Când cerul ma ascultă

„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.

„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…

„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.

„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.

„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.

„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.

„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.

„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.

„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.

Mă spetesc, dar nu rămâne nimic,

Pașii se șterg sub greutatea mea.

Când truda e somn și somnul e frig,

Ce altă odihnă aș mai căuta?

Când, pe zi ce trece, sunt obosit,

Căci tot ce am, tot ce vreau, e nimic.

Dar, cât de obosit pot eu a fi,

Că a mea odihnă, e cea de veci?

Mă văd în oglindă, o umbră trecută,

Pășind în zadar pe cărări de negru.

Sunt faptele mele, doar frunze căzute,

În vântul tăcut, ce le lasă mereu.

Fă-ți mâinile carne, fă-ți carnea cenușă,

Să nu mai rămână nici suflet, nici ușă

Pe care să bată sfârșitul tău lin,

Să vină deodată, să vină străin.

Când pașii tăi lasă doar vântul pe drum,

Atunci vei cădea, cu nimeni să-ți plângă.

Îți păstrez un loc de veci, uitat de timp,

Lângă poetii morți, dar încă în viață

Mereu mă întreb, de ce păsările aleg să stea în același loc dacă pot zbura oriunde pe acest pământ.

După, îmi întreb si inima aceeași întrebare....

În ale taine firi, omu-și croiește un „eu”,

Din cioburi de dorințe și frici făr' de Dumnezeu.

Un sculptor orb, de-al propriei ființe,

Ridicându-și ziduri, căi de căințe.

Dar ce-o fi „eu”-l, dacă nu o mască,

O pânză subțire, ce timpul o cască?

În bezna minții, lumina se stinge,

Și conștiința, un fir fragil, se frânge.

Totuși, ea veghează, ascunsă-n abis,

O șoaptă din haos, un far interzis.

Când „eu”-l se prăbușește, gol și străin,

Conștiința renaște, ca zori de senin.

Dar bezna revine, o mlaștină vie,

Se hrănește cu gânduri, cu frică, te-mbie.

Și omul pendulează, rătăcind între stări,

Între creație falsă și-al conștiinței har.

Așadar, natura noastră-i un dans nebun,

Între umbre ce mint și lumina ce spun.

Dar oare „eu”-l pe care-l zidesc,

E destinul meu? Sau doar un ceresc?              

Pe cerul tăcut al minții mele,
O umbră se strecoară, se ascunde,
Iar gândurile se sting ca niște stele,
Căutând răspunsuri în întuneric, să răsunde.

Timpul se curbează, dar nu cedează,
Și sufletul meu rămâne captiv,
Într-o tăcere care nu mai vorbește,
Într-un loc unde cuvintele nu sunt vii.

Lasă-mă să te ating cu un sărut

Și să te alint cu-n roșu în obraji,

Ca florile ce-n primăvară cresc,

Pe câmpuri nesfârșite, în veșmânt de vrăji.

Lasă-mă să-ți pictez pe ochi stele,

Și-n părul tău, ca vântul să mă-nșir,

Să ne topim în nopți de catifea,

Cu inimi vibrând, sub cerul de safir.

Lasă-mă să te port prin visuri calde,

Pe aripi de lumină și parfum,

Să fim doi fluturi într-un vals etern,

Să strălucim în roua dimineții, blând.

Bate vantul in fata mea,

Parca iar e o zi rea,

Nu vreau sa mi fac inima grea,

Când ma plimb cu sora mea.

Mi-ai spus: „Sper că nu ești supărată pe mine...”

Și fraza ta mi-a intrat în carne,

ca o săgeată înmuiată în tăcere.

Nu, nu sunt supărată —

eu ard.

Țin în mine o rană fără margini,

care nu urlă, dar pulsează.

E ca și cum aș fi într-o pădure

unde copacii plâng cu frunze de fier,

unde ecoul meu se întoarce

făr' să mă mai recunoască.

Doare.

Nu simplu —

ci până la os,

acolo unde cuvintele îngheață pe buze

și aerul devine spin.

