În căutarea unui apus

În noaptea lungă, plânge luna-n taină,

 Pe ramuri vechi adoarme câte-un dor,

 Iar vântul țese, ca o albă haină,

 Tăcerea unui vechi și blând fior.

Se scurge timpul peste iarba rară,

 Ca apa lină peste-un prag de lut,

 Și fiecare stea, venind de-afară,

 Aprinde-un vis pe care l-am pierdut.

În noaptea lungă, cerul mă ascultă,

 Cu mii de ochi ce tremură-n senin,

 Iar inima, de-atâta cale multă,

 Se-ntoarce iar la primul ei destin.

Și dacă seara-și strânge stelele aproape,

 Ca pe un roi de gânduri fără glas,

 Eu îți aud tăcerea dintre pleoape,

 Mai vie decât orice bun rămas.

Rămâi așa, lumină dintre astre,

 Cu chipul blând și ochii de izvor,

 Că-n serile tale toate clipele noastre

 Se fac eternitate dintr-un dor.

Ca într-un tablou derizoriu

Pictat de-un nebun cu harapnice,

Zăresc epave pline de pustiu

Ce exprimă dorințe sadornice.

Nu zăresc vreun necesar ambulatoriu,

Numai sunete în tonuri diatonice,

Ce-mi trezesc un gând de purgatoriu,

Ale sunetelor de metal ruginite

Și plutesc în plin delir

În largul oceanului de necunoscute

Aspirând toți după ghelir

Și închinând genunchi la prefăcute.

Acum  torn speranțe din clondir

Sperând la un strop de castitate,

Dar voi o luați ca drept clistir,

Din speța diviziunilor clericiste.

Mă simt ca o umbră în lumina zilei,
Străbat lumea cu pași încetiniți,
Fiecare gând o furtună în sufletul meu,
Între visuri rătăcite și realități aprinse.

Când mă privesc în oglindă, văd doar un străin,
Un om care a învățat să se ascundă,
Și fiecare zâmbet ce apare e doar un truc,
Pentru a păstra tăcerea, pentru a uita durerea.

Nu sunt singur 

Te am în mine, tăcută și vie,

Un ecou de pași răsfrânți în tăceri,

Cu care pot dansa prin nemurire.

Nu e nevoie de mâini să te strâng 

Memoriile te-au sculptat

În fiecare colț de suflet,

În fiecare vis uitat.

Amintirile noastre poartă parfumul

Iubirilor ce nu mor nicicând,

Un vals prin timp,

Un murmur cald în vânt.

Și chiar de-ai plecat,

Nu sunt niciodată singur,

Pentru că dansul continuă,

Cu tine, în gând.

În tăcerea nopții, simt cum cuvintele se nasc din umbrele gândurilor neînțelese. Fiecare pas pe care-l fac mă adâncește mai mult în misterul acestui univers al meu, un loc unde lumina nu are voie să pătrundă, dar nici întunericul nu îmi poate fura speranța. Pot trăi în gândurile tale, chiar și atunci când nu mă vezi, pot schimba ceea ce tu crezi că este imposibil, doar pentru că știu să îți ating inima fără să o conștientizezi. Vreau să-ți arăt că adevărata putere nu este în ceea ce putem atinge sau face, ci în ceea ce suntem capabili să devenim fără a fi observați.

Te caut în noaptea ce nu se sfârșește,

În visul ce arde, în clipa ce crește,

îți simt doar ecoul în pieptul zdrobit,

Un cântec de dor ce nu s-a stins.

Te-am iubit ca pe un templu cu usi inchise

M-am rugat la zidurile tale mute,

Dar ecoul mi-a răspuns cu-n suspin

Iar tăcerea mă ține prins in delir.

Ești umbra din sânge, durerea din oase,

Iubirea ce frânge, dar totuși mă lasă,

Să strig către tine prin visul murdar,

Să mor și să-nvii într-un joc secular.

Și dacă nu vii, te inventez iară,

În noaptea bolnavă ce nu se mai sparge,

Căci dorul e lege, iar inima, rug,

Iar visul e locul în care te-ascund.

Încerc să uit, dar uitarea-i o haină ruptă,

Nu-mi ține nici de cald, nici de mângâiere.

A fost doar o privire care arde,

Și-un cuțit ascuns în rană.

