În căutarea unui apus
Simt în mainile mele arse,
Sufletul iubiri noastre care,
Emite semnale în codul morse,
Chiar și acum în ceasul morții noastre.
Cea mai fierbinte dragoste
Cu cel mai rece sfârșit,
Că n-a murit nimeni din iubire..
Oare oi fi eu primul săvârșit?
Simt cum mă adie usor vântu’…
E rece, și timpul, și ceaiul, și eu, și tu
Nu te-am pierdut, m-ai pierdut
Și mă vei căuta în toate și nu voi fi găsit.
Dacă te întrebi unde sunt,
Poți să mă cauți în trecut,
Iar acum rămânem fiecare pe drumul său
Și dacă-mi va fi dor, n-am să-ți scriu.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Florin Dumitriu
Data postării: 21 octombrie 2021
Vizualizări: 1361
Poezii din aceiaşi categorie
Mă pierd într-un dor mereu…
Iubește-mă, dragul meu,
La asta râvnesc, asta-mi doresc eu.
Simt căldura privirii tale cum în mine pătrunde,
Gândurile-mi sunt în ceață, încurcate.
Inima îmi bate tare, vrea să iasă din piept,
Să strige către tine, să-ți spună ceva: te iubesc!
Vreau să simt sufletul tău aproape de-al meu,
Deși știu că nu e posibil, mă pierd într-un dor mereu.
Egoistă vreau să fiu, să te țin în brațe mereu,
Să ne pierdem într-o eternitate, doar noi doi, între noi.
Iubește-mă, dragul meu,
La asta râvnesc, asta-mi doresc eu.
Răspuns
Tardiv este răspunsul ce-i transformat în ecou.
Ecoul nu este răspunsul tău.
Timpul trecut aștepta raspunsul singular
Nici pe departe un plural!
Este vorba despre vocea ta
Și despre ecoul generat,
Care devine nefericitul plural!
Zâmbetul este doar o mască
Ce-ascunde tacit minciuna!
Pluralul disimulat în singular
Este meschinul frumos îmbrăcat,
Care invitat la restaurant,
Mănâncă și bea fără rezerve....
Raspunsul nu poate fi despicat
Nici duplicat,e veșnic singur,
Înveșmântat în egoismul declarat,
Ambiguu ori negru ori alb!
Te-am întrebat dacă mă iubești...
Răspunsul a murit sugrumat!
(1 martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Sper să revii!
Sper să revii de unde ai plecat
Și să mă ierți că ți-am greșit,
Prin vorbe aruncate la mânie
Ce le regret, știind, că te-au rănit.
Să afirm acum că-mi este bine
Și-s fericit că singur m-ai lăsat,
Aș spune că mă mint pe mine
Și c-am uitat ce-a fost adevărat.
Am încercat la telefon să te aud
Nu ai răspuns, poate era pe mut,
E trist, dar ăsta-i adevărul crud
Și îl accept, dar nu renunț să lupt.
M-aș duce după tine să te caut
Dar nu știu încotro să o pornesc,
Un semn aș vrea trimis de tine
La care să răspund că...te iubesc.
Sper să te găsesc cât mai curând
Să-ți spun ce mult tu îmi lipsești,
Iertare vreau să-ți cer și mi-aș dori
Iubit să-ți fiu, până...îmbătrânești!
Și…
Și uite-ne aici,
Fiecare cu ale lui probleme,
Căutând o scăpare din ele.
Eu te caut și mereu te găsesc,
Văzând în tine un sprijin,
O lumină de speranță.
Sinceră ți-am spus
Și uite-ne acum,
Tu ști ce vreau,
Eu știu că tu nu ești sigur încă
Și-mi promit că voi aștepta oricât e nevoie,
Deși nu văd nici o posibilitate de un NOI.
Îți promit că voi fi a ta prietenă,
Că voi fi acolo când ai nevoie,
Chiar și când îți vei găsi sufletul pereche<3
Fără regrete
Ochii tăi sunt ca toamna,
Cu dor ce-n taină mă îndeamnă.
Închide-i-ncet și stai o clipă,
Să-ți simt mirosul de pe a ta haină.
Eu te iubesc fără-ncetare
Lăsând amprentre-n vechi calendare,
Cu nopți umbrite fără nume,
Cu pași rătăciți în lume.
