Casa cu amintiri

S-ascude soarele sub nori ,

Mie , dor , mie dor ,şi iar mie dor.

Mie dor de locu-ndeam crescut ,

Mie dor de anii ce-au trecut .

Vreau să m-ăntorc din lume acasă ..

La casa mea cea părintească ,

Acolo unde m-am născut,

Unde primii pași i-am făcut . 

Mi-aduc aminte deseori 

Cum stăteam eu pe cumptor ,

Cum mâncam pâine deacasă ...

Cea mai bună , şi gustoasă. 

Pâinea mamei fermecată

Pe care o aşteptam 

Cu nerăbdare

 De fiecare dată.

Mi-am petrecut copilăria

Ş-acuma mă ia nostalgia.  

Când zburdam şi eu pe câmpuri, 

Strângeam flori cu toți dearândul.

Tot aş da ca să mă- întorc ,

Dar nu pot , deloc nu pot 

Sunt matur în lumea mare,

Nimic nu-mi este alinare.

Dar tot când îmi amintesc 

Încep mereu să zâmbesc .

Cât de dulce şi frumoasă ,

Era copilăria mea de- acasă .

Bunicul era tot ce aveam mai drag

Era ca un far în întunericul vieții mele

Călăuzindu-mă prin orice furtună

În brațele lui mă simțeam ferit de rele

Și acum mi-amintesc chipul de altădată 

Și vocea-i trenurândă, aducându-mi liniștea

Era singurul meu refugiu

Când valul greutăților, mă lovea

Era ca aerul de primăvară

În prezența lui simțeam cum inima îmi înflorește

Acum doar focul dorului mă arde

Căci bunicul mă veghează, de acolo de unde este

Și nădejdea-mi este numai sus la Dumnezeu 

Să-i dăruiască veșnică odihnă

Să-i răsplătească dragostea ce ne-a dăruit

Însutit și înmiit

Ce locuri dragi, ce amintiri

Mã copleşirã iarã,

Cu-ai lor sãlbatici trandafiri

Şi cu-a lor primãvarã!

Cu oameni buni şi prietenoşi,

Sfidând prejudecata,

Cã şi vecinii de la Groşi

Îl salutau pe tata.

Cu fraţi, surori şi prieteni buni

Ce-mi alungau tristeţea,

Cu meri tomnatici şi cu pruni

De toatã frumuseţea!

Cu zile lungi, cu nopţi de vis

Când se-ncingea vãiuga,

Când ceru-ntreg era deschis

Sã ne primeascã ruga!

Cu grâu şi lapte, din belşug,

Cu var ascuns în apã,

Pe care, boul prins în jug,

Nu poate sã-l priceapã.

Cu nesfârşitele plimbãri

Cu jocul nostru, MOARA,

Şi cu peniţe-n cãlimãri,

La lumânare, seara.

Cu ghiocei vioi, în crâng

Cu somnu-ascuns în gene,

Cu ochi bãtrâni, care mai plâng

Azi, dup-atâta vreme!

Cu vântul ce fãcea prãpãd,

Cu planuri ne-mplinite,

Cu-acelaşi drum, pe care vãd

Acelaşi cârd de vite.

Cu moşi, ce ne-au iubit pe noi,

Copiii de-altãdatã;

Cu cânt de mierlã, în zãvoi,

Cu cretã coloratã.

Cu dascãli şi cu diriginţi

Cu-a lor cãrare oablã,

Când nu eram copii cuminţi,

Ne şi scoteau la tablã...

                  ☆

Prin norii vremii, diafani,

Le vãd acum, pe toate,

Cu peste patruzeci de ani

Dacã privesc în spate.

Prezentul vrea, cu orice preţ

Ca sã te pierzi cu firea!

Dar, la sfârşitu-oricãrei vieţi,

Rãmâne amintirea...

Nu da tu clipa ta de-acum

Pe zece, ce-au sã vinã!

Şi nici al fericirii drum

Pe-o traistã de fãinã!

De timpul tãu, neapãrat

Te-agaţã şi profitã!

Cãci viaţa care ni s-a dat,

Se meritã trãitã!...

Mi-e dor de voi, bătrâni cuminţi

Şi sfinţi, de altădată,

Care-aţi păstrat dulceaţa-n grai

Şi inima curată!

Pe rând voi aţi plecat, pe rând

Cât ai clipi din pleoapă;

Şi ne-aţi lăsat pe toţi plângând

În cimitir, la groapă.

Iar solul morţii-a adâncit

O rană ce mă doare;

Căci mi-am dat seama ce-am pierdut,

În clipa următoare.

Un chip, lângă alt chip de lut

Trăiesc puţină vreme;

Abia dacă s-au cunoscut

Şi-ndată unul geme.

Şi locul lui rămâne gol

Şi doruri or să-l scalde,

De păsări care pleacă-n stol

Spre alte ţări mai calde.

Pe tristele morminte reci

Citesc tăcut, ce scrie:

"Ţărâna de sub crucea lor,

 Uşoară să le fie!"

Doresc, spre amintirea ta

Balanţa să se-ncline,

Să ştie cei ce ne cunosc

Cât am ţinut la tine!

Văd chipul tău şi mă opresc,

Privind un timp la dânsul

Dar trec apoi spre alte cruci,

Să nu mă-nece plânsul...

Vă rog să vă  așezaţi la masă
Sunteți oaspeți mei
Vă voi ospăta cu  vorbe de taină
Din cupa vieții fără grimasă.

