Socoteala între mamă și pui
Undeva departe, trăiau nefericit ,o mamă și un pui. Și așa într o zi ,mama lui, se gândi să i oprească nerespectarea când veneau oaspeții și să fie mai politicos ,deoarece el era răsfățat, răutăcios și nu e cam bine să fii pentru toată viața ta, uite ,așa cum e el
Puiule, vino la mama, că îți fac eu, socoteală! , fiul ei venise nedumerit cu o înfățișare ciudată .
Ce mamă vreai ? Nu vezi că am obosit? Despre ce vorbești? Despre ce socoteală?, mama lui, dorea să l facă educat, pentru că educația pentru ea, e pe primul loc. Mama lui spuse:
De azi, înainte, nu mai faci nicio prostioară, măi băiete! Dacă azi o să mă câștigi la jocul de cuvinte ,îți dau treizeci de lei ,dar dacă pierzi, tot anul vei învăța și vei asculta profesorii, dacă nu vrei să fii bătut! , băiatul, dacă nu putea să facă nimic, o ascultă și începuse să se joace cu propria sa mamă. Dar problema lui, era că el, nu a învățat la școală și nu știa să se joace în așa fel de joc. Și să ghiciți, el a pierdut.
Mamă, mai dă mi o șansă! , dar ea, nu-i dădu această șansă în orice caz, dacă nu dorea să fie lovit peste față, pentru că pentru el fața e lucrul cel mai important. Fără acest lucru nu aveau să se îndrăgostească fetele. Când mama lui, a aflat despre asta, l-a dus, la o altă școală, în care din nou trecea clasa întâi, iar fiul ei, așa de tare o ruga să nu-l ducă la o altă școală , dar nimic, totul în zadar, cu mama lui, nu s-a primit, deoarece ea dorea, ca el , să învețe și să fie un băiat educat bine. Peste câteva zile, el a devenit puiul mamei ,cel mai deștept. Și cuvântul mamei a fost:
Să înveți bine la școală ,Vasilică!
Autor: Nicoleta Postovan
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Metaforic
Дата публикации: 5 ноября 2024
Просмотры: 237
Стихи из этой категории
Praf de stele
Un praf printre atâtea stele,
Sunt coșmarul printre visele mele,
Sunt un semn interzis, printre o libera trecere spre paradis,
Nu pot atinge lumina, e prea departe,
Iar Întunericul e atât de aproape,
mi-e lumina încețoșată la o așa mare distanță,
Iar eu tot cad și nimeni nu mă prinde,
sunt o mică ață printre sfori,
O simplă carte uitată ce nu se vinde,
Întunericul ce-ți dă fiori,
O lacrimă printre zâmbete,
o inimă la dreapta, nu la stânga,
E lungă cursa, nu mai pot da fuga
Mă îndrept spre întunericul gol,
Poate cad spre sol,
în abis, apoi scap de voi, căci printre atâtea furntuni
Îmi pare rău
Îmi pare rău că nu am fost destul pentru tine
Că ți-am fost doar adiere, nu furtună,
Că-n loc de „totul”, ți-am dat o jumătate
Și-am rătăcit cu tine sub așteptări, sub lună.
Îmi pare rău că n-am știut să te ascult
Când tăceai mai mult decât vorbeai,
Că am iubit în felul meu bolnav,
Pe când tu visai iubire din alt rai.
Am fost cu tine, dar n-am fost prezent,
Am spus „te iubesc” fără să știu ce doare,
Te-am ținut aproape doar ca să nu te pierd,
Dar n-am văzut că te pierdeam în fiecare seară.
Îmi pare rău că n-am fost sprijin, ci povară,
Că n-am fost foc, ci fum care se stinge,
Că te-am făcut să simți că ești singur
Chiar și atunci când mânaea te atinge.
Și dacă te-ai simțit vreodată mic,
Să știi că vina e în pieptul meu.
Tu ai crescut, ai dat, ai fost infinit,
Eu n-am știut să fiu al tău mereu.
N-am fost un vis, ci doar o pauză tristă
Între ce-ai sperat și ce-ai primit.
Am fost lecția tăcută, grea și goală,
Dintr-un capitol pe care l-ai sfârșit.
Îmi pare rău că nu m-am ridicat
La ceea ce meritai să-ți fiu,
Că te-am lăsat să lupți în doi
Cu un om ce se pierdea, pustiu.
Și dacă timpul ne va duce-n alte zări,
Unde nu mai doare, unde e mai bine,
Să știi că-n liniștea de peste ani,
Încă îmi pare rău că n-am fost destul… pentru tine.
