul e doar pasager.
Așa e viața-n univers,
e o viață trecătoare.
Timpul, el va sta-n picioare.
Dar e-o onoare că trăiesc
și cu ochii mei privesc
cerul vast și preamăreț.
Într-un mare cosmos locuiesc;
Cetățean eu mă numesc.
Pre - judecăți
îmbătrânim încet-încet
dar sigur
simțim pământul cum se insinuează în oase
în măduvă
cu fiecare pas înspre grădinile suspendate
ale cerului
mai adăgăm câte un pumn de țărână
la temelia năruită a speranței
lăsăm umbrele
aceste creaturi jalnice
tot mai mici
înaintea corpurilor
în Cartea lui Iov scrie că atunci când îți vezi umbra
cu ochii
încep să-ți bată clopotele
simți tămâia sfârâind în cădelniță
chemarea inconfundabilă a pământului
risipit în oameni
palmele bătucite ale lui Dumnezeu
modelând din lutul primordial omul cavernelor
Homo Australopithecus
ceva de genul acesta
murim încet-încet
dar sigur
precum melcii
în carapacele lor închise ermetic
hermafrodiți
titulari de drept pe liberul nostru arbitru:
ultimul drum…
Superstiții
am crezut mereu în predicțiile lui Nostradamus
neîmplinite
la naiba
trebuie să crezi în ceva
nu poți sta toată viața indiferent
pe marginea șanțului
să numeri stelele
sau găurile negre din Univers
ca și când ai trăi veșnic
legile fizicii ne spun altceva
într-o bună zi se va sfârși totul
se cuvine
așadar
să te obișnuiești cu gândul acesta
mayașii vorbeau încă de acum două mii de ani
despre Nibiru
care se-apropie
apostolii despre Apocalipsă
unii îi zic „încălzire globală”
alții altfel
tu îți dai cu ojă incoloră pe unghii
absentă
te piepteni și arunci câțiva bănuți în poșetă
să ai cu ce plăti vămile…
Undeva prin lume
Musafir acasă ,venit din când în când,
Muncind prin țări străine,
Pentru o bucată de pâine.
Departe de cei dragi,
Din ce în ce mai greu.
Te gândești mereu,
Să-ți faci rostul tău.
Dar nu te ai gândit tu,
Om al țărilor străine,
Că anii trec ,
Iar tu rămâi cu chinul.
Musafir acasă, dor mereu în suflet,
Așa au ajuns Români,
Departe de familii.
Other poems by the author
Si dacă e moartă?
n-ai mai ieșit de miercuri din casă
privesc abătut spre ușa încremenită
și simt nevoia să fac o cruce
mi-e frică să nu fi luat tot flaconul acela
cu pastile alb-roșii
de inimă
merg printre oameni posaci
cu fețe căzute
ce le pasă lor de grijile noastre
homo homini lupus
mă rog în gând să nu fie ce cred eu
mintea mea face tot timpul scenarii science-fiction
pesemne scrii
în ultima vreme visezi mereu monștri
extratereștri minusculi
care-ți umblă prin creier
sau îți rumegi tristețea… pe ascuns
să nu te vadă nimeni
„ tu numești asta iubire?”
m-ai întrebat ultima oară
„iubirea nu înseamnă numai să faci dragoste
e mai mult”
acum înțeleg
dacă te-aș pierde cumva
s-ar prăbuși cerul
aș rămâne la fel de singur
precum Sirius în mijlocul Universului
m-aș stinge încetul cu încetul
mi s-ar albi sângele
„de ce nu spargi ușa
sau nu suni la Poliție?”
mă-ntreabă infanta
a doua mea prietenă
iar eu ridic năucit din umeri
și dacă e moartă?
Tipare
Îmi e destul de greu să înțeleg această lume
zidită după reguli , modele și eresuri,
în fața căreia cuvântul aleargă ca un cal în spume
și moare înainte de a pătrunde-n înțelesuri
Bătrânul Euclid ne-nvață despre punct și dreaptă
dar și despre plan și spațiu, `nainte ca Hristosul să se fi-nălțat,,
dar mintea mea e prea hapsână și n-așteaptă
să mai rezolve înc-o axiomă la câte ecuații are deja de rezolvat
mărețul Creator ne-a dăruit, în bunătatea Sa, cuvântul
păstrând doar pentru el limbajul matematic,
care desparte-n două planuri paralele, Cerul și Pământul,
lăsând la mijloc adevărul să se zbată ideatic
În zestrea noastră ancestrală, ca într-un cuib cu dropii,
modelul matematic, redus la forme, linii și reprezentări bizare,
există-n stare de-adormire încă de când deschidem ochii
și-așteaptă doar să-l dezlegăm din fiare...
