Iarna
Peste codri toamna trece,
Lasând frunze moarte-n urmă,
Alungată de-un vânt rece,
Şi de norii plini de brumă.
Ceru-i cenuşiu, şi-i frig,
Din el cad fulgi albi şi mici,
Stau pisoii strânşi covrig,
După sobă la bunici.
A îmbrăcat pământul haina,
Cea pufoasă, albă, moale
I-a croit-o Zâna Iarna
Din fulgi, ţurţuri şi petale.
Au ieşit copii afară,
Trăgând săniile-n sus,
Şi din strâmta ulicioară,
Au făcut un derdeluş.
Unii mai cuminţi şi buni,
Omul de zăpadă fac,
Îi pun ochii din cărbuni,
Şi-n loc de palton un sac.
Alţii bulgări construiesc,
Fac muniţii din zăpadă,
Inamicul îl pândesc,
Şi-l atrag în ambuscadă.
Negreşit războiu începe,
Zboară bulgări de omăt,
Iară una dintre cete,
A început să dea-ndărăt.
Soarele cu faţa albă,
Ascuns după norii grei,
Aruncând o rază caldă,
Râde-n hohote de ei.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 1 decembrie 2023
Vizualizări: 931
Poezii din aceiaşi categorie
Păcătosul
Omul ce minte zilnic și fără rost
De parcă nu știe adevărul deloc
E obișnuit cu viciul
La fel de bine cum își știe pinul
Bărbatul ce se afemeiază
O soție nu o să aibă
Și o să caute plăcere
Până va cade în tristețe
Cel ce îl insultă pe aproape
El singur și-o face
Când singur va rămâne
Pe al său drum plin de cuie
Dar cel care omoară
A făcut cea mai mare rană
Pentru care o să plătească
O viață întreagă
Persoana care tot fură
O să învețe cum merge
Dacă nu se mai oprește
O să simtă pe pielea lui cum e a pierde
Dar cea mai rea dintre toate cele
Este în Dumnezeu a nu crede
El este tatăl,fiul și duhul sfânt
Căruia toți ar fi trebuit să se închinat
Totuși nu e vreme să fi disperat
Că Domnul de izbeliște nu te-a lăsat
De la început ne-a cunoscut ca nimeni vreodată
Și până la moarte va fi totodată
Roagă-te ca să te apropi de el cum ști că poți să o faci de fiecare dată
Împrăștie cuvântul sfânt ca niciodată
Ajută-l pe aproape cum te-ai ajuta pe tine
Și dă-i lui Dumnezeu un motiv de bucurie
Inima de inger
Inima de inger
Ce greu e sa o ai
Cand nimeni nu ti-o pretuieste
Cand nimeni nu ti-o vede.
Incerci sa fii bun
Incerci sa daruiesti iubire
Dar tot ce obtii
Este doar ura.
Plangi si iar plangi
Faci un ocean de lacrimi
Si te ascunzi
Ca sa nu-ti vada lumea vulnerabilitatea.
O viață cu de toate
Eu n-am crescut, cum, alţi copii,
În puf se deşteptarã;
Dar am avut şi jucãrii
Şi parte de-o chitarã.
Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!
Nici n-aş fi vrut sã fie!
Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu
De tot ce mi-a dat mie!
Avut-am parte de pãrinţi
Şi de copilãrie.
De unde nu... eram pribeag
Sau mort, sau... cine ştie!...
Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,
Nici zile, prin spitale;
Şi-ntotdeauna mi-au plãcut
Cântãrile corale.
Cãci, şi biserica din sat
Mi-era atât de dragã!
Şi-atât de multe amintiri
De vremea ei, mã leagã!
Cã parcã şi acuma vãd
Cum se deschide uşa,
Şi cum apare, surâzând,
În pragul ei, mãtuşa!
Pe moş' Petreanu, cum venea,
Scoţându-şi pãlãria,
Pe Bunu', pe bunica mea
Şi pe sora Maria!...
Cum sã nu vreau, acele vremi
Ca ochii-mi sã le vadã?
Dar timpul le-a acoperit,
Cu ani şi ani, grãmadã!