Trandafirii roșii rupți de tine,
Îmi amintesc de primul „te iubesc”.
De ale tale bucle fine
Și de ochii-n care mă privesc.
Ecoul îți păstrează vocea, de mult uitată în neștire
Timpul a șters brațele tale
Ce mă învăluiau cândva cu iubire.
Iar noaptea îmi dictează
Nesomnul greu și abătut ,
Te văd aievea, dar vibrează
Imaginea al nostru-lui trecut.
Acum, privind în alți ochi, învăluită de durere,
Primesc prezentul ca tăcere.
Și nu-mi pare rău, nici nu te voi regreta,
Așa va fi mai bine și nu te voi mai căuta.
VIS (NE) STINS
Și parcă aseară vinul tău,
Curgea în picături pe gâtul meu
in brațe mă strângeai ușor
Și... am simţit din nou acel fior.
Râsu-ți amețitor îl auzeam în vis
De ale tale brate cu drag m-am prins,
Pe gât cu buzele usor m-ai atins.
Ce trist..un vis ce-n zori s-a stins.
Un vis de-o noapte am avut
Și-n urma lui o lacrimă mi-a căzut
Căci ești ca o himeră dintr-o altă lume
Și rece, nepăsător, distant te porți cu mine.
Și-mi las dorul și visul să curgă-n poezie
O poveste ce-a fost odată să scrie
Un final ce a fi schimbat nu se mai poate
Decât în gânduri scrise intr-o carte.
P.S
Off, babe ce dor de-un vin îmi e...
Și cât de mult să știu, aş vrea,
De-ai fi păstrat si pentru mine
Ceva bun din crama ta, pentru cândva..
Mă pierd într-un dor mereu…
Iubește-mă, dragul meu,
La asta râvnesc, asta-mi doresc eu.
Simt căldura privirii tale cum în mine pătrunde,
Gândurile-mi sunt în ceață, încurcate.
Inima îmi bate tare, vrea să iasă din piept,
Să strige către tine, să-ți spună ceva: te iubesc!
Vreau să simt sufletul tău aproape de-al meu,
Deși știu că nu e posibil, mă pierd într-un dor mereu.
Egoistă vreau să fiu, să te țin în brațe mereu,
Să ne pierdem într-o eternitate, doar noi doi, între noi.
Iubește-mă, dragul meu,
La asta râvnesc, asta-mi doresc eu.
Răspuns
Tardiv este răspunsul ce-i transformat în ecou.
Ecoul nu este răspunsul tău.
Timpul trecut aștepta raspunsul singular
Nici pe departe un plural!
Este vorba despre vocea ta
Și despre ecoul generat,
Care devine nefericitul plural!
Zâmbetul este doar o mască
Ce-ascunde tacit minciuna!
Pluralul disimulat în singular
Este meschinul frumos îmbrăcat,
Care invitat la restaurant,
Mănâncă și bea fără rezerve....
Raspunsul nu poate fi despicat
Nici duplicat,e veșnic singur,
Înveșmântat în egoismul declarat,
Ambiguu ori negru ori alb!
Te-am întrebat dacă mă iubești...
Răspunsul a murit sugrumat!
(1 martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Sper să revii!
Sper să revii de unde ai plecat
Și să mă ierți că ți-am greșit,
Prin vorbe aruncate la mânie
Ce le regret, știind, că te-au rănit.
Să afirm acum că-mi este bine
Și-s fericit că singur m-ai lăsat,
Aș spune că mă mint pe mine
Și c-am uitat ce-a fost adevărat.
Am încercat la telefon să te aud
Nu ai răspuns, poate era pe mut,
E trist, dar ăsta-i adevărul crud
Și îl accept, dar nu renunț să lupt.
M-aș duce după tine să te caut
Dar nu știu încotro să o pornesc,
Un semn aș vrea trimis de tine
La care să răspund că...te iubesc.
Sper să te găsesc cât mai curând
Să-ți spun ce mult tu îmi lipsești,
Iertare vreau să-ți cer și mi-aș dori
Iubit să-ți fiu, până...îmbătrânești!
Și…
Și uite-ne aici,
Fiecare cu ale lui probleme,
Căutând o scăpare din ele.
Eu te caut și mereu te găsesc,
Văzând în tine un sprijin,
O lumină de speranță.