Sub masti de fier
Privești în oglindă, dar vezi doar un chip,
Ascuns în minciuni, invidie și chin,
Pe internet, te arăți fericit,
Dar sufletul tău e gol și plin de venin.
Nu ne-am născut cu ură în noi,
Dar alegem să ne-mbrăcăm în ceață,
Purtăm măști grele și nu vedem roi,
De oameni ce caută speranță.
Nu ai ales să te naști în furtună,
Dar alegi să te lupți într-un război mut,
Între iubire și ură, găsești o minciună,
Și uiți că-n adânc, toți suntem la fel născuți.
Life is a game
You know our lives are a game
I do it all the same, everyday
From morning to morning
I'm playing this way
Sitting nowhere, doing nothing
Acting stupid, acting right
Want you seeing all my feelings
'Cause they're locked in heart-shaped box.
Poem oximoron pentru ecoul cel mai înalt
Am stat în gerul arzător al celui mai înalt
vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse
în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea
în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.
Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,
dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele
de tăcere erau precum stelele și găurile negre.
În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,
am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte
visele destinului meu precum și visele pierdute,
care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente
amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat
cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni
sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă
cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate
magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,
a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.
Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos
urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.
Distrugere
Armonia vieții s-a pierdut la limita secolului,
Razele soarelui nu mai oferă aceeași alinare
Iar luna, cândva zâna bună a poveștilor cerești,
A alungat stelele din preajma astrului pământesc.
La mișcarea universului ce se dorește ireversibilă
Au răspuns generațiile trecute cu o tăcere absolută,
Însă azi, singurul răspuns viabil oferit de omenire
Seamănă mai mult cu un strigăt deznădăjduit.
Frica unei morții lente a depășit eul personal
Și s-a extins ca o plagă emoțională pe tot pământul,
Vietățile ce cândva dansau fericite valsul vieții
Poartă azi pecetea unei realității sumbre și macabre.
Copacii ce cândva erau seculari, azi sunt palide umbre
Ce își împărtășesc bătrânețea la vârsta adolescenței.
Apele dulci ce șerpuiau mândre spre mările cele mari
Își plâng caldura inundând din ce in ce mai mult pământul.
Pământul s-a preschimbat într-un mormânt comun,
Sinuciderea nu mai este un act de egoism barbar,
Dumnezeu a lepădat din grija sa, soarta întregii omenirii,
Creându-și un nou teren de joacă, mult mai departe.
Praf de stele
Un praf printre atâtea stele,
Sunt coșmarul printre visele mele,
Sunt un semn interzis, printre o libera trecere spre paradis,
Nu pot atinge lumina, e prea departe,
Iar Întunericul e atât de aproape,
mi-e lumina încețoșată la o așa mare distanță,
Iar eu tot cad și nimeni nu mă prinde,
sunt o mică ață printre sfori,
O simplă carte uitată ce nu se vinde,
Întunericul ce-ți dă fiori,
O lacrimă printre zâmbete,
o inimă la dreapta, nu la stânga,
E lungă cursa, nu mai pot da fuga
Mă îndrept spre întunericul gol,
Poate cad spre sol,
în abis, apoi scap de voi, căci printre atâtea furntuni
Îmi pare rău
Îmi pare rău că nu am fost destul pentru tine
Că ți-am fost doar adiere, nu furtună,
Că-n loc de „totul”, ți-am dat o jumătate
Și-am rătăcit cu tine sub așteptări, sub lună.
Îmi pare rău că n-am știut să te ascult
Când tăceai mai mult decât vorbeai,
Că am iubit în felul meu bolnav,
Pe când tu visai iubire din alt rai.
Am fost cu tine, dar n-am fost prezent,
Am spus „te iubesc” fără să știu ce doare,
Te-am ținut aproape doar ca să nu te pierd,
Dar n-am văzut că te pierdeam în fiecare seară.
Îmi pare rău că n-am fost sprijin, ci povară,
Că n-am fost foc, ci fum care se stinge,
Că te-am făcut să simți că ești singur
Chiar și atunci când mânaea te atinge.
Și dacă te-ai simțit vreodată mic,
Să știi că vina e în pieptul meu.
Tu ai crescut, ai dat, ai fost infinit,
Eu n-am știut să fiu al tău mereu.
N-am fost un vis, ci doar o pauză tristă
Între ce-ai sperat și ce-ai primit.
Am fost lecția tăcută, grea și goală,
Dintr-un capitol pe care l-ai sfârșit.
