Metamorfoza umbrelor

Ce ne -am face fără cei,

Ce strâng în urma noastră gunoiul?..

Ne -ar mânca păianjenii 

Și ne-ar înghiți nămolul.

Ce ne-am face fără medici,

Ce ne pune diagnosticul,.

Ori fără preoți ce țin predici 

Purificăndu-ne spiritul?..

Ce ne -am face fără dascăli,

Ce ne dezvăluie știința 

Și nu ne lasă a mâzgăli,

Modelându-ne ființa?..

Ori fără zidari ce am face?..

Am trăi și acum în corturi 

Supraviețuind sub carapace;

Îndoctrinați prin mituri.

Ce ne -am face fără îngrijitoarele,

Ce își consumă în tăcere traiul,

Oferind minții alinare,

Iar inimii din nou elanul?..

Iar fără cei ce strigă prin tribune 

Promisiuni de viață bună ;

Chiar ne-am lipsi,pe bune,

Ca să meargă treaba strună..

Toți avem rost și valoare;

Depindem unul de altul,

Până la ultima suflare,

De când e lumea și pământul..

Visam să zbor.

Spre zările albastre 

Curtată de un nor 

Luminată de astre.

Vroiam să ajung 

Pe culmi de răsărit 

Să privesc îndelung 

Chipul cel iubit.

Pierdut în mulțime 

Printre stropi de ploaie,

In val de adâncime 

Se prelingea șiroaie.

Sigmentat în fragmente 

Îl culegeam pe ghicite ,

Colorând Momente 

Din viață, fericite.

Și -l strângeam la piept 

Cu o teamă nebuloasă 

Din somn să mă deștept 

Cu spaima pe grimasă.

În luminile de -apus 

Visele s-au descompus,

Lăsând un gol amar 

În inimi de cleștar.

Și din astrele căzute 

Pe coastele abrupte 

Lacrimi se preling 

Pt iluzii ce se sting..

Sub freamăt de petale 

Glăsuia -n spirale 

O vioară tristă,

Picurând pe o batistă .

Și un gând hoinar 

Rătăcea solitar,

Căutăndu -și rostul 

Și -n sunet adăpostul..

Cuibărind la rădăcini 

Amintirile-n suspini,

Speranța vie licări 

Și -un ideal înmuguri...

Mă pândește doar nefericirea, 

Când mă farmeci cu iubirea

Și mă-ntreb cu ce -am greșit ,

Și ce mai am de pătimit. 

Toată vina o port eu,

Când te petrec în neglijeu;

Simt că nu te vei întoarce, 

Nu -mi zâmbi, nu te preface.

Iarăși ploaia mă inundă, 

Dorul să mi -l ascundă 

Pentru amorul mistuit 

Din visul ce l-ai năruit

Ești ca vremea, efemer;

Cine ești, e un mister, 

Vii din alte vremuri, 

Scuturat, cuprins de friguri...

Nu te întreb, doar tac,

Un ceai fierbinte-ți fac.

Te țin în brațe strâns, 

Să nu mă umfli iar de plâns...

De tine aproape 

Și nu mă atingi..

Atât de departe 

Într-una mă strigi..

Spre tine alerg,

Te topești in zare

Din rămășițe culeg 

Trupul tău din soare.

Ploaia mă cerne,

Tremur de frig.

Tristețea se așterne,

Fără tine mă sting...

Te rog, să m- atingi,

Rupe tăcerea;

Iubirea s- o cuprinzi,

Înlănțuind durerea..

Te-ai ferecat in odaia ta sumbră,

Sorbi din ceaiul tău, mahmur,

Nu scoți o vorbă din umbră 

Pasiv la cei din jur.

Ești în universul tău obscur 

În nuanțe gri pictat;

Te complaci să fii singur 

De lumea toată deconectat.

La prânz mesteci cu de-a sila,

Iar te plângi de mădulare,

Înghiți cu greu pastila,

Te duci devreme la culcare.

Nopțile curg fără vise;

Te trezește câte un freamăt.

De-abia geana ce- ațipise,

Că te plesni un geamăt.

Diminețile plutesc în ceață;

Aprinzi radioul in surdină,

Oftezi întruna, ți -e greață,

Dezgustat de-aceiasi rutină.

-Bietul moș, îți plâng de milă,

Soarta cu tine n-a fost blândă...

-M-am resemnat, dragă copilă..

Iar lacrimi se frânseră -n oglindă...

Tăcerea urlă din adâncuri obscure,

O umbră de dor ce în suflet atârnă,

Iar pașii durerii încep să îndure,

Când frigul din noapte în piept se răstoarnă.

Nu-i zi fără urme de scrum și-ntrebare,

De ce-ai otrăvit tot ce-a fost cândva viu?

Pe barbă se scurge o lacrimă mare,

Iar patul devine un gol cimitir.