Sinceră ți-am spus
Și uite-ne acum,
Tu ști ce vreau,
Eu știu că tu nu ești sigur încă
Și-mi promit că voi aștepta oricât e nevoie,
Deși nu văd nici o posibilitate de un NOI.
Îți promit că voi fi a ta prietenă,
Că voi fi acolo când ai nevoie,
Chiar și când îți vei găsi sufletul pereche<3
Fără regrete
Ochii tăi sunt ca toamna,
Cu dor ce-n taină mă îndeamnă.
Închide-i-ncet și stai o clipă,
Să-ți simt mirosul de pe a ta haină.
Eu te iubesc fără-ncetare
Lăsând amprentre-n vechi calendare,
Cu nopți umbrite fără nume,
Cu pași rătăciți în lume.
Trandafirii roșii rupți de tine,
Îmi amintesc de primul „te iubesc”.
De ale tale bucle fine
Și de ochii-n care mă privesc.
Ecoul îți păstrează vocea, de mult uitată în neștire
Timpul a șters brațele tale
Ce mă învăluiau cândva cu iubire.
Iar noaptea îmi dictează
Nesomnul greu și abătut ,
Te văd aievea, dar vibrează
Imaginea al nostru-lui trecut.
Acum, privind în alți ochi, învăluită de durere,
Primesc prezentul ca tăcere.
Și nu-mi pare rău, nici nu te voi regreta,
Așa va fi mai bine și nu te voi mai căuta.
VIS (NE) STINS
Și parcă aseară vinul tău,
Curgea în picături pe gâtul meu
in brațe mă strângeai ușor
Și... am simţit din nou acel fior.
Râsu-ți amețitor îl auzeam în vis
De ale tale brate cu drag m-am prins,
Pe gât cu buzele usor m-ai atins.
Ce trist..un vis ce-n zori s-a stins.
Un vis de-o noapte am avut
Și-n urma lui o lacrimă mi-a căzut
Căci ești ca o himeră dintr-o altă lume
Și rece, nepăsător, distant te porți cu mine.
Și-mi las dorul și visul să curgă-n poezie
O poveste ce-a fost odată să scrie
Un final ce a fi schimbat nu se mai poate
Decât în gânduri scrise intr-o carte.
P.S
Off, babe ce dor de-un vin îmi e...
Și cât de mult să știu, aş vrea,
De-ai fi păstrat si pentru mine
Ceva bun din crama ta, pentru cândva..
Alte poezii ale autorului
Negustor de speranță
Sunt un negustor de speranță. Mi-am întins taraba în piața umbrelor, acolo unde luminile se sting prea devreme și visurile se vând pe nimic. Pe tejgheaua mea nu sunt mărfuri obișnuite, doar borcane de sticlă pline cu licăriri de suflete, cuvinte nerostite și promisiuni pe care timpul încă nu le-a strivit.
Vin oamenii, cu ochii obosiți și buzunarele goale, întinzându-mi palmele în schimbul unei raze de posibilitate. Unii plătesc cu ultima lor lacrimă, alții cu amintiri pe care le-ar fi vrut uitate. Le ofer sticluțe sigilate cu vise de împrumut, licăriri de „poate mâine”, parfumul blând al unei dimineți fără teamă.
Dar speranța nu e niciodată gratuită. Cine îmi cumpără lumina trebuie să învețe să o păstreze. Cine îmi risipește marfa, mă va regăsi în colțurile întunecate ale nopții, așteptând, mereu, să fac un alt târg.
Și când noaptea își scutură ultima suflare peste oraș, rămân singur, înconjurat de borcanele mele goale. Oamenii vin, iau, pleacă,dar puțini știu că fiecare speranță vândută mă lasă mai gol.
Îmi privesc palmele: crăpate de timp, obosite de atâtea schimburi. În fiecare linie se ascunde o poveste pe care n-am avut curajul s-o trăiesc. Am vândut atâtea vise, dar n-am păstrat niciunul pentru mine.
Pe tejghea mai am un singur borcan mic, tremurător, ca o stea prinsă în sticlă. Îl privesc îndelung. Poate că a venit vremea să-l deschid.
Dar tocmai atunci, un om se apropie. Are ochii arși de întuneric, pașii grei, sufletul crăpat de frig. Întinde mâna, fără să spună nimic.
Îi dau borcanul.
Și rămân, din nou, cu nimic.
