În căutarea unui apus

Simt în mainile mele arse,
Sufletul iubiri noastre care,
Emite semnale în codul morse,
Chiar și acum în ceasul morții noastre.

 

Cea mai fierbinte dragoste
Cu  cel mai rece sfârșit,
Că n-a murit nimeni din iubire..
Oare oi fi eu primul săvârșit?

 

Simt cum mă adie usor vântu’…
E rece, și timpul, și ceaiul, și eu, și tu
Nu te-am pierdut, m-ai pierdut
Și mă vei căuta în toate și nu voi fi găsit.

 

Dacă te întrebi unde sunt,
Poți să mă cauți în trecut,
Iar acum rămânem fiecare pe drumul său
Și dacă-mi va fi dor, n-am să-ți scriu.


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: Florin Dumitriu poezii.online În căutarea unui apus

Data postării: 21 octombrie 2021

Adăugat la favorite: 5

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 2025

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Al meu Testament

Nu plângeți pentru că plec, ci dansați pe ritmuri de libertate,
Căci am fost doar un rătăcitor ce a găsit pacea în haosul lumii.
Lăsați-mi doar amintiri, ca niște stropi de ploaie ce udă pământul,
Și nu flori moarte, ci gânduri vii ce vor înflori în inima voastră.

 

Când veți închide ochii pentru mine, nu vă lăsați copleșiți de gol,
Ci priviți în sus, acolo unde cerul se întâlnește cu nesfârșitul.
Lăsați un zâmbet în urma mea, ca o lumină ce nu se stinge,
Și spuneți: „A fost un suflet ce a știut să iubească.”

 

Nu vă rupeți de mine, căci în fiecare clipă voi fi cu voi,
Într-un fior, în tăcerea unei nopți sau în râsul unei dimineți.
Scrieți-mi pe piatra rece nu cuvinte, ci amintiri ce vor dăinui,
Și nu veți uita niciodată că am trăit și am iubit.

 

Pe crucea mea să nu fie doar un nume gravat,
Ci o poveste ce nu se sfârșește niciodată,
Căci chiar și-n moarte, eu voi fi viu în fiecare bătaie de inimă,
În fiecare vis ce va adăposti un strop din ființa mea.

Mai mult...

Negustor de speranță

Sunt un negustor de speranță. Mi-am întins taraba în piața umbrelor, acolo unde luminile se sting prea devreme și visurile se vând pe nimic. Pe tejgheaua mea nu sunt mărfuri obișnuite, doar borcane de sticlă pline cu licăriri de suflete, cuvinte nerostite și promisiuni pe care timpul încă nu le-a strivit.

 

Vin oamenii, cu ochii obosiți și buzunarele goale, întinzându-mi palmele în schimbul unei raze de posibilitate. Unii plătesc cu ultima lor lacrimă, alții cu amintiri pe care le-ar fi vrut uitate. Le ofer sticluțe sigilate cu vise de împrumut, licăriri de „poate mâine”, parfumul blând al unei dimineți fără teamă.

 

Dar speranța nu e niciodată gratuită. Cine îmi cumpără lumina trebuie să învețe să o păstreze. Cine îmi risipește marfa, mă va regăsi în colțurile întunecate ale nopții, așteptând, mereu, să fac un alt târg.

 

Și când noaptea își scutură ultima suflare peste oraș, rămân singur, înconjurat de borcanele mele goale. Oamenii vin, iau, pleacă,dar puțini știu că fiecare speranță vândută mă lasă mai gol.

 

Îmi privesc palmele: crăpate de timp, obosite de atâtea schimburi. În fiecare linie se ascunde o poveste pe care n-am avut curajul s-o trăiesc. Am vândut atâtea vise, dar n-am păstrat niciunul pentru mine.

 

Pe tejghea mai am un singur borcan  mic, tremurător, ca o stea prinsă în sticlă. Îl privesc îndelung. Poate că a venit vremea să-l deschid.

Dar tocmai atunci, un om se apropie. Are ochii arși de întuneric, pașii grei, sufletul crăpat de frig. Întinde mâna, fără să spună nimic.

 

Îi dau borcanul.

 

Și rămân, din nou, cu nimic.

 

Vântul îmi răscolește taraba pustie, ridicând praful unor promisiuni uitate. Privirea îmi alunecă spre locul unde fusese ultimul borcan acum doar o urmă caldă în palma străinului. Îl privesc cum pleacă, pășind mai drept, cu lumina aceea firavă tremurându-i în degete. O va păstra? O va risipi? Nu mai contează.