Îmi tremură gândul,

îmi crapă vocea,

și-n piept îmi moare aerul

ca un fluture prins sub piele....

A.Turcanu

În noaptea

rece

suspendată-n

nemișcare

a răspunsului

tăcere

niciun glonț nu doare cât dragostea,

dar tu, tu ai fost glonțul.

mi-ai străpuns ziduri ridicate cu mâini tremurânde,

cărămidă cu cărămidă, din frică, din speranță,

din dorința de a fi întreagă

într-o lume care mă sfărâma pe dinăuntru.

ai pășit în mine ca un foc blând,

dar ai ars tot ce era viu.

te-am lăsat să locuiești în gândurile mele

cum își lasă marea urmele pe țărm,

dar tu ai fost furtună.

nu m-ai iubit, m-ai devastat cu eleganță.

dragostea mea pentru tine 

o mie de împușcături,

și tot n-a fost suficient să-ți aud inima bătând pentru mine.

nopțile mele nu mai au ceasuri,

doar tăceri în care scriu mesaje

ce mor înainte să ajungă la tine,

căci cui să mă rog,

când zeul meu poartă chipul tău și nu-mi mai răspunde?

m-am milogit de stele să te facă să mă vezi,

să mă simți,

să mă înțelegi.

dar tu ai ales să fii ecoul speranțelor mele

atât de aproape, și totuși de neatins.

m-ai amăgit cu zâmbete,

cu tăceri dulci și promisiuni nerostite.

ai fost rana ce zâmbește,

golul din pieptul meu care poartă parfumul tău.

și-acum rămân eu

o inimă ciuruită,

o iubire care încă sângerează,

și un glonț care poartă numele tău

încă rătăcind în carne vie.

Îmi place să merg la casa copilăriei,

Doar închid  ochii și mama apare,

La vremea ei era ca argintul viu

Mi-ar place, cum era s-o pot descriu.

Primăvara avea un ajutor de bază,

Cu sapa făcea minuni, pe brazda firavă,

Firișoarele eliberate se ridicau  îndrăznețe, 

Scăldate de ploaie, dădeau soarelui binețe.

Când câmpia n-o chema, alță meserie știa,

Năvădea, țesea,floarea pe covor învia

Asemeni florilor de pe iea pe care o purta

Așa de mult îi plăcea ce făcea.

Mama de toate știa să facă: împletea, croia, 

De sărbători cu rochii noi ne gătea, funde în păr

Ne bucuram de datini și de sărbător

Și mai ales de jocuri și de grădina cu flori.

Dar mai ales, ne aduna pe toți la masă

Făcea mâncarea cea mai gustoasă

Și ne spunea căt de mult ne iubește

Și acesta-i rostul, pentru care trăiește 

Rostul nostru-i aă ne amintim, să te pomenim.

A-și face un târg cu viața mea,

Cu câți ani a mai rămas în ea,

Mă pot lipsi de ei, doar 

Să-mi dăruiască anii copilăriei

Anii inocenții și bucuriei.

Să am încă odată,familia iubitoare,

Tata să-mi spună povești trăite,

Mama, să-mi facă codițe împletite,

Frații mai mari,să mă scotă afară 

Să ne jucăm pân-în seară.

Dimineața să ne strpim cu rouă,

Să ne ascundem sub ștreșini când plouă

Florile grădinii să înflorească

Să lăsăm pe luncă oile să pască 

Să culegem florile de salcâm de pe coastă.

In vale este un mic pârâu 

Pe maluri freamătă flori ca într-un brâu 

Simțeam că toată lumea-i a noastră

Copilăria se hrănea cu de toate

Pe atunci trăiai, fără să dai din coate.

Mica turmă ne îndeamnă spre casă,

Seara, toți ne adunăm la masă

Mama cu drag ne privește

Sus pe cer stelele, negrul nopții îl gonește

Visele, doar de bine ne sfătuiește.

În viața de mai târziu ...

Nori grei, și un destin nechemat

Și-a făcut un prost obicei 

Au găsit că la mine le este bine

Ursita mi-a ostilă....ce să fac ?

Să mă răzbun ...sau să tac ?