Vântul îmi răscolește taraba pustie, ridicând praful unor promisiuni uitate. Privirea îmi alunecă spre locul unde fusese ultimul borcan acum doar o urmă caldă în palma străinului. Îl privesc cum pleacă, pășind mai drept, cu lumina aceea firavă tremurându-i în degete. O va păstra? O va risipi? Nu mai contează.
Eu rămân.
În piața umbrelor, nimeni nu se întreabă cine hrănește speranța negustorului. Oamenii vin, iau, pleacă – dar nimeni nu lasă nimic în urmă. Nici măcar o fărâmă de lumină pentru cel care le dăruiește.
Îmi închid ochii. E liniște. Poate prea liniște.
Apoi, în întunericul golit de borcane, se aprinde ceva. O lumină mică, nesigură, undeva în pieptul meu.
Nu am vândut tot. Nu am rămas fără nimic.
Pentru prima oară, îmi simt mâinile goale ca pe un început.
Îmi trec degetele peste piept, acolo unde licărește firava lumină. Nu știu de unde a rămas poate o scânteie rătăcită dintr-un borcan deschis prea devreme, poate un strop de speranță pe care am uitat să-l vând.
Piața e pustie acum. Umbrele s-au împrăștiat, iar aerul poartă doar ecoul pașilor celor care au plecat cu bucăți din mine. Îmi privesc taraba goală – lemnul uzat, urmele palmelor întinse, colțurile roase de atâtea nopți de așteptare.
Mă gândesc să plec.
Dar unde pleacă un negustor când și-a dat toată marfa? Unde merge cineva care a trăit doar din visele altora?
Fac un pas. Lumina din pieptul meu pâlpâie, ca și cum ar prinde curaj. Îmi ating coastele, simțind căldura ei tăcută.
Poate că nu trebuie să plec.
Poate că, pentru prima dată, trebuie să păstrez ceva doar pentru mine.
Îmi strâng haina în jurul meu și privesc spre cerul fără stele. De atâta timp am fost negustorul altora, țesătorul viselor străine, dar niciodată al meu. Am vândut speranțe ca pe mărfuri, fără să-mi dau seama că unele nu trebuiau să fie date, ci trăite.
Taraba mea e goală, dar pieptul mi-e plin. Simt lumina aceea mică, caldă, pulsând sub piele. Nu cere nimic. Nu vrea să fie vândută. Doar să crească.
Fac încă un pas, lăsând în urmă piața umbrelor. Străzile sunt tăcute, clădirile își țin respirația. Orașul nu știe încă cine sunt fără taraba mea, fără borcanele mele de speranță. Nici eu nu știu. Dar pentru prima oară, nu mi-e teamă.
Poate că am fost mereu doar un negustor. Poate că am fost doar un om care a uitat să spere pentru sine.
Dar acum, cu mâinile goale și lumina aceea crescând în mine, știu un singur lucru:
Nu mai vând nimic.
Acum, învăț să păstrez.
Orașul mă privește tăcut în timp ce pășesc pe străzile goale. Lumina din pieptul meu palpită, ca o promisiune pe care n-am îndrăznit niciodată s-o fac. E fragilă, dar e a mea.
Pentru prima oară, nu mai sunt un negustor. Nu mai sunt un om care dăruiește tot și rămâne cu nimic. Pentru prima oară, speranța nu e o marfă, ci un lucru pe care vreau să-l păstrez.
Dar orașul nu iartă pe cei care se schimbă.
Simt privirile celor care mi-au cumpărat lumina, care și-au plătit visele cu bucăți din suflet.
Oamenii pe care i-am ajutat, cei care au plecat cu borcanele mele de speranță. Ei nu știu să trăiască fără negustorul lor.
Umbrele se adună. Pași răsună în spatele meu. Vocile lor sunt șoapte reci, rugăminți tăioase. Vor mai mult. Vor ce a mai rămas din mine.
Mă opresc. Lumina din pieptul meu tremură. O simt, atât de vie, atât de caldă și atât de firavă.
O vor lua și pe ea. Așa cum au luat tot.
Un braț mă apucă. Apoi altul. Mâini reci, lacome, sfâșietoare. Încerc să-mi strâng haina peste piept, să protejez scânteia, dar e prea târziu. Se năpustesc asupra mea ca niște suflete flămânde.