Ai mei nu au avut averi
Dar, m-au purtat în şcoalã;
Şi, de acasã n-am plecat
Nicicând cu mâna goalã.
Super-talente n-am avut,
Nici aer de vedetã,
Decât cã, dupã ce-am crescut,
Mi-au luat o bicicletã.
De hoţi şi de linguşitori,
N-am dus vreodatã lipsã;
La fel, cum soarele de nori,
Şi luna, de eclipsã.
Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat
Atunci când mã rugasem,
Mai mult decât am meritat,
Sau, decât Îi cerusem.
Mã-ntrebi care e gândul meu
Şi scopul meu, anume?
De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,
Cã sunt şi eu pe lume...
Cã-n mâna Lui, e mâna mea,
Cã nu am a mã teme,
Cã-n zorii vieţii m-a chemat
Şi m-a gãsit devreme.
CARANTINĂ -lecție bună
Carantină, carantină…
ești ca spinul în grădină
te-aș tăia, dar nu știu cum
deci, te admirăm oricum
chiar dacă nu ai parfum.
Carantină floare rară,
tare aș mai vrea afară.
Că de când ai înflorit
pe-afară n-am mai ieșit
și-un pic și-am încărunțit.
Carantină sac de box
lasă că-ți găsesc detox
și-apoi vezi cum dau în tine
să simți cât este de bine
când stau cu masca pe mine.
Carantină cuib de cuc
lasă că-ți găsim haiduc
care să te pună în cui
colo-n vârful muntelui
să îngheți în bătaia vântului.
Carantină, Carantină,
te rog să nu fii haină
încă te mai rog ceva,
să pot din nou îmbrățișa
pe cei dragi din viața mea.
Carantină, aș vrea discret
să îți spun și un secret
pe toată prezența ta
am avut ce învăța
mai mult să iubesc
pe cei dragi să-i prețuiesc.
Psalmi - XXXII - Singurătatea absolută
Doamne,
sunt locuri în suflet
unde nu pătrunde nimeni,
nici măcar eu.
Acolo stau tăcerile mele
ca niște fiare care nu dorm,
așteptând ca într-o zi
să nu mai fiu nimic altceva decât ele.
Mi-am dorit singurătatea,
am visat-o ca pe o catedrală
fără oameni,
fără zgomot,
fără frică.
Dar când m-am așezat în ea,
am auzit cum tăcerea începe să urle.
Doamne,
nu știu dacă singurătatea aceasta
e o binecuvântare
sau o pedeapsă.
Poate că mi-ai dat-o ca pe un loc de întâlnire,
dar eu am umplut-o cu absență,
cu îndoială,
cu fugi.
E o liniște prea grea,
care nu mângâie,
ci strivește.
E un pustiu unde nu mai știu
dacă vorbesc cu Tine
sau cu umbra mea.
Și totuși,
în adâncul acestei singurătăți absolute
simt că ești Tu.
Nu în zgomot, nu în lume,
ci în golul care doare.
Poate că ai vrut să mă dezbraci
de tot ce e omenesc,
ca să Te pot găsi
acolo unde nu mai e nimic,
decât Duhul Tău.
Doamne,
dacă asta e singurătatea
prin care învăț să Te iubesc curat,
fără măști,
fără lume,
atunci nu mă scoate din ea,
decât atunci când știi
că pot iubi din nou,
fără frică de întoarcere.
Păcătosul
Omul ce minte zilnic și fără rost
De parcă nu știe adevărul deloc
E obișnuit cu viciul
La fel de bine cum își știe pinul
Bărbatul ce se afemeiază
O soție nu o să aibă
Și o să caute plăcere
Până va cade în tristețe
Cel ce îl insultă pe aproape
El singur și-o face
Când singur va rămâne
Pe al său drum plin de cuie
Dar cel care omoară
A făcut cea mai mare rană
Pentru care o să plătească
O viață întreagă
Persoana care tot fură
O să învețe cum merge
Dacă nu se mai oprește
O să simtă pe pielea lui cum e a pierde
Dar cea mai rea dintre toate cele
Este în Dumnezeu a nu crede
El este tatăl,fiul și duhul sfânt
Căruia toți ar fi trebuit să se închinat
Totuși nu e vreme să fi disperat
Că Domnul de izbeliște nu te-a lăsat
De la început ne-a cunoscut ca nimeni vreodată
Și până la moarte va fi totodată
Roagă-te ca să te apropi de el cum ști că poți să o faci de fiecare dată
Împrăștie cuvântul sfânt ca niciodată
Ajută-l pe aproape cum te-ai ajuta pe tine
Și dă-i lui Dumnezeu un motiv de bucurie
Inima de inger
Inima de inger
Ce greu e sa o ai
Cand nimeni nu ti-o pretuieste
Cand nimeni nu ti-o vede.