Când soarele își ascunde fața
— nu dramatic, nu definitiv —
doar ca un om obosit de prea mult adevăr,
sub oblonul asfințitului,
ceva în mine rămâne deschis.

Ochii nu privesc.
Ochii caută.
Caută o privire care știe
cum tremură pielea înainte de atingere,
care recunoaște tăcerea
ca pe un limbaj matern.

Iar buzele…
ah, buzele…
nu vorbesc,
nu cer,
nu promit.
Ele mușcă.
Mușcă din dorință
ca dintr-un măr interzis al dimineții,
un răsărit care respiră a „Noi”,
nu ca plural,
ci ca singura formă posibilă de existență.

În piept, timpul nu mai curge —
pulsează.
Fiecare secundă are gustul tău,
fiecare pauză
e locul unde aproape te pierd
și imediat te regăsesc.

Eu nu te iubesc liniar.
Te iubesc ca pe o arsură lentă,
ca pe o rugăciune spusă greșit
dar ascultată.
Te iubesc cu frică,
cu foame,
cu genunchii moi
și respirația dezordonată.

Și dacă noaptea cade,
nu e întuneric —
e doar scena pe care rămânem
fără martori,
fără explicații,
doar noi doi
învățând din nou
cum se rostește începutul.

  1. În drumul lung dinspre București,  

Când trenul se pierdu în noapte,  

O zărisem pe cea râvnită,  

Și eram atât de aproape.

  2. Însă mutul meu glas nu îndrăzniră  

Să o întrebe de-al său nume,  

Doar cât o fi un ceas sau pe unde ne aflarăm,  

Pierdut fiind eu în a mea lume.

  3. Cu părul șaten și cu ochii curați ca lacrima,  

Cu o voce suavă, ușor cristalină,  

Am să mi-o amintesc  

Pe cea care, probabil toți îi spun ,,Adelină".

  4. Și acum o caut peste tot,  

Sperând că o frântură de timp  

Mi-o va scoate iarăși în cale  

În al vieții anotimp.

  5. Până atunci am să privesc la lună,  

Al ei chip să-mi amintească  

Plăcut, ca o lumină ce arde la fereastră  

Într-o noapte rece, întunecată.

  6. Și n-am să mă opresc deloc până ce n-am s-o găsesc  

Pe fata visurilor, ce mințile mi le ia,  

În cele din urmă  

O voi cunoaște, se va numi Anamaria.

  7. Ea, enigma ce mă bântuie,  

Încercând taina să îi dezleg,  

Ascunsă adânc în zâmbetul  

Și-n sufletul ei întreg.

  8. Căci dorința de a o cunoaște  

Mă predomină încet încet,  

Slăbit, mă las pradă leului ce m-a înghițit  

Pe neașteptate, ușor și discret.

  9. În sufletul meu rece, nepătruns și gol de culori,  

Simt că ea ar fi raza ce m-ar colora,  

De parcă o știu de mult,  

O artistă ce pictează doar iubiri, Alexandra.

  10. Însă frici mă cuprind zeci de mi,  

Căci ar putea fi un șarpe  

Ce mi-ar umple inima de venin,  

Ucigându-mă, aproape.

  11. Căci din multul necunoscut pot să...  

... răsară multe fiare  

Cu ghiare, colți, cornițe mari, gata să atace  

Prin rănile-mi ucigătoare.

  12. Căci căutând, pot găsi fiara cuibărită  

Și camuflată foarte bine în chipul ei,  

Iar în dragostea naivă  

Să nu-i văd colții, gata să muște, ai Laviniei.

  13. Însă în mintea mea mi-o imaginez  

O fată cuminte, cu credință,  

Ce-și pune nădejdea în Dumnezeu  

Plină de iubire și căință.

  14. Ca împreună să perseverăm,  

Pășind pe calea către rai,  

Descoperind frumosul vieții celei veșnice  

Atunci când din inimă, totul dai.

  15. Unei astfel de fete complet am să mă dăruiesc,  

Toată viața și dincolo, de atunci când voi începe nunta,  

O voi iubi mereu  

Pe soția și mama copiilor mei, Nicoleta.

  16. Însă până atunci, când drumul vieții  

Mi-o va scoate iar în cale,  

Am să mi-o amintesc, mâncând, obosită  

În trenul ce alerga agale.