Simt cum lumina îmi scapă. Se destramă sub degete străine, risipindu-se în noapte, ca un vis pe care nu apuci să-l trăiești.
Când mă lasă jos, orașul e din nou întunecat. Străzile sunt reci. Mâinile mele sunt goale.
Sunt din nou nimic. Dar de data asta, nimic e tot ce a rămas din mine.
Limbajul codificat al mintii
În plin miez de noapte cu forțe lucide
Mintea mea, tentații de vicii, descinde
Picături amare, din ceasurile trecute
Încercând să așeze în suflet zenital regretul.
Execrabil încercând din răsputeri cu patos,
În adâncul sufletului meu tumultos,
Reies desfigurații de santinelă ego-centrale
Sorbind cu un rânjet dulce, picăturile amare.
Conștiința îmi dictează note pe portative
Ce mă poartă tridimensional în porți ascetice
Dincolo de percepțiile mele post-apocaliptice
Ridicând la infinit jugul, fără să-l critice.
Gândirea, generator de realitate obiectivă,
Prin teorii mă pierzi, cu fibrilație negativă,
Fără a mai ști unde-mi este judecată relativă
Ce trage stoic linie peste cadavre în taină
Dar memoria neelucidat, îmi provoacă dependență
Și muribund străbat colinile de lumină,
Poate exprimându-mi limbajul vremea o să devină,
Picăturile amare după care mintea mea suspină.
Iubirea nu e o vorbă spusă ușor
Sub cerul întunecat, unde doar dorințele ard,
Între cuvinte neîmpărtășite și gânduri nevoite,
Se naște o lume în care nu ne putem găsi.
Recidivă
Nu dau nici un milimetru din sângele meu,
Nici carne, nici suflet, totul e-al meu.
Nu sunt ruda maimuței, nici rodul tăcerii,
Sunt semizeu, forjat în jarul durerii.
Epilog
Plutesc între iluzii, ca un nor strălucitor,
Dar mă prăbușesc în realitatea rece, fără dor.
Fiecare pas mă ține legat de un trecut ce arde,
Iar prezentul îmi scapă, o rană ce mă doare.
Al meu Testament
Nu plângeți pentru că plec, ci dansați pe ritmuri de libertate,
Căci am fost doar un rătăcitor ce a găsit pacea în haosul lumii.
Lăsați-mi doar amintiri, ca niște stropi de ploaie ce udă pământul,
Și nu flori moarte, ci gânduri vii ce vor înflori în inima voastră.
Când veți închide ochii pentru mine, nu vă lăsați copleșiți de gol,
Ci priviți în sus, acolo unde cerul se întâlnește cu nesfârșitul.
Lăsați un zâmbet în urma mea, ca o lumină ce nu se stinge,
Și spuneți: „A fost un suflet ce a știut să iubească.”
Nu vă rupeți de mine, căci în fiecare clipă voi fi cu voi,
Într-un fior, în tăcerea unei nopți sau în râsul unei dimineți.
Scrieți-mi pe piatra rece nu cuvinte, ci amintiri ce vor dăinui,
Și nu veți uita niciodată că am trăit și am iubit.
Pe crucea mea să nu fie doar un nume gravat,
Ci o poveste ce nu se sfârșește niciodată,
Căci chiar și-n moarte, eu voi fi viu în fiecare bătaie de inimă,
În fiecare vis ce va adăposti un strop din ființa mea.
Negustor de speranță
Sunt un negustor de speranță. Mi-am întins taraba în piața umbrelor, acolo unde luminile se sting prea devreme și visurile se vând pe nimic. Pe tejgheaua mea nu sunt mărfuri obișnuite, doar borcane de sticlă pline cu licăriri de suflete, cuvinte nerostite și promisiuni pe care timpul încă nu le-a strivit.
Vin oamenii, cu ochii obosiți și buzunarele goale, întinzându-mi palmele în schimbul unei raze de posibilitate. Unii plătesc cu ultima lor lacrimă, alții cu amintiri pe care le-ar fi vrut uitate. Le ofer sticluțe sigilate cu vise de împrumut, licăriri de „poate mâine”, parfumul blând al unei dimineți fără teamă.
Dar speranța nu e niciodată gratuită. Cine îmi cumpără lumina trebuie să învețe să o păstreze. Cine îmi risipește marfa, mă va regăsi în colțurile întunecate ale nopții, așteptând, mereu, să fac un alt târg.