Sunt mască de piatră și scut pentru lume,

Rămân în picioare când alții privesc,

Dar noaptea mă-ngroapă sub vechiul tău nume

Și-n monștrii din umbră încep să mă pierd.

Aceasta mi-e soarta, osândă eternă,

Să port în verigă un lanț de mormânt,

Să plâng neuitarea cu capul pe pernă,

Zdrobit de tot ce-am jurat pe pământ.

Și rog universul cu stelele stinse

Să-mi lase doar ura, să nu mai simt chin,

Căci fiarele nopții în mine sunt prinse

Și-mi beau agonia ca pe-un dar divin

Iubire de fațadă, ce greu am descifrat-o,

Ascunsă sub cuvinte cu dulce-amar la gust,

În ani întregi din viață am refuzat să cred,

Că niște vorbe dulci nu au avut vreun sens..

Mi-am activat răbdarea și am crezut în vorbe,

Și tot priveam spre fapte ce nu mai apăreau,

Am tot rămas captivă în gratii de așteptări,

O colivie care se tot mărea din stări,

Din stări de așteptare, minciuni, dezamăgiri,

Frumoasele cuvinte în spate cu venin,

Ce luminau iluzii asemeni unui far,

Era aprins doar noaptea și ziua se oprea.

Și viața nu te lasă să stai captiv în tine,

Ea vine să-ți arate o altfel de iubire,

Începi să înțelegi, să rupi din toate acele gratii,

Poți zborul să ți-l iei, dar ești blocat de aripi,

Acele aripi frânte de atâtea lovituri,

Ce par atrofiate de tot ce înseamnă gând,

Privești spre libertate, ai conștiința trează,

Și tot nu poți zbura din colivia goală.

Te zbați, încerci și lupți și zborul să ți-l iei,

În jur e drumul liber, elanul cum ți-l iei?

Apar acele frici, zborul ați lua,

Și te trezești blocat în ce-i în mintea ta.

Iubirea de fațadă pe loc s-a disipat,

Când ai văzut și altfel, pe loc te-ai activat,

Oricât ai încerca să stai în cunoscut,

Te împinge și mai tare spre noul cel văzut.

De nu-ți iei zborul azi și tot amâni mereu,

Începe vântul cald și îți tot dă un semn,

Și-n frica de rămâi, apare o furtună,

Și, pe nepregătite, tu zbori din nou spre tine.

*
Se pierde umbra speranței pe caldarâmul zilei moarte.
Cei deveniți îngeri recent îmi spun să nu mai caut scuze.
Joc poker cu destinul… nu-mi intră nici o carte,
Mizez la cacialma pe nemurire și pierd cu zâmbetul pe buze.

*
Când în oglindă mă privesc văd doar un jalnic avatar
simt parcă sunt încarcerat în propriu-mi trup sleit
pot doar să plâng când văd ce-am fost și ce am devenit
în tragicomedia asta sunt protagonistul propriului calvar

*
Realizez tardiv că au trecut decenii de parcă ar fi fost un an,
multe nopți nedormite și zile narcoleptice într-un real coșmar,
mă chinui obsesiv(de fapt maniacal) să fiu Daseinul Heideggerian
simțind cum chiar și mierea dulce-a vieții parcă are un gust amar

*
Mă simt de parcă aș juca fără talent un fel de biliard 
cu bile incolore, asimetrice, tac îndoit și masă ruptă. 
Sunt un schior accidentat grav pe o pantă prea abruptă
văzându-mă-n oglindă prin ochii unui demon revanșard.

M-am otrăvit cu tine, din umbră am sorbit,

Am râs în agonie, am plâns peste mormânt,

Azi ca un spectru sunt, flămând și rătăcit,

Purtat ca o cenușă de un blestemat de vânt.

Întoarce-m-aș pe drumuri cu crengi uscate, mute,

Să te aștept sub cerul de plumb și de noroi,

Să-ți las în dar durerea imensă cât un munte

Și să mă pierd în noapte, uitat de noi amândoi...

Parfum de flori uscate adun în pieptul rece

Și te îngrop în lacrimi de dor nemărginit.

Oare mai este omul, când totul se petrece?

Oare se duce omul cel care te-a iubit?

“Ce s-a-întâmplat cu cârma?

Barca descrie cercuri

şi nu se vede nici un pescăruş”

sparge tiparele repetitive,

urmează

stâlpul de foc!

În turnul de ceară lumina s-a stins, 

Un frig fără margini de tot m-a cuprins.

Cuvintele-s corbi ce se-asază pe prag,

Mâncând din speranța ce-am dus-o cu drag.

Secunda e grea, un ciocan pe-o nicovală,

lar viața e doar o schită banală 

Pe ziduri, umbrele dansează-ntr-un joc,

Suntem doar cenusă,  rămasă din foc.

Nu-i lună. nu-i stea, e doar cerul de plumb,

lar gândul e-un greier tăcut într-un rumb.

Se scurge cerneala pe-o coală de fier, 

O poezie neagră... un ultim mister.