Îmi pare rău că nu m-am ridicat
La ceea ce meritai să-ți fiu,
Că te-am lăsat să lupți în doi
Cu un om ce se pierdea, pustiu.
Și dacă timpul ne va duce-n alte zări,
Unde nu mai doare, unde e mai bine,
Să știi că-n liniștea de peste ani,
Încă îmi pare rău că n-am fost destul… pentru tine.
Sub masti de fier
Privești în oglindă, dar vezi doar un chip,
Ascuns în minciuni, invidie și chin,
Pe internet, te arăți fericit,
Dar sufletul tău e gol și plin de venin.
Nu ne-am născut cu ură în noi,
Dar alegem să ne-mbrăcăm în ceață,
Purtăm măști grele și nu vedem roi,
De oameni ce caută speranță.
Nu ai ales să te naști în furtună,
Dar alegi să te lupți într-un război mut,
Între iubire și ură, găsești o minciună,
Și uiți că-n adânc, toți suntem la fel născuți.
Life is a game
You know our lives are a game
I do it all the same, everyday
From morning to morning
I'm playing this way
Sitting nowhere, doing nothing
Acting stupid, acting right
Want you seeing all my feelings
'Cause they're locked in heart-shaped box.
Poem oximoron pentru ecoul cel mai înalt
Am stat în gerul arzător al celui mai înalt
vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse
în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea
în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.
Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,
dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele
de tăcere erau precum stelele și găurile negre.
În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,
am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte
visele destinului meu precum și visele pierdute,
care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente
amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat
cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni
sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă
cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate
magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,
a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.
Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos
urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :
"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."
Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.
Distrugere
Armonia vieții s-a pierdut la limita secolului,
Razele soarelui nu mai oferă aceeași alinare
Iar luna, cândva zâna bună a poveștilor cerești,
A alungat stelele din preajma astrului pământesc.
La mișcarea universului ce se dorește ireversibilă
Au răspuns generațiile trecute cu o tăcere absolută,
Însă azi, singurul răspuns viabil oferit de omenire
Seamănă mai mult cu un strigăt deznădăjduit.
Frica unei morții lente a depășit eul personal
Și s-a extins ca o plagă emoțională pe tot pământul,
Vietățile ce cândva dansau fericite valsul vieții
Poartă azi pecetea unei realității sumbre și macabre.
Copacii ce cândva erau seculari, azi sunt palide umbre
Ce își împărtășesc bătrânețea la vârsta adolescenței.
Apele dulci ce șerpuiau mândre spre mările cele mari
Își plâng caldura inundând din ce in ce mai mult pământul.
Pământul s-a preschimbat într-un mormânt comun,
Sinuciderea nu mai este un act de egoism barbar,
Dumnezeu a lepădat din grija sa, soarta întregii omenirii,
Creându-și un nou teren de joacă, mult mai departe.
Другие стихотворения автора
Tăticul ideal
Tu ești trandafirul, înflorind spre venirea soarelui,
Muncești din greu, pentru sosirea armoniei,
Mă îndemn să nu ascult vorbele rele oare cui,
Cu ajutorul tău am aflat valoarea lecției.
M ai ajutat în orice moment,
Și este deja evident,
Voi fi demnă mereu pentru tine,
Mă voi strădui să fac numai bine!
M ai iubit și mă iubești,
De tot răul mă păzești,
Pe pământ cât mai trăiești,
Visele îndeplinești.
Toată viața-ți sunt datoare,
Pentru mine ești un soare.
Pentru mine ești un rege,
Iar cu tine fapta merge.
Cu ajutorul tău, avem hăinuțe,
Mâncare, jucării și chiar niște mingiuțe,
Pentru tot îți mulțumesc,
Și-ți mai spun că te iubesc.
Autor: Nicoleta Postovan
Poezia asta e pentru toți tații și pentru tatăl meu
Floarea ciudată
O floare ciudată ,azi stă în ogradă,
Puțin E surie ca trotuarul de pe stradă,
E ca firul alb de pe al nostru cer,
Ce ne veghează ca un vis efemer.
În noapte strălucește chiar dacă soare nu-i,
Ai vrea așa o mie să le scoți și să le pui,
Ea e o minune printre cele mai frumoase,
Dar dacă ar fi om ar fi fost cam somnoroase.
De zi cu zi tot crește mai înaltă,
O vede iepurașul și-ncepe să mai salte,
Iar acel miros suav aduce fericire,
Îi aduce un farmec doar dintr-o sclipire.
Una cea mai unică printre toate,
Să sclipească asta o să poată,
Să uimească acum nu-i speranță,
Deoarece deja uimește cu eleganță.