Și când noaptea își scutură ultima suflare peste oraș, rămân singur, înconjurat de borcanele mele goale. Oamenii vin, iau, pleacă,dar puțini știu că fiecare speranță vândută mă lasă mai gol.
Îmi privesc palmele: crăpate de timp, obosite de atâtea schimburi. În fiecare linie se ascunde o poveste pe care n-am avut curajul s-o trăiesc. Am vândut atâtea vise, dar n-am păstrat niciunul pentru mine.
Pe tejghea mai am un singur borcan mic, tremurător, ca o stea prinsă în sticlă. Îl privesc îndelung. Poate că a venit vremea să-l deschid.
Dar tocmai atunci, un om se apropie. Are ochii arși de întuneric, pașii grei, sufletul crăpat de frig. Întinde mâna, fără să spună nimic.
Îi dau borcanul.
Și rămân, din nou, cu nimic.
Vântul îmi răscolește taraba pustie, ridicând praful unor promisiuni uitate. Privirea îmi alunecă spre locul unde fusese ultimul borcan acum doar o urmă caldă în palma străinului. Îl privesc cum pleacă, pășind mai drept, cu lumina aceea firavă tremurându-i în degete. O va păstra? O va risipi? Nu mai contează.
Eu rămân.
În piața umbrelor, nimeni nu se întreabă cine hrănește speranța negustorului. Oamenii vin, iau, pleacă – dar nimeni nu lasă nimic în urmă. Nici măcar o fărâmă de lumină pentru cel care le dăruiește.
Îmi închid ochii. E liniște. Poate prea liniște.
Apoi, în întunericul golit de borcane, se aprinde ceva. O lumină mică, nesigură, undeva în pieptul meu.
Nu am vândut tot. Nu am rămas fără nimic.
Pentru prima oară, îmi simt mâinile goale ca pe un început.
Îmi trec degetele peste piept, acolo unde licărește firava lumină. Nu știu de unde a rămas poate o scânteie rătăcită dintr-un borcan deschis prea devreme, poate un strop de speranță pe care am uitat să-l vând.
Piața e pustie acum. Umbrele s-au împrăștiat, iar aerul poartă doar ecoul pașilor celor care au plecat cu bucăți din mine. Îmi privesc taraba goală – lemnul uzat, urmele palmelor întinse, colțurile roase de atâtea nopți de așteptare.
Mă gândesc să plec.
Dar unde pleacă un negustor când și-a dat toată marfa? Unde merge cineva care a trăit doar din visele altora?
Fac un pas. Lumina din pieptul meu pâlpâie, ca și cum ar prinde curaj. Îmi ating coastele, simțind căldura ei tăcută.
Poate că nu trebuie să plec.
Poate că, pentru prima dată, trebuie să păstrez ceva doar pentru mine.
Îmi strâng haina în jurul meu și privesc spre cerul fără stele. De atâta timp am fost negustorul altora, țesătorul viselor străine, dar niciodată al meu. Am vândut speranțe ca pe mărfuri, fără să-mi dau seama că unele nu trebuiau să fie date, ci trăite.
Taraba mea e goală, dar pieptul mi-e plin. Simt lumina aceea mică, caldă, pulsând sub piele. Nu cere nimic. Nu vrea să fie vândută. Doar să crească.
Fac încă un pas, lăsând în urmă piața umbrelor. Străzile sunt tăcute, clădirile își țin respirația. Orașul nu știe încă cine sunt fără taraba mea, fără borcanele mele de speranță. Nici eu nu știu. Dar pentru prima oară, nu mi-e teamă.
Poate că am fost mereu doar un negustor. Poate că am fost doar un om care a uitat să spere pentru sine.
Dar acum, cu mâinile goale și lumina aceea crescând în mine, știu un singur lucru:
Nu mai vând nimic.
Acum, învăț să păstrez.
Orașul mă privește tăcut în timp ce pășesc pe străzile goale. Lumina din pieptul meu palpită, ca o promisiune pe care n-am îndrăznit niciodată s-o fac. E fragilă, dar e a mea.
Pentru prima oară, nu mai sunt un negustor. Nu mai sunt un om care dăruiește tot și rămâne cu nimic. Pentru prima oară, speranța nu e o marfă, ci un lucru pe care vreau să-l păstrez.