Incerci sa fii bun
Incerci sa daruiesti iubire
Dar tot ce obtii
Este doar ura.
Plangi si iar plangi
Faci un ocean de lacrimi
Si te ascunzi
Ca sa nu-ti vada lumea vulnerabilitatea.
O viață cu de toate
Eu n-am crescut, cum, alţi copii,
În puf se deşteptarã;
Dar am avut şi jucãrii
Şi parte de-o chitarã.
Eu, am fost, eu! Nimic mai mult!
Nici n-aş fi vrut sã fie!
Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu
De tot ce mi-a dat mie!
Avut-am parte de pãrinţi
Şi de copilãrie.
De unde nu... eram pribeag
Sau mort, sau... cine ştie!...
Nu am pierdut pe drumuri, nopţi,
Nici zile, prin spitale;
Şi-ntotdeauna mi-au plãcut
Cântãrile corale.
Cãci, şi biserica din sat
Mi-era atât de dragã!
Şi-atât de multe amintiri
De vremea ei, mã leagã!
Cã parcã şi acuma vãd
Cum se deschide uşa,
Şi cum apare, surâzând,
În pragul ei, mãtuşa!
Pe moş' Petreanu, cum venea,
Scoţându-şi pãlãria,
Pe Bunu', pe bunica mea
Şi pe sora Maria!...
Cum sã nu vreau, acele vremi
Ca ochii-mi sã le vadã?
Dar timpul le-a acoperit,
Cu ani şi ani, grãmadã!
Ai mei nu au avut averi
Dar, m-au purtat în şcoalã;
Şi, de acasã n-am plecat
Nicicând cu mâna goalã.
Super-talente n-am avut,
Nici aer de vedetã,
Decât cã, dupã ce-am crescut,
Mi-au luat o bicicletã.
De hoţi şi de linguşitori,
N-am dus vreodatã lipsã;
La fel, cum soarele de nori,
Şi luna, de eclipsã.
Dar, Dumnezeu de sus, mi-a dat
Atunci când mã rugasem,
Mai mult decât am meritat,
Sau, decât Îi cerusem.
Mã-ntrebi care e gândul meu
Şi scopul meu, anume?
De-a-i mulţumi lui Dumnezeu,
Cã sunt şi eu pe lume...
Cã-n mâna Lui, e mâna mea,
Cã nu am a mã teme,
Cã-n zorii vieţii m-a chemat
Şi m-a gãsit devreme.
CARANTINĂ -lecție bună
Carantină, carantină…
ești ca spinul în grădină
te-aș tăia, dar nu știu cum
deci, te admirăm oricum
chiar dacă nu ai parfum.
Carantină floare rară,
tare aș mai vrea afară.
Că de când ai înflorit
pe-afară n-am mai ieșit
și-un pic și-am încărunțit.
Carantină sac de box
lasă că-ți găsesc detox
și-apoi vezi cum dau în tine
să simți cât este de bine
când stau cu masca pe mine.
Carantină cuib de cuc
lasă că-ți găsim haiduc
care să te pună în cui
colo-n vârful muntelui
să îngheți în bătaia vântului.
Carantină, Carantină,
te rog să nu fii haină
încă te mai rog ceva,
să pot din nou îmbrățișa
pe cei dragi din viața mea.
Carantină, aș vrea discret
să îți spun și un secret
pe toată prezența ta
am avut ce învăța
mai mult să iubesc
pe cei dragi să-i prețuiesc.
Psalmi - XXXII - Singurătatea absolută
Doamne,
sunt locuri în suflet
unde nu pătrunde nimeni,
nici măcar eu.