Surâsul Giocondei
Scrisoarea pe care am găsit-o azi-dimineață în cutia poștală nu avea menționat numele expeditorului, ceea ce mi s-a părut destul de suspect, având în vedere dimensiunile, dar, mai ales, greutatea plicului. Scrisoarea îmi era adresată „personal” de cineva care, judecând după caligrafie, nu părea să aibă exercițiul scrisului. Trecând peste aceste aspecte de percepție preliminare, am deschis plicul, în care am găsit șapte pagini, fiecare conținând același text. În esență, autorul epistolei, mă informa că scrisoarea originală ( aceasta era o copie! ) fusese redactată de însuși Tatăl ceresc în ideea propagări credinței în lume și că fusese expediată unui număr de șapte „ aleși”, care erau chemați să facă același lucru, altfel spus, să copie textul și să-l trimită altor șapte necredincioși, menționând, în final, că orice încercare de sustragere de la această „ poruncă” se putea solda cu urmări grave. Urma o listă de nume ale persoanelor care nu luaseră scrisoarea în serios și care sfârșiseră tragic. Am aruncat, așa cum, probabil, vă închipuiți, scrisoare la coșul de gunoi, și mi-am văzut de treburile mele. La ieșire din scara blocului, m-am confruntat cu un prim incident. Pechinezul vecinei de la etajul trei m-a atacat violent, înfingându-se în manșeta stângă a pantalonilor mei și refuzând să-i mai dea drumul. Avea ochii injectați de furie, lucru foarte curios, pentru că, până atunci, relațiile dintre noi fuseseră cordiale. A fost nevoie de intervenția vecinei ca să mă eliberez și să-mi continui drumul. Nu mult după aceea, în timp ce traversam strada pe trecerea de pietoni, m-am trezit luat pe capota unei mașini. Puțin lipsise să nu ajung la spital, norocul meu fusese că mă apucasem de ștergătorul de parbriz și evitasem o proiectare spectaculoasă. La întoarcere, am avut parte de altă surpriză. Tocmai trecusem pe lângă o clădire istorică, aflată chiar în apropierea trotuarului când am auzit în urmă un zgomot puternic. Bucăți mari din fațada clădirii căzuseră pe trotuar, lucru care s-ar fi sfârșit prost pentru oricine ar fi trecut pe acolo. Din fericire, nu trecuse nimeni, iar eu trecusem deja cu vreo treizeci de secunde mai devreme. În clipa următoare, nu știu ce mecanism ascuns s-a declanșat în mintea mea, fiindcă mi-am adus aminte de scrisoare. Deși nu sunt un credincios în înțelesul adevărat al cuvântului, ci mai degrabă un agnostic, un liber cugetător, mi-a trecut un fior prin dreptul inimii și m-am gândit că ar trebui să recuperez măcar o pagină din epistola aceea, pe seama căreia eram tentat să pun cele întâmplate, cee ce am și făcut, până la urmă. Reproduc, in extenso, textul scrisorii:
„...Din voia și prin grija Domnului nostru Dumnezeu ai fost ales să propăvăduiești în lume numele și porunca Lui. Adaugă o rugăciune și trimite de șapte ori conținutul acestei scrisori altora, pe care îi cunoști sau despre care ai auzit. Scrisoarea poartă blestemul morții asupra celor care citesc și nu urmează îndemnul. Mai jos, găsești câteva exemple de morți violente, survenite la scurt timp după primirea scrisorii: George Smit, din SUA, călcat de mașină, Ane Caron, din Canada, strivită de tren, Ema Rodriguez, din Mexic, împușcată, Sofia Popov, din, Rusia, sfâșiată de lupi, Ella Johonsson, din Suedia, lovită de fulger, Akahito Tanaka, din Japonia, înjughiat în stradă, Aamir Kumar, din India, spânzurat, Kim Jeong, din Coreea, înecat și mulți alții. Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui…”
În timp ce reciteam scrisoarea, m-am gândit că aș putea posta textul pe acest site, cu 700 de membrii, considerând misiunea îndeplinită. Primii o sută de cititori, care vor adăuga un comentariu de confirmare, la fel, următorii trebuind fie să se apuce de scris, fie să reposteze în altă parte. Zis și făcut!
Deși este târziu, simt nevoia de a ieși la o „ gură de aer”. În mod cu totul și cu totul neașteptat, pechinezul vecinei de la etajul trei îmi lasă manșetele pantalonilor în pace, șoferii opresc la trecerile de pietoni, iar tencuielile clădirilor rămân intacte, de unde deduc că demersul meu virtual, aparent neuzual în relațiile omului cu Dumnezeu, fusese primit…
Fără apropouri
Cum adică ce cred despre tine? Doar n-ai vrea să-ți spun ce cred cu adevărat? Acesta e secretul meu! De obicei cred ce spui. Stiu că te înfurie faptul că nu poți scrie drept, fără corecturi, dintr-o suflare, și mă amuz. Umbli prin ploaie ca să-ți ascunzi lacrimile, plânsul, fiindcă nu scrisul sau picurii de ploaie te preocupă, ci eu. Ești atât de previzibilă! Zici că mă ții aproape pentru că te fac să râzi, dar n-o crezi nici tu, nu-i, în niciun caz, vina sau meritul meu că te gâdili. Bravezi cu o nerușinare dezarmantă, ca acum, când o dai în hiperbolă. Amesteci într-un colaj stăveziu, cu tentă sexuală, nucul, vântul și ploaia, atribuindu-le însușiri omenești, disimulându-ți, de fapt, fantasmele care te bântuie. Am observat că te fascinează bătrânul de la parter, „ ghiujul”, mare amator de femei, cum mi-ai spus zilele trecute, în ciuda vârstei, și țeși tot felul scenarii cu dânsul. Chestia cu vuum-vum ți-am spus-o chiar eu într-o seară când făceam dragoste, numai că el, spre deosebire de mine, are sudoarea „iodată” și un piston hidraulic imens, care, chipurile, te sperie. După câte te cunosc, n-aș crede!
