Psalmi - XVIII - Cum să iubesc nedreptatea?

Am plecat, Doamne, fără să spun,

fără să privesc înapoi.

Nu din ură,

ci din dor

de altceva…

ce n-avea nume,

dar mă chema.

Am rătăcit prin oglinzi stricate,

prin cuvinte goale,

prin iubiri care m-au slăbit

și tăceri care m-au umplut de zgomot.

Mi-am spus că sunt liber —

dar eram doar singur.

Și când am obosit

să fiu altcineva,

te-am căutat nu în cer,

ci în ruina din mine.

Și te-am găsit —

nu cu brațul ridicat,

ci cu lacrima tăcută

a Tatălui care n-a plecat niciodată.

Doamne, rătăcirea mea

a fost Evanghelia durerii

prin care am învățat

că drumul spre Tine

nu e trasat pe pământ,

ci pe inima frântă.

Nu mă lua din pustiu,

ci umple pustia mea

cu prezența Ta.

Ca să nu mai plec niciodată,

chiar dacă uneori,

voi mai fi departe.

Mi-ai pus, Doamne, în trupul căzut

o sete de cer și o rană de sânge.

Și am umblat prin patimi

ca un orb care simte lumina,

dar n-o poate privi.

Fiecare cădere m-a îmbrăcat

cu o haină mai grea,

și păcatul — strâns la piept —

a crescut ca un fiu bolnav

ce nu vrea să moară.

Dar Tu nu m-ai urât.

Ai stat la marginea focului,

lăsându-mă să ard

până când cenușa mea

n-a mai avut unde să se risipească.

Și-atunci mi-ai vorbit —

nu cu tunete,

ci cu atingerea unei suferințe

care nu mai cere iertare,

ci renaștere.

Patimile mele s-au făcut cruce,

și crucea — drum.

Apoi, pe lemnul rușinii,

mi-ai scris un nume nou:

Cel ce nu se va pierde,

ci, va Învia...

Am văzut, Doamne,

că durerea nu este doar o rană,

ci o revelație tăcută,

o fărâmă din înțelesul Tău

pătruns în carne.

Nu am cerut-o,

nici nu am dorit-o,

dar a venit.

Și, pe măsură ce am îngenuncheat în fața ei,

am înțeles că nu doar trupul se frânge,

ci și sufletul care nu poate înțelege.

Durerea m-a învățat

nu despre rău,

ci despre adevăr.

În mijlocul ei,

am descoperit fragmente de lumină

care nu se văd cu ochiul,

dar care strălucesc din adânc.

Am învățat că nu suferința e întunecată,

ci umbra pe care o aruncă.

Durerea mi-a curățat ochii

și mi-a arătat

ceea ce nu am vrut să văd:

că Timpul nu e doar o cale,

ci o călătorie sacră.

Revelația durerii nu apare în strigătul ei,

ci în tăcerea pe care o naște.

Căci în ea, Doamne,

am înțeles că nu exist doar pentru mine,

ci pentru cei care mă poartă

și pentru cei care mă vor urma.

Durerea a fost nu un capăt,

ci o poartă.

Căci din ea a ieșit lumina

care m-a dus la Tine,

și nu am mai cerut niciodată

să mă izbăvești de ea,

ci doar să mă păstrezi în lumina

pe care ea mi-a revelat-o.

Mi-am murdărit sufletul cu străluciri ieftine

și am râs, Doamne,

în timp ce cerul Tău plângea.

Am lăsat să mă îmbrace dezmățul,

ca pe o haină de mătase rușinoasă.

Am pus trufia pe frunte,

ca o coroană de foc stricat.

Și am spus în inima mea:

„Cine este ca mine?”

Am bătut cu pumnul în masă,

nu ca să fac dreptate,

ci ca să mi se plece lumea.

Ți-am rostit Numele cu buzele înveninate,

și am vrut să fiu mare,

în timp ce Tu te coborai smerit în țărână

pentru mine.

Am vândut Adevărul

pentru un cuvânt frumos,

și m-am făcut idol mie însumi.