Acolo stau tăcerile mele
ca niște fiare care nu dorm,
așteptând ca într-o zi
să nu mai fiu nimic altceva decât ele.
Mi-am dorit singurătatea,
am visat-o ca pe o catedrală
fără oameni,
fără zgomot,
fără frică.
Dar când m-am așezat în ea,
am auzit cum tăcerea începe să urle.
Doamne,
nu știu dacă singurătatea aceasta
e o binecuvântare
sau o pedeapsă.
Poate că mi-ai dat-o ca pe un loc de întâlnire,
dar eu am umplut-o cu absență,
cu îndoială,
cu fugi.
E o liniște prea grea,
care nu mângâie,
ci strivește.
E un pustiu unde nu mai știu
dacă vorbesc cu Tine
sau cu umbra mea.
Și totuși,
în adâncul acestei singurătăți absolute
simt că ești Tu.
Nu în zgomot, nu în lume,
ci în golul care doare.
Poate că ai vrut să mă dezbraci
de tot ce e omenesc,
ca să Te pot găsi
acolo unde nu mai e nimic,
decât Duhul Tău.
Doamne,
dacă asta e singurătatea
prin care învăț să Te iubesc curat,
fără măști,
fără lume,
atunci nu mă scoate din ea,
decât atunci când știi
că pot iubi din nou,
fără frică de întoarcere.
Alte poezii ale autorului
Ziduri
Am înălțat iar ziduri între noi,
Și am dat foc la pieţe și la parcuri,
Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,
Şi plângem peste catafalcuri.
Pizmaș proscris-am și pe neamuri,
Zâmbind i-am hăcuit în sânge,
Odraslele ni le purtăm în hamuri,
Și-i învățăm a râde ori a plânge.
Instinctele din noi le-am suprimat,
Și ne-am robotizat până-n genom,
Gândim global dar mergem separat,
Și nu mai arătăm a om.
Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,
Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,
Guvernul ne împarte gratis vicii,
Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.
Al nostru nume e acum un număr,
Deși nu stăm închiși prin pușcării,
Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,
Când năzuim un viitor pentru copii.
Veghetorul
Mi-e întreaga viață numai chin,
Un fulger din pământ spre cer,
În sânge-mi curge doar venin,
Și mușc din patimi și mister.
Alerg cu umbra în sincron,
Și construiesc giganți de lut,
Sunt pregătit de Armaghedon,
De sfânta luptă către absolut.
Mi-e întreg trecutul în pustiuri,
Și cern în plete ploi și vânt,
În cer, spășit, îmi caut alibiuri,
Când sunt chemat de Geea în pământ.
Mi-e casa, piscul unui vârf de munte,
Și mă rotesc pe boltă ca un vultur,
Iar moartea doarme pe tâmplele-mi cărunte,
Și-n fiecare an, de ea, mă scutur.
Absorb în mine a lumii răutate,
Smerit păzesc un sumbru viitor,
Car multe centenare în etate,
Și-s blestemat să fiu nemuritor,
Să stau de veghe aici pe stânci,
Cu veșnicia injectată în genom,
Iar moartea mea va fi numai atunci,
Când va pieri și cel din urmă om.
Cizmarul
O, tu cizmar cu mâinile crăpate,
Ce ai trudit o viață lângă calapod,
La ușă nimeni nu-ți mai bate,
Și nu-ți mai trece dincoace de pod.
În lume astăzi totul s-a schimbat,
Nimic nu se repară, mi se pare,
Ci se încalță nefiresc și deșănțat,
De parcă am avea o mie de picioare.
Ce să repari? Când pielea fină de bizon,
E astăzi doar o simplă mușama,
Ce-o poartă mândru un filfizon,
Și râde mai apoi de breasla ta.
Aruncă calapodul, sula, cleștele și acul,
Pe nicovală bateți coasa morții,
Apoi îmbracă-ți calm și parpalacul,
Și pleacă la cerșit în fața porții.
Ești tot mai gârbovit și fața ți-e gălbuie,
Hai, scoateți cizmele că s-a făcut târziu,
Păstrează-ți însă un ciocan și niscai cuie,
Să ți le bată automat robotul în sicriu.
Mă chinuie vise...
