Piticul mic

Tată de copil,

Un înger într-un trup mic și fragil.

În ochii tăi, lumina se aprinde,

Iar sufletul meu de iubire se umple.

Te privesc cum crești și te dezvolți,

Cu fiecare zi, cu fiecare pas.

Mâna ta mică mă ține strâns,

Și simt că nimic nu ne poate despărți.

Îți aud râsul ca o melodie dulce,

Ce-mi aduce bucurie în inimă.

Ești comoara mea cea mai de preț,

Și pentru tine aș face orice sacrificiu.

Tatăl tău sunt și mereu voi fi,

Ghidându-te pe drumul vieții tale.

Te voi învăța să fii curajos și bun,

Să ai încredere în tine și să zbori spre stele.

În seara de Ajun, sub cerul înstelat,

Cu entuziasm și fericire, copilașii au așteptat.

Luminile au început să se stingă ușor,

Unde ești, Moș Crăciun, cu darurile tale de aur?

În așteptarea ta, Moșule, lumea se oprește în loc.

În sufletele noastre se aprinde un foc.

Sperând să fie sania încărcată,

Unde ești, Moș Crăciun, cu promisiunea ta onorată?

Colidele răsună prin văile ninse,

Sufletele așteaptă sub lumina felinarelor aprinse.

În casă se simte miros de cozonaci calzi,

Unde ești, Moș Crăciun, cu magia ta învăluitoare?

Dimineața ne sculam 

Și la școală noi plecăm 

triști și veseli intr-o zi

depinde de zi la zi

Când la școală am ajuns 

Profesoara ne-a răspuns

Că nu facem ora azi

Ca am ceva de lucrat

Mititel și drăgălaș

Greieraș ,botezat de naș,

Campion la sărituri

Prin fânețe și păduri .

Douâ antene poartă în frunte

Cântăreț  din vale-n munte,

Și-și acordă  lira bine

Cu acorduri  foarte fine.

Dă concerte minunate

Mai în fiecare noapte

Și așa face toată vara

Tot cu scrpca și chitara.

Ocupat cu deplasarea

Uită că se duce vara,

Și că e goală cămara:

Iar când toamna se așterne

Și din nori  ,stropi reci se așterne

Micul nostru  greieraș

Ca un trubadur trufaș ,s-a retras.

Casă n-are, nici provizii

Se hrănește cu iluzii;

Dar povestea ne mai spune

C-a umblat după împrumut

O ,așa insultă ,unde s-a

Mai pomenit?...

Sahul arma mea secreta

multi bani imi aduce,

pusculita plina am,

de goromele mari.

Cand castig imi aud numele

fericit sunt atunci,

sarind de veselie

si sarbatorind.

În odaia de la drum, te zăresc plângând și-mi pare

Că dorind să fac o glumă, te-am supărat frățioare.

Șterge-ți lacrima și spune-mi, fără a mai conteni,

Că dincolo de orice ceartă, noi suntem prieteni buni.

Vor rămâne amintiri, regăsite în sonate,

Unul lângă altul, sufletele ni-s legate.

Șterge-ți lacrima și vino, să te strâng la pieptul meu,

Frați de sânge, prieteni buni, noi așa vom fi mereu.

O floare ciudată ,azi stă în ogradă,

Puțin E surie ca trotuarul de pe stradă,

E ca firul alb de pe al nostru cer,

Ce ne veghează ca un vis efemer.

În noapte strălucește chiar dacă soare nu-i,

Ai vrea așa o mie să le scoți și să le pui,

Ea e o minune printre cele mai frumoase,

Dar dacă ar fi om ar fi fost cam somnoroase.

De zi cu zi tot crește mai înaltă,

O vede iepurașul și-ncepe să mai salte,

Iar acel miros suav aduce fericire,

Îi aduce un farmec doar dintr-o sclipire.

Una cea mai unică printre toate,

Să sclipească asta o să poată,

Să uimească acum nu-i speranță,

Deoarece deja uimește cu eleganță.

Autor: Nicoleta Postovan 

In ochii tãi vãd doar sclipirea soarelui,

lar Când mä uit pe cer vãd culoare cerului,

Esti o floare în fata mea si sclipesti ca

un soare,

Tu esti acel portret de destin acel

portret mare.

