Dor de mamă

Iubeam mereu poveşti cu zmei şi zâne
când noaptea sta cu seara să se-ngâne,
citeam din cărţi ce n-au în lume seamăn,
doream un Făt-Frumos să-mi fie geamăn.

În zile prinse-n ierni de farmec pline
torcea pe coşuri fumul, cerul să-l aline,
flăcăi şi fete se băteau în glume,
vorbeau de câte-n stele şi în lume.

Priviri zburau ce-n suflet sta povară,
iubiri năşteau crescând spre primăvară,
în vrajă mâini de mijloc se-mpresoară
când buze se prindeau întâia oară.

Sfătoşi săteni, în crez de carte sfântă,
purtau din moşi doar datini ce încântă,
călcau pământu-n răsărit de soare
culcând pe-o parte brazde în sudoare.

În holde-au pus credinţă şi iubire,
trăiri de suflet din străbuni menire,
să prindă satu-n brâu de avuţie,
un loc de fală omului să-i fie.

Lucram şi noi cuprinşi de multă zoală,
treziţi din somnul dulce de la şcoală,
din deal şi până-n câmp la arătură
nu sta  în loc nici frunza-n bătătură.

Copii eram, lăstari de viţă vie
prin locul care multor ne-a fost glie,
ades cuprinşi de-un dor de altă zare
purtam în noi a satului chemare.

Mă plâng cărări ce am pierdut în viaţă,
nici gânduri noi sau vechi nu mă răsfaţă,
să-mi poarte satul dorul mai cutează,
acum, când toamna vieţii mă veghează.

Cum e să fii mereu plecat-

Iar ai tăi copii să te aștepte plângând acasă?

Să fii mereu un tata îndurerat

Ca să ai ce pune mai târziu pe masă.

Ei te așteaptă sfioși la poartă,

Sperând că le-ai adus o jucărie nouă.

O păpușă, o carte, poate o nouă soarta.

Din ochii lor lacrimi au început să plouă...

Cum e să fii mereu plecat-

Iar a ta soție să devină altă femeie?

Tu să fii mereu un soț stricat

Că ea să rămână pentru casa cheie.

Ea te așteaptă în orice anotimp,

Sperând că ai rămas aceeași ființă.

Un soț și un tata neschimbat de timp,

Pentru ea mereu aceeași dorință...

S-ascude soarele sub nori ,

Mie , dor , mie dor ,şi iar mie dor.

Mie dor de locu-ndeam crescut ,

Mie dor de anii ce-au trecut .

Vreau să m-ăntorc din lume acasă ..

La casa mea cea părintească ,

Acolo unde m-am născut,

Unde primii pași i-am făcut . 

Mi-aduc aminte deseori 

Cum stăteam eu pe cumptor ,

Cum mâncam pâine deacasă ...

Cea mai bună , şi gustoasă. 

Pâinea mamei fermecată

Pe care o aşteptam 

Cu nerăbdare

 De fiecare dată.

Mi-am petrecut copilăria

Ş-acuma mă ia nostalgia.  

Când zburdam şi eu pe câmpuri, 

Strângeam flori cu toți dearândul.

Tot aş da ca să mă- întorc ,

Dar nu pot , deloc nu pot 

Sunt matur în lumea mare,

Nimic nu-mi este alinare.

Dar tot când îmi amintesc 

Încep mereu să zâmbesc .

Cât de dulce şi frumoasă ,

Era copilăria mea de- acasă .

Un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã,

O umbrã, ce se-ascunde în unghere,

Un strop de greu, o clipã de plãcere

Şi-o fericire, care se destramã,

Fãrã a şti nici când, nici cum anume.

Întreagã existenţa ta sub soare,

E-aşa, precum un vis la deşteptare:

Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume!

                            ☆

E-un abur, omul! Şi dispare-ndatã:

Rãmân în urmã-i, casa şi maşina,

De care, se-ngrijeşte ba vecina,

Ba câte-o rudã mai apropiatã.

Câte mistere-mi trec pe dinainte!...

Ah, de-ar trãi bunicul meu sau buna,

Sã-i mai întreb, cu mintea mea de-acuma,

Ce altãdatã nu-mi trecea prin minte!

Rãmân taine adânci, nedezlegate,

Ce n-or putea în veci sã le dezlege

Nici cei ce-i dor ideile betege,

Nici cei ce stau cu mâinile la spate!