Mă chinuie-n noapte vise oculte,
Iar somnul îmi este un zbucium,
Stau greieri sub geam să asculte,
Cum pieptul îmi cântă din bucium,
Și totul îmi pare zilnic confuz,
Iar liniștea-mi bate în tâmplă,
Aiurea încep pe îngeri s-acuz,
De tot ce subit mi se întâmplă.
Cu gândurile sap în tainicul vis,
Ascunsu-i mister să-l deslușesc,
Dar zorii zilei apărând au ucis,
Acest îndemn ce nu-i omenesc.
Să fie o veste de la forțe oculte,
Ori semne din iad ori din ceruri,
Ceva venit nefiresc să m-ajute,
Să sorb misticism din eteruri?
Răsună întruna o șoaptă în minte,
Spiritu-mi zboară posac peste aștri,
Văd trupul inert dezgolit de veșminte,
Aruncat într-o grotă printre sihaștri.
Pierdut și bolnav, și plin de angoasă,
Mintea mi-i arsă și ochiul mi-e stins,
Și stau nefiresc prizonier într-o casă,
Cu noaptea pe tâmple resemnat și învins.
Morfeu veni iar să-mi mângâie pleoapa,
În somnu-i de veci ca pe sclav să mă ție,
Și tandru îmi astupă cu vise și groapa,
Iar la cap, adânc îmi înfige, o insomnie.
Luna
Se aude un plânset în noapte,
E luna lovită de-o stea,
Se întoarce Pamântul pe-o parte,
Să absoarbă durerea din ea.
Se întrezăreşte o pâlpâire fadă,
Regina Nopţii e aproape moartă,
Viral se răspândeşte un zvon pe stradă,
Că Soarele şi-ar fi găsit altă consoartă.
Privim cu totii înspre Lună,
Dar jinduind, doar eu şi tu,
Să-i vindecăm durerea sa nebună,
Şi sentimentul… Déjà Vu.
Să-i recreem o trena argintie,
Să-i geometrizăm un “clar” …
De-a pururi pentru noi să fie,
Cel mai romantic loc stelar.
Se scurge vremea-n noi…
Se scurge vremea-n noi ca-ntr-o fântână,
Lăsând pe fund bacterii și nisip,
Și-n ochii obosiți ce noaptea-i mână,
Trec umbre reci fără de chip.
Azi boli ciudate ne pătrund în oase,
Și-n pașii grei ce uită să mai calce,
Nebunul timp, secundă de secundă coase,
Din tot ce-a fost, nimic ne se întoarce.
Iar urmele ce viața tristă ni le scrie,
Le strângem în boccea și-o punem pe spinare,
Și dintr-un dor de ieri, ne comandăm sicrie,
Și așteptăm smeriți, dar nimeni nu mai moare.
Ziduri
Am înălțat iar ziduri între noi,
Și am dat foc la pieţe și la parcuri,
Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,
Şi plângem peste catafalcuri.
Pizmaș proscris-am și pe neamuri,
Zâmbind i-am hăcuit în sânge,
Odraslele ni le purtăm în hamuri,
Și-i învățăm a râde ori a plânge.
Instinctele din noi le-am suprimat,
Și ne-am robotizat până-n genom,
Gândim global dar mergem separat,
Și nu mai arătăm a om.
Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,
Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,
Guvernul ne împarte gratis vicii,
Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.
Al nostru nume e acum un număr,
Deși nu stăm închiși prin pușcării,
Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,
Când năzuim un viitor pentru copii.
Veghetorul
Mi-e întreaga viață numai chin,
Un fulger din pământ spre cer,
În sânge-mi curge doar venin,
Și mușc din patimi și mister.
Alerg cu umbra în sincron,
Și construiesc giganți de lut,
Sunt pregătit de Armaghedon,
De sfânta luptă către absolut.
Mi-e întreg trecutul în pustiuri,
Și cern în plete ploi și vânt,
În cer, spășit, îmi caut alibiuri,
Când sunt chemat de Geea în pământ.
Mi-e casa, piscul unui vârf de munte,
Și mă rotesc pe boltă ca un vultur,
Iar moartea doarme pe tâmplele-mi cărunte,
Și-n fiecare an, de ea, mă scutur.
