Apusul de noapte

Aduce-ncântare a soarelui pleoapă
croită pe dealul cuprins de rugină,
din roşul sălbatic, cărări de lumină
alungă din noapte simţirea mioapă.

Vin zorii grăbiţi peste frunzele moarte,
curg picuri de rouă din crengi betejite,
mai gâdilă vântul în somn alungite
o mână de flori cu speranţe deşarte.

Pe geamul rămas cu privirea de gheaţă
curg râuri de vise dospite în zare,
sunt doinele toamnei lăsate cântare
de doruri în suflet, cuprinse de ceaţă.

Chezaşă mi-e ziua născută din noapte
şi martor mi-e vântul cu aspra-i cântare
că toamna cu toane ce astăzi apare
e zâna iubită-n iubirile-mi coapte.

Tu, toamnă târzie prin toamnele mele,
alături de-un fulger ascuns în privire,
revino şi mâine să-mi laşi în simţire
un drum de trăire cu bune şi rele.

Scânteiul alb din cer

Care l-a trimis lumina

A aprins un copăcel 

din pădurea aurie.

Autor Zamurca Alina 🌷 

Trupu-i zvelt,

Brăzdat de frumusețe, 

Ce nici n-a existat,

Se arată, printre-a ei eferme,

Și prin mirosul dulce-mi iese,

Un talaz, prea uimit pentru a-l urma!

Si miroase pur a scorțișoară, 

De-a mirosul alb de crizanteme,

Trupu-i zvelt, brazdat de perle, 

In acel loc, in a simfonii mierle, 

Care-mi da, în dulcea-i ființă-n ele, 

Calde bucurii m-a pasă! 

Avusesem eu un loc fantezic, 

Un loc in care pot sa zbor? 

Nu căci aceasta-mi da fior, 

Din acelea care nu ma dor, 

Ci din contra, vad intr-un locșor, 

Ce n-am mai văzut vreodată! 

Acolo, pot visa oricând, 

Doamnă albă a încântării, 

Iazul Zânelor Feeric, 

Si padurea-n Fiorarii, 

Oh, ce dulce-i fiica ceții, 

Acolo, acolo as vrea sa zbor! 

întins pe iarbă

absorbit de

imensitatea oceanului

de stele

În amurgul serii glorioase,

Un icnet înfundat s-aude,

Plin de durere și necaz,

Nelăsând vreun moment de răgaz.

E al codrului suspin,

Îndurerat de tot acest venin,

Pe care îl aruncăm neîncetat,

În tot ce-i apropiat.

Plânge plin de tristețe,

În acele sumbre momente,

Când vede ale noastre deliruri,

Ce-l încarcă de supărări.

Și ne întreabă cu amar,

Ce-i cu-atât calvar,

De ce trăiți cu dușmănie,

Uitând la nesfârșit de frăție?

Apoi, tăcut, se pune pe gânduri,

Zăpăcit de-aceste timpuri,

Grele și pline de răutate,

Lipsite de acea fraternitate.

Și tăcut, codrul suspină,

În noaptea ce-l cuprinde,

Cerând doar un pic de lumină,

Și sperând că lumea se schimbă.

Privind cu dor înspre trecut,

Când totul era mai plăcut,

Își dorește un viitor plin de lumină,

Fără răutăți și fără ură.

Însă, până atunci, așteaptă,

În a serii miasmă întunecată,

Răbdător, veghează neîncetat,

Purtând dorințe de neînduplecat.

Am alergat
Un val să prind
În  imensitatea mării ,
Tăcerea m-a cuprins
Prin liniștea
Care în amurg
Cheamă în larg briza.
Doar printr-un val,
Chiar de la mal
Nisipul m-a lunecat
În gândul meu
Prin licăritul unui far…
,,Restul e tăcere,,.