Dar orașul nu iartă pe cei care se schimbă.
Simt privirile celor care mi-au cumpărat lumina, care și-au plătit visele cu bucăți din suflet.
Oamenii pe care i-am ajutat, cei care au plecat cu borcanele mele de speranță. Ei nu știu să trăiască fără negustorul lor.
Umbrele se adună. Pași răsună în spatele meu. Vocile lor sunt șoapte reci, rugăminți tăioase. Vor mai mult. Vor ce a mai rămas din mine.
Mă opresc. Lumina din pieptul meu tremură. O simt, atât de vie, atât de caldă și atât de firavă.
O vor lua și pe ea. Așa cum au luat tot.
Un braț mă apucă. Apoi altul. Mâini reci, lacome, sfâșietoare. Încerc să-mi strâng haina peste piept, să protejez scânteia, dar e prea târziu. Se năpustesc asupra mea ca niște suflete flămânde.
Simt cum lumina îmi scapă. Se destramă sub degete străine, risipindu-se în noapte, ca un vis pe care nu apuci să-l trăiești.
Când mă lasă jos, orașul e din nou întunecat. Străzile sunt reci. Mâinile mele sunt goale.
Sunt din nou nimic. Dar de data asta, nimic e tot ce a rămas din mine.
Limbajul codificat al mintii
În plin miez de noapte cu forțe lucide
Mintea mea, tentații de vicii, descinde
Picături amare, din ceasurile trecute
Încercând să așeze în suflet zenital regretul.
Execrabil încercând din răsputeri cu patos,
În adâncul sufletului meu tumultos,
Reies desfigurații de santinelă ego-centrale
Sorbind cu un rânjet dulce, picăturile amare.
Conștiința îmi dictează note pe portative
Ce mă poartă tridimensional în porți ascetice
Dincolo de percepțiile mele post-apocaliptice
Ridicând la infinit jugul, fără să-l critice.
Gândirea, generator de realitate obiectivă,
Prin teorii mă pierzi, cu fibrilație negativă,
Fără a mai ști unde-mi este judecată relativă
Ce trage stoic linie peste cadavre în taină
Dar memoria neelucidat, îmi provoacă dependență
Și muribund străbat colinile de lumină,
Poate exprimându-mi limbajul vremea o să devină,
Picăturile amare după care mintea mea suspină.
Iubirea nu e o vorbă spusă ușor
Sub cerul întunecat, unde doar dorințele ard,
Între cuvinte neîmpărtășite și gânduri nevoite,
Se naște o lume în care nu ne putem găsi.
Recidivă
Nu dau nici un milimetru din sângele meu,
Nici carne, nici suflet, totul e-al meu.
Nu sunt ruda maimuței, nici rodul tăcerii,
Sunt semizeu, forjat în jarul durerii.
Epilog
Plutesc între iluzii, ca un nor strălucitor,
Dar mă prăbușesc în realitatea rece, fără dor.
Fiecare pas mă ține legat de un trecut ce arde,
Iar prezentul îmi scapă, o rană ce mă doare.
Al meu Testament
Nu plângeți pentru că plec, ci dansați pe ritmuri de libertate,
Căci am fost doar un rătăcitor ce a găsit pacea în haosul lumii.
Lăsați-mi doar amintiri, ca niște stropi de ploaie ce udă pământul,
Și nu flori moarte, ci gânduri vii ce vor înflori în inima voastră.
Când veți închide ochii pentru mine, nu vă lăsați copleșiți de gol,
Ci priviți în sus, acolo unde cerul se întâlnește cu nesfârșitul.
Lăsați un zâmbet în urma mea, ca o lumină ce nu se stinge,
Și spuneți: „A fost un suflet ce a știut să iubească.”
Nu vă rupeți de mine, căci în fiecare clipă voi fi cu voi,
Într-un fior, în tăcerea unei nopți sau în râsul unei dimineți.
Scrieți-mi pe piatra rece nu cuvinte, ci amintiri ce vor dăinui,
Și nu veți uita niciodată că am trăit și am iubit.
Pe crucea mea să nu fie doar un nume gravat,
Ci o poveste ce nu se sfârșește niciodată,
Căci chiar și-n moarte, eu voi fi viu în fiecare bătaie de inimă,
În fiecare vis ce va adăposti un strop din ființa mea.