Apusul de noapte

Bunico, mai vreau să te îmbrățișez

Măcar o dată până voi mai crește.

Zâmbetul tău radiant pe fața ta,

Vorbele blânde nu se găsesc nicăieri.

Doar goluri șterse în amintiri,

Oare să mai aud cântecul de leagăn

Și poveștile nespuse noapte de noapte,

Lucrurile spuse în pilde înțelepte?

Oare cât te mai poți juca?

Oare cât vei merge cu mine departe?

Oare cât mă vei mai mângâia?

Oare câte rugi îmi vei spune?

Singuri rămânem amândoi,

Seara, bucate noi pregătim.

Gusturi străvechi mai înfloresc,

Încă o dată au mai spus rugile din lacrimi.

În brațele tale mă simt acasă,

Chiar dacă departe de casa părintească.

Mai vorbesc un grai de limbă strămoșească,

Lumea se tot schimbă, dar ochii rămân cu timpul.

Să mă vadă sus, printre munți,

Iarăși murmură cuvintele de tristețe.

Lacrimi de apă lină lasă veselia,

M-ai văzut mai mult crescând.

Iar eu, acum, cu gând la stele,

Oare stai tu bine printre ele?

Oare mai zâmbești ca altă dată?

Oare te mai joci cu copiii stelelor ca înainte?

Și spune căldura sufletului rece

Că totuși bine în freamătul sinelui.

Mergi cu sfială ca râu schimbător de timp,

Pene ce îți scriu pașii ca de înger păzitor.

Și n-am uitat povestea celor 12 neclintiți,

O port ca o taină în minte.

Rezidă amintirile casei strămoșești,

Iacă, eu și-acu’ mai aștept un glas.

Uite că nu are cine să mă strige,

Nu are nimeni să mă mai dojenească.

Mi-ai lăsat comori neuitate,

Și acum citesc scrisorile cu sfială.

Nu am cuvinte să spun
nu mai am cuvinte să exprim
închis printre pereți
Oare voi mai ieși?

Lumină din suflet…
Mai auzi glasul meu?
căci nu mai știu ce sclipire am
și lumea s-a făcut mică în mine

nu știu ce să spun fără cuvinte
aș fi vrut să te am lângă mine
să te țin lângă mine
și să opresc timpul o clipă

povestea lungă e una scurtă

exact când te îmbrățișez mereu
parcă ar fi ultima oară
unde pădurea seacă respiră greu
și totul se frânge în tăcere

luminează sclipire de mâine
Căci azi mă sting puțin…
dar mergi înainte

trecut ars în cenușă
îl strâng în palme fără să-l mai pot schimba
ce aș fi făcut, ce aș fi luminat
se sparge în mine ca un ecou

nu am spus regrete
dar ele mă spun pe mine

azi sunt mereu, nu sunt singurul
o lume întreagă în jurul meu
și totuși pierdut în mine

mi-ai scris bunătate
și m-ai ferit de rău
iar acum e doar amintire care arde încet

la revedere eu din înfricoșat

vezi frumusețea de mâine
vezi muzica lină
oameni ce se schimbă
și eu rămân cu tine în tot ce a fost

mereu… până la final

Îmi trebuie doar o dată să plec
Pe o insulă, să stau cu gândurile mele.
Știu că a fost mai greu, reușești,
Parcă totul vine în valuri.

Parcă vii și săruți prin părți,
Uneori zâmbind fără motiv,
Că stăm într-un loc oarecare,
Parcă sună tristețea din urmă.

M-am întrebat: oare mai pot să o duc?
Dar cine a spus - sărit de pe norii de apus.
Ai vrut să lași totul în urma ta.
De ce să lași, când poți urca peste văi?

Uhu na nai na...

Mai pune o povară, că nu e de-ajuns,
Ia și iar te minți frumos, ca de obicei.
Dar vocea ta de suflet
Țipă pentru „stop și stop”.

Vrea doar să trăiască un moment,
Să-ți asculte muzica care a murit.
Vrea să asculte vocile care le-a uitat,
Să vadă lumea fără îngrijorare.

Neînțeles nu ești mereu, parcă știi ceva,
Un adevăr îmbrăcat în norul negru,
Ca să văd albul din furtună.
Iată, mintea se întoarce înapoi.