Pe-o tipsie voi pune lumânări,
Băutură, mâncare
Și poate o cafea
Ospătați-vă,viața-i un drum
Neîntreruptă și grea goană
Printre liane și trădări
Pustiul îmi este veșnicul  olum.

Împărtășanie din vin să beţi,
Spargeți de mine  paharul
Dar nu ciocniţi, fără urare
Să nu aud azi, ,,la  muţi ani,,
Sunt pregătită de uitare
Aniversarea-i fără ani.

Și când ospățul v-a  săturat
Nu călcaţi pe firimituri,
Nu călcați!..Mă doare
Sunt resturile  răbdării,
Cuvinte spuse și nespuse
Din zile mărunțite-n  țăndări.
…………………………….
Plecaţi! E noapte,jungla-i mare
Călătoriți-vă în voi cu voi
Lăsați-mă printre liane
Capcane, capcane,capcane …
Aniversarea? O resemnare.

Cum e să fii mereu plecat-

Iar ai tăi copii să te aștepte plângând acasă?

Să fii mereu un tata îndurerat

Ca să ai ce pune mai târziu pe masă.

Ei te așteaptă sfioși la poartă,

Sperând că le-ai adus o jucărie nouă.

O păpușă, o carte, poate o nouă soarta.

Din ochii lor lacrimi au început să plouă...

Cum e să fii mereu plecat-

Iar a ta soție să devină altă femeie?

Tu să fii mereu un soț stricat

Că ea să rămână pentru casa cheie.

Ea te așteaptă în orice anotimp,

Sperând că ai rămas aceeași ființă.

Un soț și un tata neschimbat de timp,

Pentru ea mereu aceeași dorință...

Toamna vine cu zăpadă, 

Mult omăt e în ogradă,

Vine-un fulg frumos,

Dă de știre cu folos,

Că sosește iarna, 

E un zvon sau este goarna? 

Cad fulgii pe pământ, 

Câte unul într-un rând.

Autor: Nicoleta Postovan 

Un prieten adevărat,

E cel ce nu trădează,

E cel ce e bun,

Și e cel ce stimează.

Autor: Nicoleta Postovan 

Undeva departe, trăiau nefericit ,o mamă și un pui. Și așa într o zi ,mama lui, se gândi să i oprească nerespectarea când veneau oaspeții și să fie mai politicos ,deoarece el era răsfățat, răutăcios și nu e cam bine să fii pentru toată viața ta, uite ,așa cum e el 

Puiule, vino la mama, că îți fac eu, socoteală! , fiul ei venise nedumerit cu o înfățișare ciudată .

Ce mamă vreai ? Nu vezi că am obosit? Despre ce vorbești? Despre ce socoteală?, mama lui, dorea să l facă educat, pentru că educația pentru ea, e pe primul loc. Mama lui spuse: 

De azi, înainte, nu mai faci nicio prostioară, măi băiete! Dacă azi o să mă câștigi la jocul de cuvinte ,îți dau treizeci de lei ,dar dacă pierzi, tot anul vei învăța și vei asculta profesorii, dacă nu vrei să fii bătut! , băiatul, dacă nu putea să facă nimic, o ascultă și  începuse să se joace cu propria sa mamă. Dar problema lui, era că el, nu a învățat la școală și nu știa să se joace în așa fel de joc. Și să ghiciți, el a pierdut.

Mamă, mai dă mi o șansă! , dar ea, nu-i dădu această șansă în orice caz, dacă nu dorea să fie lovit peste față, pentru că pentru el fața e lucrul cel mai important. Fără acest lucru nu aveau să se îndrăgostească fetele. Când mama lui, a aflat despre asta, l-a dus, la o altă școală, în care din nou trecea clasa întâi, iar fiul ei, așa de tare o ruga să nu-l ducă la o altă școală , dar nimic, totul în zadar, cu mama lui,  nu s-a primit, deoarece ea dorea, ca el , să învețe și să fie un băiat educat bine. Peste câteva zile, el a devenit puiul mamei ,cel mai deștept. Și cuvântul mamei a fost:

Să înveți bine la școală ,Vasilică!

Autor: Nicoleta Postovan 

Clopoțelul sună,

La biserică,

Se rotește și răsună,

Priveliștea feerică.

Acolo spun rugăciuni,

Și vin credincioși,

Acolo se închină,

Cei inimoși.

Autor: Nicoleta Postovan 

Viața e rece ca gheața 

Și e caldă ca lumina, 

E frig când vine dimineața 

E cald când crește tulpina, 

La ninsoare vei îngheța, 

Iar la vară vei dansa,

Casa la iarnă o vei înfrumuseța,

Iar vara va crește narcisa,

În fiecare an , vin sărbători,

Pentru noi e o tradiție minunată,

Care ne înconjoară ape curgători,

De aer lumea e legănată.

Iarna cad fulgii ușor,

Care ne-a dus un puișor,

Copiii vestesc în jos și sus,

Că azi s-a născut Isus...

Se așterne-o mantie,

Ce pare un așternut,

Se apropie o sanie,

Cu cadouri ce-am cerut.

Moș Crăciun într-o caleașcă zburătoare,

Așteaptă să adormim să ne pună cadoul mare,

Iar cerbul oprit din mers,

Dansează cu laba invers,

Și cântând un cântec străvechi,

Dorind să vadă din nou castelul vechi.

E o colindă ce trebuia să fie pe data de 1 ianuarie 😊

Autor: Nicoleta Postovan