Absorb în mine a lumii răutate,
Smerit păzesc un sumbru viitor,
Car multe centenare în etate,
Și-s blestemat să fiu nemuritor,
Să stau de veghe aici pe stânci,
Cu veșnicia injectată în genom,
Iar moartea mea va fi numai atunci,
Când va pieri și cel din urmă om.
Cizmarul
O, tu cizmar cu mâinile crăpate,
Ce ai trudit o viață lângă calapod,
La ușă nimeni nu-ți mai bate,
Și nu-ți mai trece dincoace de pod.
În lume astăzi totul s-a schimbat,
Nimic nu se repară, mi se pare,
Ci se încalță nefiresc și deșănțat,
De parcă am avea o mie de picioare.
Ce să repari? Când pielea fină de bizon,
E astăzi doar o simplă mușama,
Ce-o poartă mândru un filfizon,
Și râde mai apoi de breasla ta.
Aruncă calapodul, sula, cleștele și acul,
Pe nicovală bateți coasa morții,
Apoi îmbracă-ți calm și parpalacul,
Și pleacă la cerșit în fața porții.
Ești tot mai gârbovit și fața ți-e gălbuie,
Hai, scoateți cizmele că s-a făcut târziu,
Păstrează-ți însă un ciocan și niscai cuie,
Să ți le bată automat robotul în sicriu.
Mă chinuie vise...
Mă chinuie-n noapte vise oculte,
Iar somnul îmi este un zbucium,
Stau greieri sub geam să asculte,
Cum pieptul îmi cântă din bucium,
Și totul îmi pare zilnic confuz,
Iar liniștea-mi bate în tâmplă,
Aiurea încep pe îngeri s-acuz,
De tot ce subit mi se întâmplă.
Cu gândurile sap în tainicul vis,
Ascunsu-i mister să-l deslușesc,
Dar zorii zilei apărând au ucis,
Acest îndemn ce nu-i omenesc.
Să fie o veste de la forțe oculte,
Ori semne din iad ori din ceruri,
Ceva venit nefiresc să m-ajute,
Să sorb misticism din eteruri?
Răsună întruna o șoaptă în minte,
Spiritu-mi zboară posac peste aștri,
Văd trupul inert dezgolit de veșminte,
Aruncat într-o grotă printre sihaștri.
Pierdut și bolnav, și plin de angoasă,
Mintea mi-i arsă și ochiul mi-e stins,
Și stau nefiresc prizonier într-o casă,
Cu noaptea pe tâmple resemnat și învins.
Morfeu veni iar să-mi mângâie pleoapa,
În somnu-i de veci ca pe sclav să mă ție,
Și tandru îmi astupă cu vise și groapa,
Iar la cap, adânc îmi înfige, o insomnie.
Luna
Se aude un plânset în noapte,
E luna lovită de-o stea,
Se întoarce Pamântul pe-o parte,
Să absoarbă durerea din ea.
Se întrezăreşte o pâlpâire fadă,
Regina Nopţii e aproape moartă,
Viral se răspândeşte un zvon pe stradă,
Că Soarele şi-ar fi găsit altă consoartă.
Privim cu totii înspre Lună,
Dar jinduind, doar eu şi tu,
Să-i vindecăm durerea sa nebună,
Şi sentimentul… Déjà Vu.
Să-i recreem o trena argintie,
Să-i geometrizăm un “clar” …
De-a pururi pentru noi să fie,
Cel mai romantic loc stelar.
Se scurge vremea-n noi…
Se scurge vremea-n noi ca-ntr-o fântână,
Lăsând pe fund bacterii și nisip,
Și-n ochii obosiți ce noaptea-i mână,
Trec umbre reci fără de chip.
Azi boli ciudate ne pătrund în oase,
Și-n pașii grei ce uită să mai calce,
Nebunul timp, secundă de secundă coase,
Din tot ce-a fost, nimic ne se întoarce.
Iar urmele ce viața tristă ni le scrie,
Le strângem în boccea și-o punem pe spinare,
Și dintr-un dor de ieri, ne comandăm sicrie,
Și așteptăm smeriți, dar nimeni nu mai moare.