Autor: Nicoleta Postovan
Enigma ca printre vise
Enigma ca printre vise,
Călătorește larg,
Mistere ce au fost împinse,
La un capăt de mic crai.
Un mister prin coardele vocale,
Se-ascunde și acolo,
Își va ascunde părțile sale,
Ca și cum în colo-colo-n.
Autor: Nicoleta Postovan
Mamă te iubesc
Mamă te iubesc,
Ești visul meu de pe bolta cerească,
Mamă mă uimesc,
Ai reușit totul în această viață,
În fiecare seară,
Mă sărutai lin pe frunte,
E un sărut de basm,
Zvon auzit pe orice munte,
Tu ai creat un nou început pentru noi,
Mereu plecând mă îmbrățișai ,
Cu mii de emoții cu îmbrățișări moi,
Spuneai la revedere și plecai,
Dar mereu te gândeai,
La noi , copiii tăi,
Dar când veneai,
Veneai bucuroasă,
Mereu vreau să te văd așa,
Mama mea,sufletul meu,
Mereu ți-a fost greu,
Dar n-ai renunțat,
Dar n-ai încetat, să ne iubești.
Autor: Nicoleta Postovan
Prieten adevărat
Un prieten adevărat,
E cel ce nu trădează,
E cel ce e bun,
Și e cel ce stimează.
Autor: Nicoleta Postovan
Tăticul ideal
Tu ești trandafirul, înflorind spre venirea soarelui,
Muncești din greu, pentru sosirea armoniei,
Mă îndemn să nu ascult vorbele rele oare cui,
Cu ajutorul tău am aflat valoarea lecției.
M ai ajutat în orice moment,
Și este deja evident,
Voi fi demnă mereu pentru tine,
Mă voi strădui să fac numai bine!
M ai iubit și mă iubești,
De tot răul mă păzești,
Pe pământ cât mai trăiești,
Visele îndeplinești.
Toată viața-ți sunt datoare,
Pentru mine ești un soare.
Pentru mine ești un rege,
Iar cu tine fapta merge.
Cu ajutorul tău, avem hăinuțe,
Mâncare, jucării și chiar niște mingiuțe,
Pentru tot îți mulțumesc,
Și-ți mai spun că te iubesc.
Autor: Nicoleta Postovan
Poezia asta e pentru toți tații și pentru tatăl meu
Floarea ciudată
O floare ciudată ,azi stă în ogradă,
Puțin E surie ca trotuarul de pe stradă,
E ca firul alb de pe al nostru cer,
Ce ne veghează ca un vis efemer.
În noapte strălucește chiar dacă soare nu-i,
Ai vrea așa o mie să le scoți și să le pui,
Ea e o minune printre cele mai frumoase,
Dar dacă ar fi om ar fi fost cam somnoroase.
De zi cu zi tot crește mai înaltă,
O vede iepurașul și-ncepe să mai salte,
Iar acel miros suav aduce fericire,
Îi aduce un farmec doar dintr-o sclipire.
Una cea mai unică printre toate,
Să sclipească asta o să poată,
Să uimească acum nu-i speranță,
Deoarece deja uimește cu eleganță.
Autor: Nicoleta Postovan
Enigma ca printre vise
Enigma ca printre vise,
Călătorește larg,
Mistere ce au fost împinse,
La un capăt de mic crai.
Un mister prin coardele vocale,
Se-ascunde și acolo,
Își va ascunde părțile sale,
Ca și cum în colo-colo-n.
Autor: Nicoleta Postovan
Mamă te iubesc
Mamă te iubesc,
Ești visul meu de pe bolta cerească,
Mamă mă uimesc,
Ai reușit totul în această viață,
În fiecare seară,
Mă sărutai lin pe frunte,
E un sărut de basm,
Zvon auzit pe orice munte,
Tu ai creat un nou început pentru noi,
Mereu plecând mă îmbrățișai ,
Cu mii de emoții cu îmbrățișări moi,
Spuneai la revedere și plecai,
Dar mereu te gândeai,
La noi , copiii tăi,
Dar când veneai,
Veneai bucuroasă,
Mereu vreau să te văd așa,
Mama mea,sufletul meu,
Mereu ți-a fost greu,
Dar n-ai renunțat,
Dar n-ai încetat, să ne iubești.
Autor: Nicoleta Postovan
Prieten adevărat
Un prieten adevărat,
E cel ce nu trădează,
E cel ce e bun,
Și e cel ce stimează.
Autor: Nicoleta Postovan