  17. În vagonul cinci bis, stând în spate,  

Probabil adormită,  

De la drumul lung și ostenitor ce l-a parcurs,  

Și totuși părea fericită.

  18. Și eu, biruit fiind de somn după o noapte nedormită,  

N-am îndrăznit să spun nimic, neștiind ce va urma,  

Însă am rămas cu regretul  

Deoarece, cred că Delia o chema.

  19. Neștiind adevăratul ei nume,  

Mi-am imaginat-o în fiecare catren,  

Și chiar de ar fi Adelina, Anamaria, Alexandra, Lavinia, Nicoleta sau Delia,  

Ea pentru mine, rămâne doar "fata din tren".

  1. Nemiloasa iarnă, iată că a trecut

  După ce mi-a lăsat în suflet doar prăpăd

  Inima de gheață, astăzi mi se topește

  De întunericul neiubirii, acum mă lepăd 

  2. Te-am căutat sub noianuri de zăpadă

  În orice fulg de speranță te-am așteptat 

  Și nu erai acolo, amorul meu pierdut

  Dar la urmă, ghiocel plăpând, te-ai arătat

  3. Cu capul plecat, îndoit de iarna grea

  Ai înflorit falnic, cu totul frumos

  Mi-ai adus în suflet, o dulce primăvară

  Bucurându-mă de soarele meu luminos

  4. Străin mă simt în propriul meu anotimp

  Aveam nevoie de tine să mă regăsesc

  În lumina ta simt că am renăscut

  Așa că nu-ți voi spune, decât ,,un simplu mulțumesc"

  5. Odată ce mi-ai intrat în suflet, greu mai ieși

  Am preferat să te încui aici

  Și cu toate defectele, să te-ngrijesc

  Și n-am să te las, până n-ai să te vindeci

  6. Razele splendorii tale mă învăluie

  Aducându-mi căldură în inimă

  Mă pierd prin vise, prin câmpuri înverzite

  Ținând de mână, floarea mea, curată ca o lacrimă

  7. Aripi, în preajma ta simt că-mi cresc, și-o iau la zbor

  Alergând spre zilele în care

  Vom dăruii unul altuia, bucăți din noi

  Făgăduindu-ne prin Cununie, o eternă iubire

  8. N-am nevoie, îți spun, de ochii tăi căprui

  Nici de chipul cel frumos, că-s trecătoare

  Ci de tine, în întreaga ta ființă

  Trup și suflet, acum, aici și-n viața viitoare 

  9. Am doar un singur gând ce mă chinuiește

  Oare tu ești cea pe care mi-o doream

  Sau să-ncep deja, să caut pe-o altă ea?

  Am încercat în fiecare clipă, dar n-o găseam

  10. Măcar zâmbesc acum, n-am făcut-o de mult

  Simt că, prin toate stările iarăși voi trecea

  De la frig la cald, de la senin la ploios

  Căci tu ești primăvara mea

Pe pamanturi straine

Asemenea unor ruine

Exista un suflet devotat

Dar in acelasi timp uitat

El iubea, cum nimeni n-a mai iubit vreodata

Dar dragostea nu-i era impartasita niciodata

Soarele răsărea, Luna murea,

Ca sufletul asemenea.

Pact cu Diavolul ar face

Un minut de ar vedea

Cum e dragostea simtita

Într-un infern ar continua.

"Amurg, dar tu ?

Hai la mine în brațe,

E atâta loc pentru tine aici,

E atâta loc pentru iubirea dintre noi,

Și dacă totuși nu pleacă abisul,

Se va închide cerul mai departe...?

Spune-mi despre tine,

Și mai apoi...?

Chiar dacă clepsidrele se numără....,

Ne mai rămâne puțin pentru noi..."

::::::::::::::::: Astăzi 06.04.2026

Scriu pentru amintirile vii

Deși îmi ești atât de departe

Ai locul tău in inima mea

Scriu...și cuvântul te ține aproape.

Fac pași spre tine în fiecare seară 

Și te îmbrățișez în poezie caldă 

C-un ochi te scriu în dulce cuvânt 

Cu altul oftez și mai... plâng.

Scriu pentru că mi-ai rămas viu

Pe sufletu-mi ți-ai lăsat amprentă 

Să-mi rămâi povestea veșnică 

Până dincolo de Lună și...încă...