Tu esti mamä acel portret în viata

mea,

Tu din dorinte faci visul si din visuri

realitate,

lar roua, cade si surprinde lumea când

te ivesti,

Sunt fetita ta si de aia mä iubesti!

Prin visul meu zboară ,

Ca o comoară,

O mică poveste,

Despre ce nu a existat dar acum ea este.

O zână prin visuri ,

Ce vine-n noapte,

O mică zeiță,

A dorinței și a unei șoapte.

Vine c-o scrisoare ,

Despre un pitic,

Și dă de știre,

Că nu-i așa de mic.

Cu-n zambet răzbate acele gânduri,

Și-i scrie prin aer niște rânduri,

Și-i spuse: noapte bună,

Visează, visează cu mine-mpreună!

Autor: Nicoleta Postovan 

Este-un turn neobișnuit, 

Turnul speranței,

Un turn foarte înalt, 

Turnul vrăjitoarei. 

Din afară ușa este, 

Dinăuntru ea dispare, 

Ia și uită mare veste,

Iar ieșirea nu apare. 

Se numește uite așa, 

Căci în turn e doar Speranță,

Mulți săteni rămas blocați, 

Și blocați și o alianță.

De ce oare-i trebuia,

Vrăjitoarea-i să-i închidă?

Dar ce planuri avea, 

Într un rând ca o omidă? 

Au plecat, vreo doi sau trei războinici, 

În rând cu ei vreo patru, cinci pitici, 

Dar ce făceau? 

În excursie plecau. 

Au intrat, 

Nu este ușa, 

Au strigat, 

Nimeni nu i auzi. 

Și un bărbat în căutare, 

Și găsi turnul cel Mare,

Și rămase el blocat, 

Și de-acasă n-a mâncat.

Înfometat el îi găsise, 

Își pierdu și appetitul, 

Hai cu toții la ieșire, 

Că mi-i foame de poftire.

Nu putem să mai ieșim, 

Căci ieșirea nu mai este, 

Ia ce groaznică-i o veste,

Aș mai vrea să gust un pește. 

Hai, măcar să încercăm, 

Și să nu ne mai certăm, 

Că mi-i foame foc și rău,

Vreau să-scult răspunsul tău.

Și-au pornit la drum,

Măi, eu timpul, mi-l consum,

Și, ce cu toba s-o dărâm,

Ce idei acum ai? 

Că mă sperii vai, vai, vai!

Și au dărâmat-o,

Ura, ura am reușit, 

Sunt acum mai fericit! 

Vrăjitoarea-i supărată, 

Nu i deloc chiar încântată, 

Și bărbații au învins o, 

Și de mătură au prins o.

Și eroi au devenit, 

Și e turn obișnuit. 

          Autor: Nicoleta Postovan 

Glasul timpuriu iar trece,

Iar anii dispar ca prin magie,

Și-n lume toți uităm altceva,

Și ne-ntrebăm: sa întâmplat așa ceva?

Cum roua cade,

Așa trec zilele trecute,

Cu o viteză mare,

Unde-s acele zile mute?

Autor: Nicoleta Postovan 

De ce Pasărea poate să zboare?

De ce nu eu chiar dacă na-m aripi?

De ce profesorii nu mă cred scriitoare?

Chiar dacă am abilitatea să compun poezii ?

De ce creația mea numai are valoare?

Dacă mi-se pare o operă ideală?

De ce în fiecare zi nu este sărbătoare?

Chiar dacă în fiecare minut se întâmplă ceva?

De ce etapele lumii nu sunt ușoare?

Chiar dacă mi-se pare așa?

De ce orașele nu sunt popoare?

Chiar dacă aș putea spune oricum?

De ce planeta nu-i soare?

Dacă e parcă sunt lucruri la fel?

De cum se mișcă ale mele picioare?

Dacă eu nu le oblig?

De cum pe pământ a apărut câte o floare?

Dacă nu a știut?

De ce apa nu are culoare?

Și de ce nu are răspuns?

De ce bătaia așa de tare doare?

Dacă poți să simți nimic?

Autor: Nicoleta Postovan