Jucase teatru de la început, din prima zi, când îi căzuse în brațe. Simulase că se împiedică, iar el atent o prinsese la timp, prefăcându-se surprins. Îi simțise respirația dulceagă, de prunc, corpul, dorința, și se lăsase dus de val. instinctul său făcuse restul. Chiar și atunci, dar și după, nu-și putuse reprima tendința de a deturna sensul corect al lucrurilor, chestionându-l asupra unui aspect evident: Nu știu ce ai găsit la o femeie nemachiată și neinteresantă ca mine? O curiozitate, un joc, o aroganță? El nu-i răspunse pe loc, realizase deja că ea exprima contrariu, așteptând o confirmare perversă. Ce nostimă e? se gândi în timp ce-i săruta degetele subțiri, ca niște viermișori. Si cum mai vociferează când îmi simte mâna pe unde unde nu trebuie! Ai zice că se rușinează! Ale tinereții valuri…
Unde naiba o fi dispărut cireșul acela cu cireșe negre, amare? se gândi el într-o zi. Trecuseră ani de atunci. Privind pe fereastră îl văzu tot acolo și se bucură. Timpul trecuse și peste el, dar nu reușise să-l clintească. Cireșul e la fel, își zise, eu sunt puțin prăfuit! Se cam luase cu viața și uitase de dânsul, de cei din jur și de multe altele.
Spre seară o simți cuibărindu-se lângă dânsul. N-ai loc! o repezise ursuz. Îi țâșnise cuvintele de pe gură involuntar. Ea nu-i răspunse nimic, în schimb îl amețise încă o dată cu mirosul acela dulceag de lapte matern și, tot involuntar, o cuprinse în brațe. Era mai mică decât în ziua în care o cunoscuse, nu-și mai aducea aminte exact, dar senzația, prima senzație pe care o încercase, era aceasta. Afară începuse să ploaie mărunt. Stropii loveau anemici în geam, iar ea începuse să plângă.
- Gata! Gata! încerca el s-o liniștească. E doar o ploaie de vară!
- Nu ploaia mă sperie! îi șopti ea. Îi aud pașii pe scări! Fă ceva! Ghiujul!!! Eu nu pot să-l înfrunt, e cât crucea! Tu poți, știu că poți! Dacă faci asta îți promit următorul dans. Si așa n-am dansat niciodată!
Nu se schimbase deloc…
Așteptări
era o vreme când înotam ca un pește
în liniște
nu-mi mai amintesc
dacă eram om sau pește
dar sentimentul singurătății lucii
era același
liniștea se insinuase între noi ca o aripă nemișcată de lebădă
pluteam
simțeam cum îmi apar riduri în jurul ochilor
de-a lungul nopților lungi
zilele îmbrăcate în haine vărgate jucau zaruri pe prichiciul ferestrei
cu Alina
pisica mea albă
sub tălpile mele înecate-n nisip
trosneau cochiliile scoicilor fără scoici
și
mai ales
fără perle
pescărușii parcă își înghițseră limbile
desupra apelor învrăjbite de valuri
cineva așezase între mine și lume o coală transparentă de sticlă
în care se spărgeau ca niște fulgi opalescenți de zăpadă
toate sunetele…
Visul american
trezirea de dimineață mă uimește în fiecare zi
e ca și când aș coborî dintr-un accelerat de mare viteză
și aș urcă într-un tren regio
care oprește exasperant în toate stațiile
amintindu-mi că sunt doar un biet navetist
rătăcit între un vis voluptos
și o slujbă searbădă
tot mai nesigură
nici mâine nu voi găsi probabil filonul de aur curat
în galeriile morții
mă gândesc
iar Statul va închide și puținele mine din Apuseni
și Borșa
va denunța toate contractele de muncă silnică
ajutoarele sociale și de înmormântare
fără nicio strângere de inimă
oho
deja e prea mult
perorează șeful de șantier
am ajuns la fundul sacului
oare de ce admirăm cu toții America
visul american
și de ce nu ne asumăm propriile visuri
(ca stăpâni absoluți ai vieților noastre!)
așteptând să ne tot bântuiască alții…