Dar acum tăcerea Ta mă arde.

Privirea Ta, care nu mai e, mă strigă.

Doamne,

din palatele închipuirii mele,

nu au rămas decât ruine.

Din beția gloriei mele

m-am trezit cu sufletul gol.

Intră, Te rog, în inima mea —

nu cu blândețe,

ci cu foc curățitor.

Risipește mândria care stă ca un zid

între mine și fața Ta.

Desfă-mă, Doamne,

și fă-mă din nou.

Mai smerit. Mai curat. Mai adevărat.

Mai puțin eu.

Mai mult Tu.

Ia-mi tot, Doamne.

Despoaie-mi viața de hainele ei moi.

Rupe-mi pâinea în două

și lasă vântul să mi-o fure.

Să nu mai am nimic —

nici nume, nici masă, nici vis.

Fă-mă frate cu Iov,

cel ce a rămas doar țipăt și cenușă,

dar n-a pierdut cerul din priviri.

Dacă Tu ești mai mult decât toate,

arată-mi asta luându-mi totul.

Dacă dragostea Ta e mai tare ca durerea,

lasă-mă să o cunosc în lipsă, nu în belșug.

Dă-mi fierberea întrebării lui,

răbdarea zdrobită,

tăcerea când prietenii-l judecau

și nădejdea aceea care nu se stinge,

chiar când nimic nu mai are rost.

Să învăț că viața e mai mult decât a trăi.

Că sufletul e mai prețios decât carnea.

Că Tu ești acolo și în cenușă,

și-n tăcere, și-n rana care nu se închide.

Ia-mi tot.

Dar nu-mi lua glasul

cu care Te pot striga.

Am căzut, Doamne,

nu o dată, ci de o mie de ori.

Și fiecare cădere

m-a lăsat mai singur,

mai zdrobit,

mai gol.

Am strigat, și cerul era mut,

pământul rece,

iar inima — de piatră.

Dar în prăpastie

nu ai trimis o scară,

ci o rană mai adâncă

prin care am putut urca.

Deznădejdea nu m-a ucis,

ci m-a spart ca pe un vas de lut

în care nu era nimic sfânt.

Și astfel, golit de mine,

am început să urc.

Nu pe munți de slavă,

ci pe o coastă sângerândă

pe care ai urcat Tu.

Am urcat fără vedere,

dar cu nădejdea oarbă

că Tu ești mai sus.

Și sus nu am găsit un tron,

ci o cruce,

și lângă ea, o lumină

care nu arde,

ci renaște și purifică.

Închis într-o lume străină și-amară,
Privim spre alții cu pizmă și dor,
Cum viața lor pare o blândă vioară,
Fără de pete, cu pasul ușor.

Zidit între gânduri de beznă și vină,
Zâmbetul pare un palid suvenir,
Inima-n cioburi de el se termină,
În nisip negru, pierdut în delir.

Închis între ziduri, lipsit de speranță,
Plângând după visul ce pare un mit,
Ce-a fost în minte doar o distanță,
E azi de neatins și e mult prea obosit.

Închis, dar în piept o scânteie nu piere,
Cauți lumina prin bezna de-acum,
Alungi obscura și greaua durere,
Să faci speranței un petic de drum.

O picătură de foc și lumină,
Să o cultivi cu întreaga ta forță,
Inima arsă să redevină,
Din disperare, o vie torță.

Să vezi din cer o fărâmă, o parte,
Unde albastrul în ochi ți se-adună,
Lacrimi de viață, iar nu de moarte,
Când peste chin sufletul se răzbună.

Să prinzi un zâmbet adânc, în interior,
Să explodeze pe cerul cel sumbru,
Să simți în juru-ți al prietenilor,
Sprijin curat, fără urmă de umbru.

Prin brațe deschise și multă iubire,
Inima-n piept se va reîntregi,
Speranța va fi a ta regăsire,
Iar zâmbetul larg pe obraz va înflori.

