Iarna

Pe zidurile tale, cu iederi lungi, uscate,

Se sting ecouri vechi din glasuri adunate, 

Sub bolți de praf și umbre, cu pașii tot mai mici,

Se-ntorc aceleași vise în ochii larg deschiși.

Pe coridoare reci, cu candelabre stinse,

Atârnă vremi apuse ca pânze necuprinse, 

Iar timpul, orb și surd, cu acele-i de fier,

Ne numără tăcerea ca pe-un uitat mister.

Și-acum în miez de noapte, sub cerul fără stele,

Se naște-o licărire a visurilor mele, 

Un sens ascuns în lucruri, sub coaja lor de lut,

Ce-și caută rostirea în tot ce n-am știut.

Și știu, bătrână lume, nu ești doar cimitir,

Ci leagăn de-ntrebări și drum fără hotare, 

Iar noi, pierduți prin tine, cu trupul în delir,

Suntem chiar rana vie prin care treci nepăsătoare.

Sunt condamnat pe veci la a te știe,

Şi-a nu te-atinge însă niciodată,

Și cred c-aceasta-i tragica urgie,

Ce-o poate suferi un om vreodată.

Sunt zilnic nevoit să te privesc,

Dar mângâierea nu te poate atinge,

Îți scriu pe ceruri…Te iubesc !

Sperând că peste tine îl va ninge.

Mă smulg din matcă ca un râu,

Ca apa înspre tine să se-ntoarcă,

Și te-aș lua cu mine în desfrâu,

Dar încă nu ți-am construit o arcă.

Sunt condamnat pe veci la neuitare,

Și de-ai putea să-mi intri-n minte,

Te-ai prăbuși subit de pe picioare,

Și m-ai iubi necontenit fără cuvinte.

Sunt condamnat mereu la a te plânge,

Deși ești numai la un braț distanță,

Aproape că îmi curgi prin sânge,

Dar sunt timid și nu am cutezanță.

Aș da o lege nefirească,

Ca toți să scriem poezie,

Şi om cu om să se iubească,

Să nu existe tragedie.

Aș da o lege mai profundă,

În fiecare zi o carte să citim,

Și-apoi în fiece secundă,

Copiilor s-o povestim.

Aș pune bir cuvintelor murdare,

Aş coase gura celor mai zevzeci,

Le-aș pune-n mână abecedare,

Și i-aș închide în biblioteci.

Aş da și-o lege mai nepotrivită,

Să facem cu savanții terapie,

Ca prin formule, lumii să transmită,

Că universul s-a născut din poezie.

Și l-aș ruga smerit pe Creator,

Chiar dacă pare nefiresc, bizar,

Să nu mă lase, trist să mor,

Ci-ntre coperți, deodată să dispar.

Sorii albaștri îi ascunzi după gene, 

De gât mi te prinzi și inima geme, 

Viță-de-vie pe pântec, pe brațe, 

Mustul ți-l sorb cu buzele arse. 

Cu noaptea azvârlită pe umăr, 

Fragezii nuri și ochii ți-i număr, 

Trag zorii-înapoi să nu se ivească, 

Întunericul pielea să ne-o topească, 

Scântei să răsară din carne și os, 

Hai vino pe lume, copile frumos! 

Îți spun ceva ce nimenea nu știe,

Aseară am scris o poezie,

Avea un singur vers dar nelumesc,

Ceva aidoma unui cânt prelung,

Şi care mă făcea să plâng.

L-am scris c-o picătură de cerneală,

Un strop uitat în călimară,

Şi - o pană albă cu un număr,

Ce am găsit-o undeva pe umăr.

Îți spun ceva ce nimenea nu știe,

E-un vers ce plânge pe hârtie,

Cu lacrimi de-un albastru-violet,

Un fel de sânge de poet.

M-am frânt în preajma casei tale, 

Și n-am avut putere-n ușă să mai bat,

Căci moartea îmi dădea târcoale, 

Eu, mirele, prea mult întârziat. 

M-am dus încet înspre fereastră, 

Să văd cum dormi ori ce mai faci, 

Dar florile-s uscate-n glastră, 

Iar vântul fluieră printre copaci. 

Mă-ntind cu fața-n jos pe iarbă, 

S-adulmec pașii-ți din trecut, 

Pământu-începe furibund să fiarbă, 

Și simt că totul e pierdut...

Se frânge luna peste mine,

Cu raza rece m-a cuprins,

Iar sângele-mi zvâcnește-n vine,

Ca un izvor de foc nestins.

Pe frunte mi se-așază ceața,

Un văl de plumb mă învelește,

Îmi brațe-mi plânge dimineața, 

Și iarba dimprejur se ofilește. 

Din nori curg iarăși lacrimi grele,

Ca niște râuri de păcat,

Iar vântul urlă printre stele,

Ca un blestem neîncetat.