 

Eu rămân.

 

În piața umbrelor, nimeni nu se întreabă cine hrănește speranța negustorului. Oamenii vin, iau, pleacă – dar nimeni nu lasă nimic în urmă. Nici măcar o fărâmă de lumină pentru cel care le dăruiește.

Îmi închid ochii. E liniște. Poate prea liniște.

 

Apoi, în întunericul golit de borcane, se aprinde ceva. O lumină mică, nesigură, undeva în pieptul meu.

 

Nu am vândut tot. Nu am rămas fără nimic.

Pentru prima oară, îmi simt mâinile goale ca pe un început.

 

Îmi trec degetele peste piept, acolo unde licărește firava lumină. Nu știu de unde a rămas poate o scânteie rătăcită dintr-un borcan deschis prea devreme, poate un strop de speranță pe care am uitat să-l vând.

 

Piața e pustie acum. Umbrele s-au împrăștiat, iar aerul poartă doar ecoul pașilor celor care au plecat cu bucăți din mine. Îmi privesc taraba goală – lemnul uzat, urmele palmelor întinse, colțurile roase de atâtea nopți de așteptare.

Mă gândesc să plec.

 

 

Dar unde pleacă un negustor când și-a dat toată marfa? Unde merge cineva care a trăit doar din visele altora?

 

Fac un pas. Lumina din pieptul meu pâlpâie, ca și cum ar prinde curaj. Îmi ating coastele, simțind căldura ei tăcută.

Poate că nu trebuie să plec.

Poate că, pentru prima dată, trebuie să păstrez ceva doar pentru mine.

 

 

Îmi strâng haina în jurul meu și privesc spre cerul fără stele. De atâta timp am fost negustorul altora, țesătorul viselor străine, dar niciodată al meu. Am vândut speranțe ca pe mărfuri, fără să-mi dau seama că unele nu trebuiau să fie date, ci trăite.

 

Taraba mea e goală, dar pieptul mi-e plin. Simt lumina aceea mică, caldă, pulsând sub piele. Nu cere nimic. Nu vrea să fie vândută. Doar să crească.

 

Fac încă un pas, lăsând în urmă piața umbrelor. Străzile sunt tăcute, clădirile își țin respirația. Orașul nu știe încă cine sunt fără taraba mea, fără borcanele mele de speranță. Nici eu nu știu. Dar pentru prima oară, nu mi-e teamă.

Poate că am fost mereu doar un negustor. Poate că am fost doar un om care a uitat să spere pentru sine.

 

Dar acum, cu mâinile goale și lumina aceea crescând în mine, știu un singur lucru:

 

Nu mai vând nimic.

 

Acum, învăț să păstrez.

 

 

Orașul mă privește tăcut în timp ce pășesc pe străzile goale. Lumina din pieptul meu palpită, ca o promisiune pe care n-am îndrăznit niciodată s-o fac. E fragilă, dar e a mea.

 

Pentru prima oară, nu mai sunt un negustor. Nu mai sunt un om care dăruiește tot și rămâne cu nimic. Pentru prima oară, speranța nu e o marfă, ci un lucru pe care vreau să-l păstrez.

Dar orașul nu iartă pe cei care se schimbă.

Simt privirile celor care mi-au cumpărat lumina, care și-au plătit visele cu bucăți din suflet. 

 

Oamenii pe care i-am ajutat, cei care au plecat cu borcanele mele de speranță. Ei nu știu să trăiască fără negustorul lor.

 

Umbrele se adună. Pași răsună în spatele meu. Vocile lor sunt șoapte reci, rugăminți tăioase. Vor mai mult. Vor ce a mai rămas din mine.

Mă opresc. Lumina din pieptul meu tremură. O simt, atât de vie, atât de caldă  și atât de firavă. 

 

O vor lua și pe ea. Așa cum au luat tot.

Un braț mă apucă. Apoi altul. Mâini reci, lacome, sfâșietoare. Încerc să-mi strâng haina peste piept, să protejez scânteia, dar e prea târziu. Se năpustesc asupra mea ca niște suflete flămânde.

 

Simt cum lumina îmi scapă. Se destramă sub degete străine, risipindu-se în noapte, ca un vis pe care nu apuci să-l trăiești.

Când mă lasă jos, orașul e din nou întunecat. Străzile sunt reci. Mâinile mele sunt goale.

 

Sunt din nou nimic. Dar de data asta, nimic e tot ce a rămas din mine.

Mai mult...

Epistola catre...