Un gol lãsarã-n casã, la plecare

Da-n suflet este golul şi mai mare,

Când vreunul dintre cei iubiţi, dispare,

Şi nu mai iese la numãrãtoare.

Nu mai gãsesc pe nimeni, stând pe treaptã,

Şi nici borcane pline, în cãmarã,

Şopronul vechi, e-nchis pe dinafarã;

Şi nici la garã, nimeni nu m-aşteaptã...

Un bun vecin îmi pune stâlpi la vie,

De casã, se-ngrijeşte o mãtuşã;

Bastonul stã afarã, lângã uşã...

Semn cã-n curând, rãmâne iar pustie.

                             ☆

Fãrã a şti nici când, nici cum anume,

Te-ntorci, din visul tãu, în altã lume.

Întreagã existenţa ta sub soare,

E-aşa, precum un vis la deşteptare:

O fericire, care se destramã,

Un strop de greu, o clipã de plãcere,

O umbrã ce se-ascunde în unghere

Şi-un timp mãrunt, cã nici nu bagi de seamã!...

Să uiți de casa părintească
E cel mai nou păcat din lume
Unii pleacă să muncească
Să-și facă un viitor, un nume

Să nu uiți de mamă și de tată
Doar ei știu cât ți-e de greu
Să le mai calci pragul înc-o dată
Că ușa-i deschisă mereu

Să nu uiți nici de bunicii
În a căror brațe adormeai
Sunt cei ce făceau față fricii
Pe care tu o dobândeai

De frați, surori, nici nu mai spun
Sunt bine, ca de obicei
In cuvinte dorul nu pot să îl pun
Crește la fel cum cresc și ei

Ma uit pe telefon,

Ma uit o vreme, si tata zice:

-Eu citeam pe balcon!

Dar el nu avea telefon.

Dar tata citea pe balcon

Si bunica (probabil) zicea:

-Eu in gradina munceam!

Dar ea din pacate 

Nu avea o carte.

Si cand bunica muncea,

Si cand ea obosea,

Si putin timp abea gasea,

Strabunu probabil zicea:

-In razboi eu am luptat. Iar tu abea sufli?

Si acum. Eu nici nu sunt mare

Si deja si eu lui fratemeu

Zic reprosuri

Cum si el probabil,

Va zice copiilor lui.,

Si cum si eu probabil,

Copiilor mei.

Si in continuare

Copiii nostri,

La fel vor vorbi oare?

Probabil.

daca ai stii cat imi lipsesti

poate te ai intoarce

dar nu visez la povesti

insa asta speranta imi stoarce.

daca ai stii cat te iubesc

rani ascund , seara privesc

n ai avut de gand

si m ai lasat plangand.

daca ai stii tot ce gandesc

ai crede in finalurile din povesti

zile, nopti eu socotesc

de cate ori tu ma ranesti.

daca ai stii de ce am plecat

sigur nici tu n ai mai fi stat

problemele m au presat

si tu singura m ai lasat.

daca ai stii ca te astept

visez cum ma strangi la piept

merg pe acelasi drum drept

nu am nici un regret.

daca ai stii ca te visez

totul analizez

stiind ce a fost intre noi

de aia nu dau inapoi.

daca ai stii cat incerc sa te uit

imi amintesc ce impreuna am construit

de absenta ta nu m ai instruit

de aceea inima mi s a pietruit.

daca ai stii ca nu te urasc

lacrimi izvorasc

cand amintirile ma tarasc

in trecutul nostru amoros.

daca ai stii cate intrebari

mi se pun despre noi

fel de fel de schimbari

au aparut apoi.

daca ai stii tot ce simt

ti ai fi dat seama cat eu la tine tin

dar stiu ca nu ti mai apartin

si va trebui sa termin.

Tristul soarele iese pe cer,

O vede cum pleacă mâhnită,

Și o lacrimă caldă, cade disper,

Unde-i acum? Dar o întrebare venită.

Doi îndrăgostiți: luna și soare,

Dar în veci sunt despărțiti.

"Speranța ultima moare",

Sunt cuvinte doar vorbiți.

Răsărit și apus le separe,

Și nu vor fi niciodată împreună.

Cât de dureros este,

Că au o iubire comună.