Am ridicat privirea către casă,

Cu ochii mari și sufletul strivit, 

Căci parcă-n geam ședea ca o mireasă, 

Același chip pe care l-am iubit. 

Am prins curaj să bat la ușă,

Cu mâna arsă de păcat —

Dar ea era de multă vreme dusă,

Iar eu, un mire, prea mult întârziat.

Femeia plânge dacă-i pasă și de nu-i pasă plânge iar,

Sau poate la tv transmit o știre cu subiect amar.

Tu strige-i mâna, să te știe alături, sprijin hotărît,

Că dacă-i spui să nu mai plângă e ca și cum o strângi de gât!

Femeia spune chiar de tace, iar dacă tace nu-i a bine.

Ea are "câteva cuvinte" , toate cinci sute-s pentru tine.

Primește darul și repetă, învață totul pe de rost,

Că-n vorba ei e o magie și de n-asculți îți merge prost!

Femeia, ea aude totul la fel precum auzi și tu,

Dar nu aude niciodată când îi "șoptești" cuvântul "nu".

Femeia are mii de vise, cu tine are doar un vis:

Să faci întotdeauna ceea ce-ai zis, așa cum ai promis!

Femeia care e femeie, e fericită și atât.

Și fără fard, și fără botox, și fără colier la gât,

E fericită doar cu tine și-n anii buni și-n anii grei,

Dar e destul să se-ntâlnească cu alte câteva femei...😉😁

Fiecare om doreşte

S-aibã din belşug de toate;

Toatã viaţa se trudeşte,

Umblã în genunchi şi-n coate;

Dar, când boala se iveşte, 

Murmurã, parcã cerşeşte

                        Sãnãtate.

De la vârsta timpurie

La stimabila etate,

El aleargã, dar nu ştie

Ceasul greu când o sã vie, 

Înghiţind cu lãcomie

Orice dram pe care scrie:

                       "Sãnãtate".

Ştiinţã, dor, averi şi vise,

Laolaltã adunate, 

Bunãtãţile promise, 

Vorbe dulci, nenumãrate,

Floarea care îi zâmbise,

Toate-s scrum, când nu mai este

                        Sãnãtate.

Sã aveţi mereu în casã

Crini, zambile parfumate!

Tinereţea zgomotoasã

Vine, trece, nici cã-i pasã...

Faceţi-o cât mai frumoasã,

Având mâinile curate

Şi sporind mereu a voastrã

                       Sãnãtate!

nu stiu sa sterg o postare de aici

M-am săturat de toate

și aș fugi oriunde,

departe de orașe,

spre pustnicii din munte,

să-mi plângă ochii-n ceruri,

iar buzele să-mi cânte,

să hibernez în geruri,

cu aripile frânte.

M-am săturat de toate,

și-aș alerga pe ape,

să mă ascund de gloate,

din mine să se-adape,

furtuni și adiere,

ninsori și multe ploi,

să văd apoi cum piere,

pământul de sub voi.

M-am săturat de toate,

de plânset și oftat,

de inima ce-mi bate,

când stau întins în pat,

de temeri și de spaimă,

de sfinți și erezie,

și m-aș dori o taină,

ori vers în poezie...

Am scris despre viață și moarte,

Cu slove din carne și sânge,

Cu lacrimi și clipe deșarte,

Cu plânsuri ce ochiul își plânge.

Am scris despre tine și îngeri,

Cu nesomn și clipe amare,

Despre mine și marile frângeri,

Despre gândul ce nu vrea să mai zboare.

Am scris despre oameni și lume,

Despre abstract și  divin,

Cu versuri ce-aveau să rezume,

Unde plecăm și de unde venim.

Am scris despre scris și înscrisuri,

Despre cosmos și ce-a mai rămas,

Dar lumea cu ale ei compromisuri,

În proteste de stradă le-a ars.

Apoi s-au strâns să mă-nfrunte,

Insultându-mi întruna versetul,

Și mi-au scris cu jăratec pe frunte:

Iată poetul...!

După ușile închise ale unui zâmbet larg
ce îmbrățișează chipul,
ascunse rămân frământările...
lacrimile se strâng în lacul sufletului.

Acest lac, odinioară,
purta albastrul imaculat al copilăriei…
anii au crescut pe el asemenea nuferilor —
ah, ce nuferi frumoși l-au împânzit.

Dar rădăcinile lor
au tulburat cristalinul apei.

Frământările se cuibăresc, se îmbulzesc
într-un cuib prea mic să le poată adăposti...
prea plin, prea greu să mai reziste.

Și iată — plesnește
precum un elastic
de care norii sunt legați de pământ.

În clipa rupturii, cerul plânge,
fiindu-i lovit obrazul conștiinței,
o durere adâncă,
pentru că a cedat —
a cedat presiunii furtunilor
ce bat în pânzele sufletului.

Frământările —
un fel de nuferi:
grație și frumusețe la suprafață,
rădăcini care tulbură
apele sufletului.