Vraja sarutului nocturn

În noaptea-n care luna plânge

 Cu lacrimi reci peste pământ,

 Mi-e inima o floare-n sânge,

 Un clopot frânt de-al tău cuvânt.

Ți-am pus în păr lumina verii,

 Și-n palme macii cei dintâi;

 Dar toamna, hoț la poarta serii,

 Mi te-a furat dintre statui.

Te caut încă-n apa lină

 În care cerul se răsfrângea;

 Dar numai umbra ta senină

 Mai știe unde mă durea.

Se scutur teii peste drumuri,

 Ca niște îngeri osteniți;

 Eu strâng din frunze vechi parfumuri,

 Tu strângi doar anii risipiți.

Mi-e dorul pasăre rănită,

 Ce bate-n cer fără hotar;

 Iubirea, pâine ne-mpărțită,

 Rămasă rece pe altar.

De-ai ști ce liniște mă doare,

 Ce viu e tot ce-a fost pierdut,

 Ai plânge fiecare floare

 Ce n-a-nflorit când te-am avut.

Și dacă timpul mă destramă

 Ca vântul spicele din lan,

 Eu tot îți voi rosti, prin vamă,

 Numele sfânt, din an în an.

Că sunt iubiri ce nu se-ngroapă

 Sub lespezi, ierni ori amintiri;

 Ele rămân adâncă apă

 În setea altor răsăriri.

Iar când voi adormi sub stele,

 Cu sufletul tăcut și frânt,

 Să știi: n-au fost mai grele rele

 Decât să te iubesc... tăcând.

Am strâns noroi și l-am numit viață,

L-am dus în piept ca pe-un altar stricat,

Iar noaptea-mi mușcă inima cu poftă

Și nu mai știu de-s viu sau condamnat.

Dacă-i nevoie, dă-mi durerea toată,

Să-mi fie pâine, somn și judecată,

Să ard încet, ca ceara vinovată,

Până rămân doar rugă și păcat.

Nu cer lumină pentru pașii mei,

Nici cerul larg, nici nume scris în carte,

Ci pacea celor dragi, atât, și ei

Să treacă vii prin moartea care arde.

Mi-e frică să te uit, nu dintr-o dată,

Ci încet, ca sângele dintr-o rană,

Să-ți șterg privirea, caldă, vinovată,

Din mine… fără zgomot, fără teamă.

„Te-am iubit”... ce rece sună-acum,

Ca un cuvânt rostit de altă gură,

Când tu erai și foc, și adăpost, și drum,

Iar eu doar rătăcire fără urmă.

Mi-e frică să nu-ți pierd exact zâmbirea,

Nu chipul  ci felul cum mă dureai,

Căci dacă uit durerea și iubirea,

Înseamnă că nici tu… nu mai erai.

Te caut în noaptea ce nu se sfârșește,

În visul ce arde, în clipa ce crește,

îți simt doar ecoul în pieptul zdrobit,

Un cântec de dor ce nu s-a stins.

Te-am iubit ca pe un templu cu usi inchise

M-am rugat la zidurile tale mute,

Dar ecoul mi-a răspuns cu-n suspin

Iar tăcerea mă ține prins in delir.

Ești umbra din sânge, durerea din oase,

Iubirea ce frânge, dar totuși mă lasă,

Să strig către tine prin visul murdar,

Să mor și să-nvii într-un joc secular.

Și dacă nu vii, te inventez iară,

În noaptea bolnavă ce nu se mai sparge,

Căci dorul e lege, iar inima, rug,

Iar visul e locul în care te-ascund.

Încerc să uit, dar uitarea-i o haină ruptă,

Nu-mi ține nici de cald, nici de mângâiere.

A fost doar o privire care arde,

Și-un cuțit ascuns în rană.

Noaptea mă întreabă: 

„De ce mai privești spre ușă?” 

Iar eu răspund în tăcere:

„Fiindcă unele suflete întârzie o viață întreagă.”

Timpul mă întreabă:

„Ce mai cauți în trecut?”

Și eu răspund:

„Ultima versiune a mea care încă știa să zâmbească.”

Oglinda mă întreabă:

„Pe cine cauți?”

Și eu răspund:

„Pe omul care privea lumea fără teamă să iubească.”

Vântul mă întreabă:

„De ce privești mereu în urmă?”

Și eu răspund:

„Poate că într-o zi și dorul va învăța să plece.”

Dimineața mă întreabă:

„Ce ai visat?”

Și eu răspund:

„Un loc unde nimeni nu trebuia să-și ia rămas-bun.”

În vasta întindere a pânzei existenței deasă,

Unde umbrele dansează și lumina încântă,

Adâncimea strângerii iubirii devine clară,

Ca inimile împletite ce bat impreuna, fără teamă.

În tapiseria vieții, ești firul meu de aur,

Împletindu-mi fiecare gând, cuvânt și fapt,

Parte integrantă a ființei mele de tezaur

Căci fără tine, sunt pierdut, nevăzut .

În labirintul iubirii, ești steaua mea călăuzitoare,

Luminând calea, atât aproape cât și-n departări,

Iar furtunile pot răvăși și vânturile să sufle,

Cu tine lângă mine, nu mă tem de nici un vai.

În această lume crudă si-atât de vastă ,

Tu ești ancora care mă ține întreg,

Fără tine, nu sunt decât o piatră goală,

Un simplu ecou al unui suflet bleg.

Tu ești melodia cântecului meu tăcut,

Culorile care pictează cerul meu în tonuri gri,

Fără tine, nu sunt decât un trecut uitat,

Pierdut în sălbăticie, incapabil a grăi.