Am văzut ceruri sfâșiate de tăcere,

Stele căzând ca lacrimi dintr-un vis pierdut,

Umbre prelungi pe cărări neumblate,

Și nori ascunzând furtuni…

 

Păduri de jar înghețate-n noapte,

Pietre ce plâng povara vremii trecând,

Râuri de argint curgând în umbra adâncă,

Și flori de gheață dansând...

 

Am văzut inimi arse, strigând spre stele,

Cu aripi frânte sub greutate de destin,

Și voci mute, cernând ecouri apuse,

În vieți de doruri neștiute.

 

În abisurile sufletului, fiare înlănțuite,

Răni înflorite pe inimă în timp,

Am văzut demoni înlănțuiți, niciunul mai chinuit ca mine,

Sub povara întunericului, numele-mi purtând...



Mai mult...

Sub teiul verii

Dacă dragostea ar avea un chip,

Nu cred că ar purta coroane de flori.

Ar avea ochii tăi și liniștea aceea

Care îmi așază sufletul la loc.

 

Tu ești grădina unde-nfloresc tăceri,

Cu trandafiri de foc și crini de nea,

Iar inima-mi, o barcă dusă de plăceri,

Își caută limanul numai în lumina ta.

 

De-ar trece anii precum norii peste câmp,

Și vântul ar fura din frunze câte-o vară,

Iubirea mea ar arde-n veci, ca un Olimp,

Cu flăcări blânde ce nu mor, ci înfloresc iară.

 

Mai mult...

Draga mea

Draga mea, în ochii tăi se strânge

Lumina dimineților de mai,

Iar inima mea tăcută plânge

De fericirea care ești și dai.

 

Draga mea, când pasul tău se-apropie,

Par florile să înflorească iar,

Și vântul blând al serii îmi șoptește

Că lumea toată-n tine are har.

 

Draga mea, când mâna ta mă cheamă,

Se-ntoarce primăvara pe pământ,

Și parcă timpul însuși se destramă

Ca un castel de nisip dus de vânt.

 

Draga mea, dacă se stinge cerul

Și stelele se pierd în depărtări,

Iubirea mea va fi tot universul

În care-n veci vei înflori, ca-n zări.

Mai mult...

Ultimul vers nu se scrie - Sfârșit de carieră

Dragi cititori,

astăzi nu închei doar o serie de poezii, ci o parte din mine care a învățat să respire Am scris nu pentru aplauze, ci pentru că în mine era prea mult zgomot ca să rămână nerostit. Fiecare poezie a fost o rană disciplinată, un adevăr spus, o luptă între ceea ce simțeam și ceea ce aveam curajul să recunosc.

V-am lăsat bucăți din mine fără să cer nimic înapoi. Unele au fost crude, altele fragile, dar toate au fost vii. Dacă v-ați oprit măcar o clipă din fuga voastră ca să simțiți un vers, atunci existența lor și-a găsit sensul.

Nu plec învins și nici obosit.Plec golit de tot ce trebuia spus. Există o liniște după furtună pe care nu o poți explica, doar o porți. În liniștea aceea mă retrag acum, fără promisiuni și fără întoarceri anunțate.

Dacă m-ați citit, m-ați cunoscut.

Dacă m-ați simțit, m-ați înțeles.

Iar dacă m-ați uitat… atunci poate exact asta trebuia să se întâmple.

Vă mulțumesc că ați fost martori la o inimă care a ales să nu tacă, chiar și atunci când ar fi fost mai ușor.

 

„Am scris ca să nu tac.

Am ars fiecare cuvânt până a devenit rană sau adevăr.

Nu am scris ca să fiu înțeles, ci ca să nu mă pierd.

Dacă ai simțit ceva, atunci n-a fost în zadar.

Dacă v-ați regăsit în rândurile mele, înseamnă că n-am fost singur.

De aici nu mai plec doar mă opresc din a explica.

Aici se opresc cuvintele mele, dar nu și ceea ce au lăsat în voi.”

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

M-aș duce...

Mă uit pe fereastră

Sperând c-ai să vii.

Și floarea din glastră

Cu noi vrea să fii.

 

M-aș duce de-acasă,

M-aș duce-n pustii,

Căci toate din casă

Tânjesc ca să vii.

 

Privesc pe fereastră

Sfârșitul de an

Și floarea din glastră

Privește în van.

 

Când toate din casă

Tânjesc ca să vii

M-aș duce de-acasă

M-aș duce-n pustii!