În final, după chin și după soartă grea,
Iubirea și-a găsit, în sfârșit,
O casă nouă în inima ta,
Și-un soare ce pare regăsit.

14.04.26

Ce ești tu viață?

Cea care ne cuprinzi pe toți

Cu frumusețea existenței tale,

Cu-atâtea clipe ce-s doar taine ?

Nu știi decât promisiuni de basm să faci,

Să ne săruți gingaș pe obrăjori,

Ca mai apoi pe cale singuri să ne lași!

S-aduci pe lângă miere și amarul,

Să lași și lacrimile nu doar râsul și nectarul!

Noi bieții muritorii tăi,

Nu știm de ce așa și nu altfel

Vorbim de soartă sau destin,

Nici încotro orfani s-o luăm...

Există rost sau scop pe astă lume,

Când orice-ai face moartea vine?

Ce rost are să viețuiești,

Când toate clipele frumoase-s vis,

Sau efemerul ce amăgește e chipul tău?

Ce ești tu viață dacă treci,

Nu vrei nimic concret să-mi spui!

Și taci și faci și pleci...

Eu nu te cred doar te privesc,

Și mă amuză chipul,glasul ori dansul tău,

Și-ți spun direct,

Minciuna cea frumoasă ești!

(31 august 2023 H.S Irepetabila iubire)

Clipă risipită 

O singură pepită

Doi vânători de amintiri

Prea multe simțiri

Alarma trezește

Realitatea izbește

Lopată de pietriș

Aruncată pieziș

Memoria joacă feste

Căutătorul găsește

Comoara pierduta

O singura pepită

în cufăr

Sufăr

Mai lasă frunzelor copacii 

Mai lasă mării apa ei

Și cerului albastru norii

...mai lasă!

Mai lasă râurilor pești

Mai lasă păsărilor cuiburi

Ce-a cântecului glas îl ofileşti

...mai lasă!

Mai lasă sufletului taina

Mai dă copiilor răgaz 

Și minții obosite tihna

...mai lasă!

Mai lasă roua ierbii verzi

Și muntelui mai lasă-i stânca

Mai dă pământului livezi

...mai lasă!

Mai lasă limba ce o ai

Mai las-o să grăiască 

Dar nu în negru mucegai

...mai lasă!

Mai lasă orei timpul ei

Și zilei toată noaptea 

Mai lasă pupăza în tei

...mai lasă! 

Mai lasă cărții filele

Mai lasă ploii stropi

Mai stai puțin, oprește-te 

...mai lasă!

Mai lasă toate câte-or fi

Și dă-le veșnicie 

Mai lasă-te ca să mai fii

...mai lasă!

Marius Ene, Polonia, 11.12.2024

Poezia nu se scrie,
ea se acordează —
precum o orchestră invizibilă
în care tăcerea mânuiește bagheta.

Fiecare literă — o notă,
cândva tremurată,
altminteri aprinsă ca o coardă atinsă prea viu.
O percepi?
Nu în priviri —
în stern,
acolo unde suflul deprinde rostul.

Cuvântul — portativul
pe care sufletul își așază pașii
fără de îngăduință.

Și, subit,
tot ce-ai fost —
o ezitare,
un dor nesfârșit,
o rană ce n-a învățat să tacă —
se rânduiește,
se înlănțuie,
se cântă.

Nu mai ești tu.
Ești sonoritate.

Ești vibrația dintre două tăceri
care au consimțit să se iubească.

Poezia nu reclamă,
nu strigă,
nu explică.

Ea doar îți așază inima
într-o cheie sol-ară
și te lasă
să te asculți.

Un omagiu adus ”Poeziei” cu prilejul Zilei internaționale a poeziei.

Inima-mi pompează versuri

de aproape zece ani.

Gândurile se adună-n strofe

de apeoape zece ani.

Cu rima m-am certat demult,

dar mă iubesc în taină

cu figurile de stil

de aproape zece ani.

A fost secretul meu

amorul cu poezia

până acum,

când am curajul

să spun

ăsta-s eu!

(All rights reserved)