Dacă ți-aș fi spus cât te iubesc

Ai mai fi ales să pleci ?

Dacă florile nu mai înfloresc

Ar fi câmpurile seci ?

Dacă soarele nu ar mai răsării

Ne-am ascunde în întuneric ?

Dacă nimeni nu ar mai suferii

Ar mai fi amor himeric ?

Dacă gheața nu s-ar fi topit

Mi-ai mai fi încălzit inima ?

Dacă dragostea n-ar fi pierit

Ochii reci ar mai lăcrima ?

Dacă întreg pământul s-ar usca

Și ți-ar arde focul din privire ?

Dacă cel de pe comoară s-ar isca

Ai aștepta a lui venire ?

Dacă de patimă ar seca întreg oceanul

Te-ai mai lăsa purtat de valuri?

Dacă ai putea suprima tot chinul

Te-ai mai pierde prin tuneluri ?

Dacă din cer ar cădea toate stelele

Ți-ai pune o ultimă dorință?

Dacă ți-as spune că-s spre sfârșit zilele

Te-ai speria de suferință?

Dacă nu te-ai fi născut în matca focului

Te-ai mai fi luptat să ajungi în paradis ?

Dacă ai fi rămas un vis în largul locului

Ți-ai fi rostit sentința printre abis

Zîmbesc cu ochii ! Ce văd la mine ?

Ai scos din adîncuri, doar prospețime…

Idei si dorințe  ,  gînduri profunde

Ca un ghiocel , timid , printre friguri

Răsărind pur , în al său anotimp

Prevestind noul , si viața , povești d’ abia începute….

Zîmbesc cu ochii ! Ce văd la mine ?

Verdele crud , pajiști intinse

Toate vestesc prea bine ‘nceputul…

Stoluri de păsări rostind în văzduh

Libertate , creație , tot e permis !

Zîmbesc cu ochii , căci ce vad la mine

Sădit  înlauntru , e tot pentru tine !

Aș prefera să mor în chin,

Decât să sufăr după tine,

Căci durerea ar curge lin

Dacă tu n-ai vorbi cu mine.

Ar fi ca o cascadă, 

Cascada suferinței,

Iar jos acolo ar tot cade

Lacrimi pline de dorință 

Căci vreau ca să te țin 

În brațe până mor, 

S-adorm cu tine în gând 

M am săturat enorm. 

Și tu să vrei să stai, 

Sa fiu numai a ta. 

Te rog tu să mă ai 

Și nu vei regreta. 

Eu nu vorbesc prostii. 

Ba da, sigur ca da! 

Scriu niște poezii, 

Mă pierd în lumea mea. 

Dar tot ce vreau acum 

Nu s lucruri materiale, 

Ci tot ce vreau acum 

E doar o sărutare. 

Atât de rece sunt 

De când te tot aștept 

Și dacă ai veni 

As arde încet-încet.

Mi-aș dori să-ți fiu alături,
Să mă lași să-ți văd sufletul,
Să lași să se formeze legături,
Să nu mai simt regretul...

Simt că mă sufoc,
Că nu am loc în viața ta,
Că nu mai există niciun foc,
Că nu mai sunt ce cauta.

Îmi spui mereu că ai treabă,
Dar pentru prieteni ai timp.
Simt că îți vorbesc degeaba,
Că mereu suntem în contratimp...

Aș vrea... să te înțeleg,
Să simt acel „te iubesc”,
Să nu fiu nevoită să aleg,
Să nu fiu nevoită să zdrobesc.

Îmi vine să țip,
Dar nici așa nu m-ai vedea.
Simt că particip
La sfârșitul ce se întrevedea.

Mi-aș dori să nu trebuiască să aleg…

Am strâns pietre, am strâns cuvinte,

Le-am înghesuit în colțuri de gânduri mari,

În sertare, în pungi de piele, în umbre de oțel.

Am croit, cu burduf și cusătura de-a lungul nopții,

Vestminte de metale, de haine de moarte,

Fără să simt că pielea s-a strâns prea tare.

Le-am aranjat în formă, în mulaje de „de-asta-am-nevoie"

Așezate și frumos ordonate,

Ca niște stele căzute în capcana mea,

Dar toate-mi căzuseră, mă-ntristau, mă umpleau.

Și am râs de mine în oglindă, o dată,

De câte ori? Nu mai știu.

M-am bătut cu tot ce am găsit în cutii,

Cu frica de a nu fi îndeajuns.

Dar, din colțul unui sărut, dintr-o privire tăcută,

Mi-am dat seama că golul meu e o casă cu feronerie,

Ce o deschidă doar mâinile tale.

Iubirea ta a fost singurul colț de liniște

Într-o lume făcută doar din temeri și clădiri de sticlă.

Tot ce am avut a fost dorința de a umple și umple,

Când de fapt tot ce îmi lipsea era acel aer al tău.

Roua caldă, curgătoare ce-o înșir pe fața mea,
Cînd pe foia ca mătasea, mă încrunt cuvînt să pun,
E din suflet, ca izvorul, amețit de-o stinsă stea,
Ce e mut și nu mă lasă gândurile să-mi adun.

Mă tot umple de imagini și mă face să tresar,
Dar stiloul mi se rupe și nu pot nimic a scri,
Iar creionul, undeva, e pierdut într -un sertar
Si un altu-n loc de dânsul, astăzi, nu voi mai găsi.

Vântul geme în fereastră, focu-n sobă mă mângâie,
Iar pe fruntea mea se lasă umbre slabe și pustii,
Unde zboar-a mele vise, nime-n lume, n-o să știe;
Numai ție-ți spun - de vii.