Am început sa idealizez iubirea

Dându-i substanța făurită-n moarte,

Ca un fier ce se îneacă

Prin flăcări zgomotoase!

O privesc scârbit și hedonist,

Ca o singură consecință

A unei suferințe înșelătoare!

Observ timpul cum îmi scurge

Clepsidra spartă într-un spațiu umed,

Părând totul dizolvat

Prin cioburile sângerii

A unei patimi universale,

Fără să mai cunoască vreun atribut.

Pierderi infinite,

Lăsate concise

Într-un minimalism dependent.

Prea multe răni într-o luptă neclară

Ce-și are rezumatul într-un pumn de țărână.

Ne-am desprins dureros,

Fără vreo hartă sau vreo busolă

Compasul rămânând neutru.

O lume confuză,

Nimic special,

Ce-și așteaptă călăul

Cu fața descoperită.

Pan’ la pedeapsă

Drumul e lung,

Când judecata se plimbă

Într-un viitor trecut.

Prezentul e vis!

Iar clipa-i vândută,

Nimic nu a fost,

Deși tot este acum!

Aștept să clipesc

In iadul edenic,

Nepăsător întrebând,

Din ce parte să mușc?

Drăguț A.V.

Să visezi la un motor 

Tre'să fii visător 

Dacă te dobori ușor

Nu uita că poți să zbori 

Fără temeri...

Uiți de rele 

Dacă cazi,ridică-te 

Și adu-ți aminte ...

Că ești doar tu cu tine ...

Fără altă lume toxică în împrejurime

Dacă unul nu te susține...

Crede doar tu în tine 

O să vezi ca reușești 

Visele sa le îndeplinești 

Motorul viselor tale

E acum în depărtare 

Eu continui sa visez

Chiar dacă nu reușesc 

O sa încerc sa ma calmez 

Și visul sa mi-l îndeplinesc

    Mă plimbai pe străzile Brăilei de multe ori, le-am străbătut la pas, și cu fiece plimbare am descoperit câ te ceva. Brăila, un oraș alinat de briza răcoroasă a Dunării, fluviul superb, care este precum sufletul orașului. Aici, oamenii simt diverse situații precum valurile Dunării, și fiecare val reușește să răzbească, și să încânte privirea, impresionând cu armonia sa.

    Aici, fiecare om are o poveste bătrânească de spus. Tradițiile diferitelor comunități nu s-au pierdut, ci au fost conservate cu multă grijă de pasionalii brăileni. Portul, acum căzut în dizgrație, cândva a fost inima orașului, care a putut să devină ce este astăzi cu ajutorul său. Brăila, un oraș cu multe etnii, provenite din diverse colțuri ale Europei, este un oraș al armoniei între popoare și cultură.

    Clădirile sale, monumente arhitectonice, îmbină modernul cu vechiul. Poți vedea case din ani '20, stând alături de clădiri noi. Și totul se îmbină într-un grațios dans dintre epoci, un dans care nu are cum să nu îți stârnească interesul și admirația.

    Bisericile numeroase ale Brăilei conservă, alături de muzeu și clădiri celebre, istoria unei așezări vechi, cu o poveste îndelungată în spate. Nimeni nu ar putea bănui câte comori culturale se pot ascunde în spatele unor fațade, acoperișuri, uneori chiar ruine. Totul este o combinație între oeiental și occidental, cu amprenta locală. 

    Locuitorii, primitori, îți oferă totul. Nimeni nu este o mai bună călăuză decât un brăilean care a crescut și a iubit în acest oraș, ce se leagănă în ritmul Dunării.

    De aceea, dragi cititori, Brăila este unică. Căci înseamnă o combinație între natură și omenire, un mixt ce a reușit. Și, tocmai de aceea, vă invit să vizitați orașul, cu drumurile sale vechi, natură minunată, dar și locuitori buni, diferiți doar prin cultură, dar nu și prin umanitate.

                                                            AUTOR:   S.E.M.

                                                               (inițialele mele)

În zare,o barcă lin s-arată
Miscata în voia brizei reci,
Marea neagră fantomatică
În miez de noapte plânge derutată...

Stau și o privesc amarnic
Fluxul și refluxul ei
Îmi hrănește liniștirea,
Cu abisul ei demonic.

Albastrul-smarald al mării
Tainic, melancolic.
Înghite barca periodic
Sunt supus însingurării...