 

Scumpei mele soții Valeria, 30 Decembrie 2022, ora 05:30

Mai mult...

Amor cu parfum de trandafiri

 

Te voi iubi cu miere și parfum de trandafiri,

Săruturi dulci îți dăruiesc,

Apoi povești de dragoste îți povestesc,

Îmbrațișați să stăm,

Să ne iubim ca doi nebuni,

Sosiți în Absolut!

Te vreau pe veci a mea,

Să-ți fur întreaga ființă,

Tu ești iubirea vieții mele,

Te vreau mereu fără oprire,

Iar vremea când vei fi a mea,

Doar Dumnezeu o stie...

Eu doar mă rog și iar mă rog,

Sunt cel care iubirea-ti cere!

(1 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

 

 

Mai mult...

Ce inseamna?💕

Te uiti la mine

Cu ochi de indragostit

Te prefaci vrajit

Orbit de ceea ce crezi tu

Ca inseamna iubire

 

Vorbesti fara sentimente

Remuscari, regrete

Ce inseamna iubirea

Daca nu te lasi condus

De hormoni?

 

Te uiti la mine

De parca ti ar pasa,

Te prefaci implicat

Te scoti din orice situatie

Egoistule

Si te prefaci ca iti pasa

Ca ai habar de ce inseamna iubire.

 

Nu iubesti cand te impartasesti mai multor fete

Nu iubesti cand vrei corp

Nu iubesti cand nu esti devotat

Nu iubesti cand vrei ca ceilalti sa vada

Ca stii sa iubesti

 

In secolul 21

Intelesul iubirii s a pierdut

Si odata, si nevoia de a ne contopi

Dar eu incerc

Cu multiple sanse, cu multiple exemple

Sa te indrum spre drumul cel bun

Chiar daca nici eu nu stiu

Ce inseamna dragostea

Ce inseamna ca buzele mele sa formeze

“Te iubesc”

Te ghidez cu propriul orgoliu

Dar nu e despre mine

 

Iar manipulezi situatia

Iar esti victima

De ce nu poti fi si victima lui Cupidon

Mai mult...

Gândul Inimii

Cum să-i spun eu lui?

Că îl iubesc atât de mult...

Că încă îl port în gând,

Și-n suflet mi-a rămas tăcut.

 

Mi-e dor de-al său glas blând,

De nopțile cu vis comun,

De ochii ce-mi șopteau cu dor

Că dragostea trăiește-n noi.

 

Și-aș vrea din nou să-i spun,

Că la noi eu nu renunț,

Că mă întorc spre el strigând,

"Mereu mi-ai fost primul gând."

Mai mult...

Ține-mă

Oh suflet drag... ,

Cât timp mai este nevoie să te aștept ? 

Să fi cu mine , să mă înțelegi

Să mă iubești ....

Să vi cu mine în marea mea de haos 

Să ne vegheze luceferii nopții

În de mult uitate vorbe și emoții

Care te fac să trăiești,

Să respiri,

Să zâmbești,

Cu aripile întinse spre orinzontul larg 

Împreună să fiim...

Să vedem o lume noua a fericirii

În care tot ce contează este trăirea 

Pe vârf de munte,

Pe nispul marii,

La apus, 

La răsărit,

În brațe să mă tii 

Și bucatele de suflet să adunam 

Pentru a-l face rai mereu .

Mai mult...

Da...cunosc!

Mă plouă, sunt ud, dar sper

Să vii așa cum ne-am vorbit,

Te-aștept în mână cu biletul

Unde ai scris..Adio..s-a sfârșit. 

 

Cum pot să cred în scrisul tău

Și în cuvintele, greu de-nțeles,

Când mai acum..o săptămână

Ne sărutam, fiind...al tău ales. 

 

Da, cunosc ce tu mi-ai reproșat

Dar am crezut că este-o glumă,

Și chiar aminte îmi aduc, c-ai zis

Că tot ce fac și tu auzi se-adună. 

 

Nu știu ce am făcut de am greșit

Și, nici ce la ureche... ți-a ajuns,

Așa că bine-ar fi să ne-ntâlnim

Să mă întrebi și să obții răspuns. 

 

Ieri te-am sunat și-am stabilit

Că azi să ne vedem, să discutăm,

Dar văd că timpu-i dus în noapte

Geaba mai sper că azi ne sărutăm. 

 

Privesc cum vântul poartă norul

Și nu mai cade stropul binecuvântat,

Așa că-mi strâng umbrela și pornesc

Spre casă, singur, trist și...resemnat!

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