Oare îmi croiesc un drum în taina mea,
Care nu suportă a face ceva,
Dar să te mai aline în interior,
Lasă încă o dată forța de altă dată.

La la lai lai, la la lai lai...

De-aș putea pleca cu mintea mea împăcată,
Mă luați în mână, departe de zori.
Trezirea de fericire din amuțirea de plumb -
Voință tu să ai mereu, când pare greu.

Și am zis mereu că nu te voi urî,
În brațe să te am mereu.
Fără tine, totul nu are rost -
Doar așa am armonie fără sfârșit.

Februarie, luna iubirii,

A zilelor scurte și nopților lungi,

A zăpezii care începe să se topească,

A primăverii care bate la ușă.

Februarie, luna sărbătorilor,

A Dragobetelui, a Zilei Îndrăgostiților,

A Mărțișorului, simbolul primăverii,

A zilelor de bucurie și veselie.

Februarie, luna speranței,

A zilelor mai lungi și mai calde,

A soarelui care începe să răsară mai devreme,

A unei noi începuturi.

Februarie, luna iubirii, a sărbătorilor și a speranței,

O lună frumoasă și plină de semnificație.

Aștept vara,

ce a dispărut ca un felinar roșu în largul mării furtunoase

Venirea verii,

a stins furtuna ce își calma nervii și simțurile atinse de valurile agitate.

S-au supărat norii fugăriți de vânt,

Razele de lună ajung pe pământ,

Îmi iau vioara, sora mea de seară,

Și cânt câte-o serenadă în nopțile de vară.

În fundul grădinii, crește un falnic nuc,

Ceva mai spre vale curge o apă mică ,

În noaptea cu lună, mă scald, fără frică,

Mă culc în iarbă, zorii să-i aduc.

Ceru-i luminat de stele mii și mii,

Unele au nume, din lumea lor străveche,

Și împrăștie lumină parcă încă sunt vii

Pe cerul întunecat al nopții, încă stau de veghe.

Octombrie-a lăsat pe dealuri

Covoare galbene şi roşii.

Trec nouri de argint în valuri

Şi cântă-a dragoste cocoşii.

Mă uit mereu la barometru

Şi mă-nfior când scade-un pic,

Căci soarele e tot mai mic

În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai

Trec zile albe după zile,

Mai nestatornice şi mai

Subtile…

Întârziată fără vreme

Se plimbă Toamna prin grădini

Cu faldurii hlamidei plini

De crizanteme.

Şi cum abia pluteşte-n mers

Ca o marchiză,

De parcă-ntregul univers

Priveşte-n urmă-i cu surpriză, -

Un liliac nedumerit

De-alura ei de domnişoară

S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit

Şi de emoţie-a-nflorit

A doua oară…

Oktober

Oktober igjen på åsene

Gule og røde tepper.

Sølvskyer passerer i bølgene

Og syng kjærlighet til hanen.

Jeg ser alltid på barometeret

Og jeg grøsser når det synker litt,

For solen blir mindre

I diameter.

Men under den varme himmelen som i mai

Hvite dager går forbi dager,

Mer ustadig og mer

Subtil…

Utidig forsinket

Høstturer gjennom hagene

Med foldene til klamydaen fulle

Av krysantemum.

Og hvordan den knapt flyter i bevegelse

Som en markis

Som hele universet

Se tilbake på dem med overraskelse, -

En forvirret flaggermus

På grunn av hennes jomfruutseende

Han ble gul, forvirret

Og følelsene blomstret

Den andre gangen…

Oh, vântule, 

De ce bați?

De ce natura o străbați?

De ce nu încetezi,

Lasându-mă să plâng,

Aici, 

Pe al inimii mele mormânt.

Ploaia la fereastră

Mă stropea mărunt, 

Ruginind pe -o piatră 

Ochiul cerului cărunt.

Pe asfaltul mâzgălit 

Cad frunze arămii,

Geme pomul dezgolit 

În căușul inimii.

Vântul bate rece,

Suflă-n crăpături 

Cu zelul de a seduce, 

Hoinărea-n vârtejuri. 

Alunecară norii grei

Pe scoarța gălbejită 

În brațele umbrei 

Suspina înțepenită.

Zbor de aripi vlăguit

Tănguia pe la răscruci 

Din zările băntute 

De tomnatele năluci...